Cuvânt pe baza evangheliei din duminica înaintea înăltării sfintei cruci

“Să ne iubim unii pe altii, ca într-un gând să mărturisim!”

Prea Cuvioase părinte staret, cinstiti părinti si iubiti credinciosi.

Cuvântarea mea de acum am pus-o sub titlul “Porunca iubirii”. Si începutul l-am făcut cu un îndemn de la Sfânta Liturghie pe care-l auzim de fiecare dată: “Să ne iubim unii, ca într-un gând să mărturisim”. Îl auzim, îl trecem cu vederea, nu ne gândim după aceea dacă împlinim acest cuvânt, chiar si numai la Sfânta Liturghie, si cu atât mai mult dacă îl împlinim în cealaltă vreme a vietii noastre.

Să ne iubim. Să ne iubim unii pe altii. Să ne iubim, să nu ne urâm, să ne iubim cu adevărat, “să ne iubim unii pe altii ca într-un gând să mărturisim”. Să aducem mărturie de credinta noastră si prin iubire.

Credinta si iubirea sunt două lucruri legate una de alta. Sfântul apostol Pavel, în epistola întâia către corinteni, are niste gânduri în legătură cu iubirea, în legătură cu dragostea. Si spune între altele si aceasta: “De as avea credintă atât de multă încât să mut si muntii, dacă nu am dragoste nimica nu sunt” – deci n-am nici o valoare. Chiar dacă as muta niste munti, prin credinta mea, dacă nu am si iubire la credintă, dacă credinta mea nu e lucrătoare în iubire, dacă la credinta mea nu se adaugă iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are însemnătate atunci când o folosesti si este lucrătoare în iubire; atunci când credinta e lucrătoare, si dacă nu-i lucrătoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare dacă nu-i lucrătoare în iubire.

“Vă arăt vouă cale” – zice sfântul apostol Pavel – “mai presus de orice altă cale: Toate limbile îngeresti si omenesti dacă le-as vorbi, dacă nu am dragoste m-am făcut aramă sunătoare si chimval răsunător” – sunt ceva fără însemnătate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar dacă as avea daruri deosebite, dacă n-am iubire încă nu-i destul.

“Si toate limbile omenesti si îngeresti dacă le-as vorbi” – să cunosc toate limbile pământului, să cunosc limbile îngerilor, să cunosc limbile oamenilor, dacă nu am dragoste, “m-am făcut aramă sunătoare si chimval răsunător”.

“Si chiar de as avea darul prorociei” – să fiu prooroc, să stiu toate dinainte, să le pot spune si altora – “dacă nu am dragoste, n-am nimica”.

“Si dar proorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiintă, si dacă as avea credintă atât de multă încât să mut si muntii” – să fac minuni, minuni pe care nu le-a mai făcut nimenea – “dacă nu am dragoste”, n-am nici o valoare, “nimica nu sunt”, s nimic, îs fără valoare.

Si gânditi-vă, iubiti credinciosi, că astea-s cuvinte ale unui sfânt apostol, îs cuvinte ale unui sfânt luminat de Dumnezeu. Si el spune că n-ai nici o valoare dacă n-ai iubire. Si zice mai departe:

“Si toată averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da să fie ars, dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste” – n-am nici un folos.

Din aceste cuvinte se vede cât de însemnată este iubirea, cât de însemnată este îndrăgirea – pentru că asta înseamnă iubire. Ce înseamnă să iubesti? – Înseamnă să-ti fie drag cel pe care-l ai în vedere, să-ti fie drag de el. Dacă nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvântul iubire si cuvântul dragoste au aceeasi însemnătate, la drept vorbind. Însă cuvântul dragoste spune parcă ceva mai mult, în întelesul acesta că iubirea trebuie să fie lucrătoare în a-l apropia pe cel pe care îl iubesti, în a-l aduce în tine chiar. Dacă ai iubire esti apropiat de cel pe care-l iubesti, îl îndrăgesti, îti este drag. O vorbă populară de pe la noi zice asa:

“Pe la poarta cui mi-i drag,
Treabă n-am si tot îmi fac.
Pe la care mi-i urât,
Am treabă si nu mă duc”.

Deci oamenii stiu când iubesc si când nu iubesc. Nu trebuie să ne învete cineva, nu trebuie să ne spună cineva “Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti”. Tu singur stii dacă iubesti.

Ori noi avem poruncă de la Dumnezeu să ne iubim unii pe altii. Cea mai mare poruncă din câte porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost întrebat de către farisei: “Care-i cea mai mare poruncă?” Si a zis Domnul Hristos asa – după ceea ce-i scris în sfânta evanghelie de la Marcu: “Ascultă Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Să nu ai alt dumnezeu în afară de El si să-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Si a doua, asemenea acesteia, este: Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti”. Si fariseul care l-a întrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai mare, despre cea dintâi dintre porunci, a zis către Domnul Hristos: “Bine ai zis, Învătătorule. Pentru că unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuti este mai mult decât toate arderile de tot si decât toate jertfele”. Oamenii pe vremea aceea aducea jertfă, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus: “Duceti-vă si vă învătati ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă.” – deci: “vreau să ai milă fată de oameni; să ai milă si nu mă interesează jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au împlinit toate. Învătati-vă, oameni buni, învătati-vă ce înseamnă: Milă voiesc si nu jertfă”. Jertfa de animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie să fii binevoitor fată de omul de lângă tine, să ai milă fată de el.

Stiti că a spus Domnul Hristos o pildă cu samarineanul milostiv, în împrejurarea aceea că a întrebat un fariseu, un învătător de lege pe Domnul Hristos: “Ce să fac să mostenesc viata de veci?”. Si Domnul Hristos a zis: “În lege ce-i scris? Cum citesti?” – Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, în sfânta evanghelie de la Luca, în capitolul 10. Si învătătorul de lege a făcut un rezumat al legii – se vede că a fost un om iscusit, un om învătat, un om cu inteligentă – si a zis că-n lege-i scris asa: “Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată inima ta, din toată puterea ta si pe aproapele tău ca pe tine însuti”. Si Domnul Hristos i-a zis: “Drept ai răspuns. Fă aceasta si vei fi viu”. Vrei să ai viată ? – Să ai iubire! Unde-i iubire îi viată, unde nu-i iubire îi moarte. De unde stim? Păi dacă citim epistola întâia a sfântului apostol Ioan, evanghelistul, stim de acolo că cel ce urăste pe aproapele său, pe fratele său, este în moarte, si cel iubeste este în viată. Are viată cel ce iubeste si în moarte este cel ce urăste. De ce ? – Pentru că, spune sfântul evanghelist Ioan: “Dumnezeu îi iubire”. Nu în întelesul acesta că ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci în întelesul că cea ce face Dumnezeu pentru oameni arată că Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce câte ori zicem noi la slujbă: “Că bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mărire înăltăm”! Ce câte ori zicem noi la slujbă: “Că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mărire înăltăm”! Îl stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru că Dumnezeu îi iubire. Si iubirea primeste în sine, iubirea se revarsă, iubirea îi binevoitoare.

Sfântul apostol Pavel spune mai departe în epistola către corinteni: “Dragostea rabdă îndelung, dragostea-i plină de bunătate, dragostea nu stie de pizmă”, adică de invidie, nu-i nemultumită de binele cuiva, “dragostea nu se laudă, dragostea nu se trufeste”, dragostea nu-i împinge pe oameni într-o parte si alta ca să-si facă loc – asta înseamnă “dragostea nu se trufeste”.

“Dragostea nu se poartă cu necuviintă”, zice mai departe sfântul apostol Pavel, “nu caută ale sale”, hai să zicem noi “nu caută numai ale sale”, pentru că si ale sale trebuie să le caute omul. Dar sfântul apostol Pavel zice că “dragostea nu caută ale sale”… Si zice mai departe: “dragostea” – fiti atenti! – “nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, se bucură de adevăr. Dragostea toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu cade”. Deci cine are iubire are bunătate, cine are bunătate n-are pomenire de rău, cine are iubire are trecere cu vederea, cine are cu iubire iartă, cine are iubire îi îngăduitor, cine are iubire îi întelegător, cine are iubire îi răbdător, cine are iubire îi cuviincios, cine are iubire are si nădejde, cine are iubire întemeiată pe credintă are si credintă; si chiar dacă n-are credinta aceea ca să mute muntii si are si iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucrătoare în iubire!

Cândva, la o spovedanie, Dumnezeu să-l odihnească pe părintele meu duhovnic de odinioară, Părintele Serafim Popescu, a zis către mine: “Să te depăsesti si să te dăruiesti!” N-am vorbit atunci cu Părintele despre cuvântul acesta pe care mi l-a spus – mi l-a spus pentru cealaltă vreme a vietii mele, nu pentru vremea până mă mai spovedesc o dată. Zice: “Măi frate, să te depăsesti si să te dăruiesti!”. Ce înseamnă asta “să te depăsesti si să te dăruiesti”? Înseamnă: să nu fii multumit cu cât ai făcut până acuma, să vrei să faci mai mult, să cauti mai mult, să fii mai bun dacă esti bun, să fii mai iubitor dacă esti iubitor, să te silesti să fii mai îngăduitor dacă esti îngăduitor, să fii mai iertător dacă esti iertător. Asta înseamnă “să te depăsesti”. M-am gândit eu asa că-i vorba să mă depăsesc în credintă; să mă gândesc la Dumnezeu; să-L am pe Dumnezeu în prim-planul vietii mele; să mă gândesc întâi la Dumnezeu si apoi să mă gândesc la om prin gândul la Dumnezeu. “Să te depăsesti” – să nu fii multumit cu putin, să nu fii multumit cu cât ai făcut, să nu zici că “am făcut destul”; să te depăsesti, să vrei mai mult si mai mult. Pentru că stiti că Domnul Hristos a spus: “Fiti desăvârsiti precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârsit este”. În ce să fim desăvârsiti? Ne spune Domnul Hristos: în iubire; să iubim chiar si pe vrăjmasii nostri: “Iubiti pe vrăjmasii vostri, faceti bine celor ce vă urăsc, rugati-vă pentru ei ce vă blastămă si vă prigonesc, ca să fiti fiii Tatălui vostru celui din ceruri”. Si spune Domnul Hristos cum îi Tatăl nostru cel din ceruri: “care răsare soarele peste cei buni si peste cei răi...” – deci nu numai peste cei buni, ci “si peste cei răi” răsare soarele. Nu zice: “Peste cei buni aduc soarele, peste cei răi nu aduc soarele”. “Răsare soarele peste cei buni si peste cei răi si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti”. Asa face Dumnezeu. Asa trebuie să facă si omul, dacă vrea să se asemene cu Dumnezeu: să trimită iubirea sa, soarele iubirii sale peste cei buni si peste cei răi, peste cei drepti si peste cei nedrepti; să fie întelegător fată de neputinta omenească.

Am fost odată la Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu să-l odihnească! –, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a fost asta în 1965 –, si Părintele vorbind cu el, desigur să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vietii mele si cred că si pentru vesnicie. N-am să-l uit niciodată! Zice: “Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii întelegător fată de neputinta omenească!” Nici nu vă puteti închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viata mea si în viata oamenilor. Si mi-am dat seama că neputinta omenească e o realitate. Sunt atâtia oameni răi în lumea asta, si nici ei nu vor să fie răi… Si-s răi, si noi trebuie să întelegem răutatea lor de pe pozitia noastră, din situatia noastră. Să întelegem că ei nu pot mai mult, că ei ei însisi sunt nemultumiti de răutatea lor – “Pe cel rău răutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: “pe cel rău răutatea îl ucide”, îl nimiceste, răutatea îl nemultumeste. Pomenirea de rău spun părintii cei duhovnicesti că e o răutate fără margini, e o răutate ca o rugină care mănâncă fierul, asa mănâncă sufletul; răutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rău, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un părinte spune că “răul să-l scrii pe apă”.

De aceea să ne gândim la lucrurile acestea, că sfântul apostol Pavel zice că iubire nu există mânie. Dacă există mânie înseamnă că nu există iubire; se contrazic iubirea cu mânia: asa cum nu poate fi întuneric unde-i lumină si unde-i lumină nu poate fi întuneric, se contrazice lumina cu întunericul; poate fi întuneric unde nu-i lumină, dar unde-i lumină nu mai poate fi întuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi pomenire de rău. Unde-i iubire nu poate să fie neiertare. Unde-i iubire nu poate să fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le poartă.

Când a zis Domnul Hristos să ne iubim unii pe altii, când a spus Domnul Hristos: “Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi!” Iubiti credinciosi, a vrut Domnul Hristos când a spus cuvintele acestea să ne facă fericiti. Nu există mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privintă, decât fericirea care vine din iubire.

Uite, sunteti aici tineri. Vedeti si voi: la tinerete când sunteti deschisi cu iubire unii fată de altii mai mult decât dup-aceea. O să vedeti că după-aceea cumva se împutinează iubirea.

Dar când iubesti pe cineva parcă îi îngădui toate, parcă esti fericit. Te gândesti la el si când îi de fată si când nu-i de fată. Tot asa trebuie să ne gândim si noi la Dumnezeu. Tot asa trebuie să-L avem si noi în vedere pe Dumnezeu. Si asa să-i avem în vedere pe oamenii din jurul nostru. Să ne fie milă de oameni. Când Domnul Hristos a spus că o zis bine omul acela că într-adevăr asa trebuie, să iubesti pe Dumnezeu din toate puterile si să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti, omul acela a zis: “Doamne, dar cine-i aproapele meu?” Si a zis Domnul Hristos pilda cu samarineanul milostiv: despre un om care a căzut între tâlhari, pe lângă care au trecut doi oameni nepăsători – un preot si un levit –; dup-aceea a trecut un samarinean milostiv si i s-a făcut milă de el si l-a ajutat si l-a dus la o casă de oaspeti si i-a legat rănile si s-a interesat de binele lui si i-a purtat de grijă. Si la urmă zice Domnul Hristos către învătătorul de lege: No acuma care din ăstia trei care au trecut pe lângă cel căzut între tâlhari, care a fost aproapele celui căzut între tâlhari. Si a zis omul acela: Cel care a avut milă de el. Si a zis Domnul Hristos: Du-te si fă si tu la fel. Iubiti credinciosi, noi nu trebuie să avem milă numai de oamenii care-s neputinciosi, care-s năcăjiti, care n-au ce le trebuie. E bine să avem milă de ei. Dar noi trebuie să avem milă si fată de oamenii care sunt neputinciosi în cele ale sufletului: de oamenii care n-au răbdare, de oamenii care au răutate, de oamenii care fac lucruri pe care n-ar vrea nici ei să le facă. Si de aceia trebuie să ne fie milă, si pentru aceia trebuie să ne rugăm, si pe aceia trebuie să-i ajutăm, după puterile noastre, cu bunăvointa noastră, cu dragostea noastră, cu învăluirea noastră – pentru că iubirea-i învăluitoare. Si bineînteles că lucrurile acestea nu le putem face din puterea noastră. Le putem face cu ajutorul lui Dumnezeu dacă-L iubim întâi pe Dumnezeu.

Să ne cercetăm pe noi însine dacă-L iubim pe Dumnezeu. Si de unde stim noi dacă-L iubim sau nu-L iubim pe Dumnezeu ? Mai întâi de toate ne-a spus Domnul Hristos că “cel ce mă iubeste păzeste poruncile Mele”. Cel care păzeste poruncile lui Dumnezeu iubeste pe Dumnezeu. cel care nu păzeste poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă i se pare că-L iubeste pe Dumnezeu, de fapt nu-L iubeste.

Deci, iubiti credinciosi, să nu uităm niciodată că noi avem o poruncă de la Dumnezeu să ne iubim unii pe altii. Avem poruncă de la Dumnezeu să iubim pe Dumnezeu. Avem poruncă de la Dumnezeu să fim milostivi unii fată de altii. Avem poruncă de la Dumnezeu să iertăm. Avem poruncă de la Dumnezeu să nu urâm pe nimeni. Toate acestea tin de învătătura Mântuitorului, de starea noastră de crestini.

Astăzi s-a citit în sfânta evanghelie despre iubirea lui Dumnezeu fată de oameni. Si anume a zis Domnul Hristos că: “Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel unul-născut l-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică. Că n-a trimis…” – fiti atenti! – “Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său să osândească lumea, ci l-a trimis să mântuiască lumea”. Fiecare dintre noi trebuie să fim un mântuitor al celor dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie să ducem în jurul nostru bucurie. Fiecare dintre noi trebuie să aducem fericire în jurul nostru. Să ne silim să facem asa, si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi si fericirea noastră va fi tot mai mare, pentru că înaintăm în iubire si înaintăm si în fericire.

Iubiti credinciosi, dar oare ce se-ntâmplă în lumea asta că asa putină iubire si asa o iubire nerânduită după voia lui Dumnezeu. În Filocalie, în volumul II, este o scriere a sfântului Maxim Mărturisitorul despre cele 400 de capete despre dragoste, si el spune acolo că sunt 3 feluri de dragoste: o dragoste mai presus de fire, când îi iubim pe toti la fel, care se întemeiază pe porunca lui Dumnezeu; al doilea fel de dragoste este dragostea după fire, pe care o binecuvintează Dumnezeu, si anume cum îsi iubesc părintii copiii, cum îsi iubesc copiii părintii, cum se iubesc fratii între ei, cum se iubesc prietenii, e o iubire firească pe care o binecuvintează Dumnezeu; si este o iubire împotriva firii, iubire pe care o au cei pătimasi fată de cei care ăi ajută să-si împlinească patimile, si pe aceasta n-o binecuvintează Dumnezeu.

Si noi constatăm, băgăm de seamă că în lumea asta e putină iubire. De ce-i putină iubire? Stiti de ce, iubiti credinciosi? Ia gânditi-vă. Ar trebui să stiti dacă cititi evanghelia… În capitolul 24 din sfânta evanghelie de la Matei este scris că “din pricina înmultirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci”. Deci de ce-i putină iubire? – Pentru că-i multă răutate, pentru că-s multe păcate, pentru că-s multe patimi.

Si-atunci ce-i de făcut? Cum putem noi să înmultim iubirea? – Să ne facem rânduială în suflet, să ne curătim sufletul si dacă ne curătim sufletul se înmulteste iubirea si iubirea înmulteste fericirea.

Si atunci Fiul lui Dumnezeu n-a venit degeaba în lumea această, ci a venit si pentru noi, a venit să înmultească iubirea noastră, a venit să ne ajute să ne înmultim iubirea, a venit să ne dea fericirea din iubire. Si aceasta este un dar de la Dumnezeu.

Prin urmare, iubiti credinciosi, să nu uităm că Dumnezeu ne iubeste. Să-L iubim si noi pe Dumnezeu. Să împlinim poruncile Lui. Să nu uităm porunca Mântuitorului de a ne iubi unii pe altii. Să nu uităm porunca Bisericii, care zice: “Să ne iubim unii pe altii ca într-un gând să mărturisim!” Să ne cercetăm dacă suntem în iubire. Domnul Hristos a spus ucenicilor Săi: “După aceasta vor cunoaste oamenii că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea iubire unii către altii”. Unde nu-i iubire nu-i ucenicie, nu-i urmare a lui Hristos. Unde-i iubire e nădejde de mai multă iubire, e nădejde fericire, e nădejde de dar de la Dumnezeu. Dacă ne iubim unii pe altii atunci arătăm că Domnul Hristos este învătătorul nostru, că tinem seama de Domnul Hristos. Si dacă nu ne iubim unii pe altii înseamnă că Domnul Hristos nouă ne vorbeste degeaba, degeaba stim că Dumnezeu îi iubire, degeaba stim că cea mai mare poruncă îi porunca iubirii, degeaba stim că unde-i iubire-i fericire, pentru că pentru noi nu-i iubire, pentru noi nu-i fericire, pentru noi îi iubire întâmplătoare, si atunci darul lui Dumnezeu nu ne duce acolo unde trebuie să ne ducem. Iar dacă Îl avem pe Domnul Hristos ca Învătător, Îl avem si ca Mântuitor, si ne ajută, si ne ajută, si ne apropie de El, vine El, vine El la noi, ne asteaptă si pe noi să mergem către El.

Zicea Părintele Serafim de la noi de la Mănăstire – Dumnezeu să-l odihnească! – că: “Dacă facem noi un singur pas către Dumnezeu, Dumnezeu face pasi nenumărati către noi”.

Iar Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! –, si anume o zis asa: “Iubirea lui Dumnezeu fată de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fată de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeste Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; si-l asteaptă; si vrea să-l primească; si aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a asteptat pe fiul care se întorcea; l-a asteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai tinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrătiseze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aseze iarăsi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui asa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtati am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viată Dumnezeu nu ne părăseste. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi.

Zice undeva în cartea proorocului Isaia: “Oare va uita mama pe fiii săi? Oare va uita mama pe fiii pântecelui său?” Si zice mai departe: “Chiar dacă mama va uita pe fiii săi, Eu nu te voi uita niciodată Ierusalime”. Si mai pomenesc odată cuvântul acela al Domnului Hristos: “Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci si cu pietre omori pe cei trimisi la tine. De câte ori voit-am să adun pe fiii tăi, cum adună găina puii săi sub aripi, si n-ati voit. De aceea, iată, vi se lasă casa voastră pustie, iar pe Mine nu mă veti mai vedea până ce nu veti zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Deci Domnul Hristos ne ocroteste cum ocroteste găina puii săi sub aripi. E o imagine minunată. Ce putin ne gândim noi la lucrurile astea! Ce putin ne gândim noi că Dumnezeu îi tatăl nostru! Ce putin ne gândim noi că Dumnezeu ne iubeste! Ce putin tinem noi seamă de învătăturile Domnului Hristos! Ce putin ne gândim noi că Domnul Hristos si-a jertfit viata, s-a răstignit si si-a vărsat sângele pentru noi! De câte ori ne gândim noi, iubiti credinciosi la sângele Mântuitorului vărsat pe Cruce si pentru noi si pentru mântuirea noastră! Dacă ne-am gândi mai mult, am avea mai mult izvor de fericire, am avea multumire în suflet, nu ne-ar mai fi frică că nu ne primeste Dumnezeu, pentru că sigur ne primeste Dumnezeu, dacă vrem noi să fim cu Dumnezeu. Si dacă nu vrem nu ne primeste că nu ne poate primi, că nu ne simtim noi bine lângă Dumnezeu. Dar Dumnezeu vrea să ne simtim bine lângă El si de aceea credinta noastră este mai mult decât orice altceva în lumea aceasta. E credintă care mută muntii – munti de răutate din sufletul nostru –, ne face buni, ne face îngăduitori, întelegători, iertători, ne face binevoitori, ne face să ne aplecăm fată de omul de lângă noi, si ă fim fericiti din darul lui Dumnezeu. Asta-i lucrarea credintei. Asa zicea Părintele: “Să te depăsesti si să te dăruiesti” – adică să mă întăresc în credintă si apoi să-mi dăruiesc odată cu binele pe care-l fac si inima mea.

Zice undeva sfântul Isaac Siril că atunci când faci un bine, când dai cuiva ceva, veselia fetei tale să întreacă darul pe care-l dai. Să nu-l cobori pe omul pe care îl ajuti, ci să-l ridici; să-l ridici, să-l cuprinzi în sufletul tău si atunci el face parte din tine, tu faci parte din el si Dumnezeu ne învăluie pe toti.

Să ne gândim la lucruri de felul acesta si să stiti, iubiti credinciosi, că asa vrea Dumnezeu: să fim fericiti, să fim multumiti, să fim cu iubire. Asa ne vrea Dumnezeu. – Pentru că El ne iubeste, pentru că El ne primeste, pentru că El ne caută, pentru că si noi trebuie să-L căutăm pe El. Si dacă facem asa darul lui Dumnezeu va fi cu noi, binecuvântarea Domnului va fi peste noi, folosul sfintelor slujbe îl vom avea si noi, rugăciunile ne vor face mai buni, mai deschisi pentru Dumnezeu, sfintele taine ne vor ajuta tot mai mult si mai mult, si aceasta mai ales prin înmultirea iubirii. Să înmultim iubirea între noi, să înmultim iubirea dintre noi, să atârnăm cu iubirea noastră de iubirea lui Dumnezeu.

Să ne rugăm să facă Dumnezeu ce nu putem face noi, dar să fim totusi preocupati să ne iubim unii pe altii ca într-un gând să mărturisim, să iubim pe oameni cu iubirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos – “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi” – si fără îndoială că în felul acesta ne vom bucura de cer, ne vom bucura de Dumnezeu, de acum si până-n veac, amin.

Cuvântul tinut la un schit din Eparhia Husilor, 10 septembrie 2000.