Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc cu multi părinti duhovnicesti; unul dintre acestia a fost si Părintele Paulin Lecca, staretul Mănăstirii Arnota din judetul Vâlcea. Toti acesti monahi îmbunătătiti au făcut în viata lor experienta Duhului Sfânt, arătându-ne unde se poate ajunge sau mai bine zis unde se poate ridica un om ajuns deja la transparenta duhovnicească.

L-am cunoscut pe Părintele Paulin Lecca în primăvara anului 1992, când a venit în obstea mănăstirii noastre. Auzisem de el de la alti părinti mai în vârstă, care avuseseră binecuvântarea de a-l fi cunoscut. Ardeam de nerăbdare să-l cunosc si eu. Toti aveau numai cuvinte de laudă despre el si, mai mult decât toti, staretul nostru care îl avusese ca îndrumător spiritual la Seminarul de Teologie “Radu Vodă”. Ne povestea despre minunatele sale predici tinute în fata seminaristilor care văzându-l pe Părintele Paulin Lecca cum plângea vorbind, erau adânc miscati. Îl cunostea staretul, îl cunosteau părintii mai în vârstă din mănăstirea noastră, Părintele Nicodim, Părintele Pantelimon - Bunicutul sau Năsicul nostru -, supranumit asa deoarece ne născuse întru Hristos pe cei mai multi dintre noi, tinerii veniti în mănăstire, luându-ne sub mantia sa. Toti acesti tineri monahi ai obstii noastre, auzind atâtea cuvinte de laudă despre acest misterios duhovnic, ardeau de nerăbdare să îl cunoască.

Iată-l venit în mănăstirea noastră. L-am întrebat: De ce ati venit, Părinte, la noi? De ce ati lăsat Arnota, de ce ati lăsat obstea toată venind aici la bătrânete? Si el mi-a răspuns: Să stii, elefantii când îsi simt sfârsitul apropiindu-se, se duc într-un loc numai de ei stiut, într-un cimitir numai al lor. Auzind acestea, nu am rămas defel încântat că mănăstirea noastră avea să fie cimitirul unui atât de mare părinte spiritual - si parcă comparatia cu elefantul nu este departe de adevăr. Dar mă bucuram totodată la gândul că tot noi aveam să fim aceia care îi vom lua fildesul.

M-am atasat de el încă de la început; eram printre ucenicii care îi aduceam lemne la chilie, îi dereticam, bucurându-mă astfel de prezenta lui timp de trei anotimpuri: de la sosirea în obstea mănăstirii, din primăvara lui 1992, si până la mijlocul toamnei aceluiasi an s-a încumetat, însă pentru ultima oară, să-si strămute bătrânetile la o altă mănăstire.

Mi-aduc aminte că în anul acela, începutul lui octombrie nu făcuse încă pe deplin loc toamnei celei zgribulite de ploi reci si de frig. Dar într-o dimineată, trezindu-mă din somn, am găsit peste firele târzii de iarbă căzută bruma. La fel de neasteptată si rece a fost si plecarea Părintelui Paulin Lecca din mănăstirea noastră. În acea dimineată mă trezisem devreme, căci trebuia să merg la facultate, la Bucuresti; Părintele plecase deja, însă nimeni nu stia de ce.

Venind în obstea noastră, Părintele Paulin Lecca si-a adus cu sine crucea pe care ar fi vrut s-o aibă la mormânt si pe care o pregătise în tihnă la Mănăstirea Arnota.

Noi, ucenicii, ne-am aciuat pe lângă el, ajutându-l la chilie în toate felurile închipuite si neînchipuite, numai ca, stând în preajma lui, să ne folosim de experienta lui duhovnicească bogată si de cuvintele lui adânci. Părintele Paulin era un om erudit, un om cunoscător el teologiei pe care o studiase la Cernăuti înainte de desfiintarea Facultătii de Teologie si a Mitropoliei Ortodoxe din 1939.

Era un om care trecuse prin mai multe obsti monahale în perioada sa de noviciat, înainte de a se hotărî să rămână în Mănăstirea Frăsinei ca frate de mănăstire: fratele Pavel. Avea 22 de ani.

Însă acolo, la Frăsinei, cum auzea de vreun părinte îmbunătătit, de vreun om care să fi experimentat rugăciunea lui Iisus, se ducea să îl cunoască. Bunăoară, asa s-a întâmplat si cu Părintele Arsenie Boca de la Sâmbăta de Sus; cum a auzit despre el, imediat Părintele Paulin Lecca a fugit la Sâmbăta. Având binecuvântare pentru o săptămână de la staretul său, a fugit la Sâmbăta si a stat acolo o lună. Când s-a reîntors în obste, folosit de cuvintele Părintelui, părintii l-au apostrofat; toti erau porniti împotriva lui, vrând să-l dea afară, dar staretul însusi l-a primit totusi ca pe un fiu, cu căldură. I-au dat canon - puteti citi mai pe larg această scenă într-un articol deja apărut în revista “Icoana din adânc” - pe când fratele Pavel bătea metaniile în trapeză si căuta să-si ducă la capăt canonul, unul din părinti, trecând pe lângă el, l-a bătut pe umăr si i-a spus: “Nu te deznădăjdui, si eu am făcut acest canon!”, iar fratele Pavel cu multă bucurie a dus canonul până la sfârsit.

Mai povestea Părintele Paulin că el obisnuia, după cum am mai spus, să se aciueze pe lângă tot felul de părinti pentru ca acestia să-l învete să deprindă rugăciunea inimii. Era un înfocat căutător al acesteia si se străduia din răsputeri să o aibă. Duhovnicul lui de atunci, nu îmi aduc aminte numele - probabil că Părintele mi l-a spus, dar toate aceste personalităti pe care el le evoca mie nu-mi spuneau prea mult - l-a învătat rugăciunea inimii. Când noi, fratii mai tineri, îl îndemnam: “Haideti, Părinte, la strană să cântati cu noi!”, el spunea: “Nu, eu nu cânt cu fratii pentru că n-am deprins niciodată glasurile. Am preferat să stau în spatele bisericii, în coate si în genunchi, si să zic: Doamne Iisuse...; pentru că am vrut să mă împărtăsesc din dulceata acestei rugăciuni, n-am învătat niciodată să cânt.”

O dată l-a rugat pe duhovnicul lui să-i facă o rugăciune, o rugăciune puternică... el vroia să se ducă la pustie, Părintele Paulin ardea de dorul pustiei. S-a dus la duhovnicul lui si a zis: “Părinte, faceti-mi o rugăciune, faceti-mi o rugăciune în biserică, la miezul noptii, să primesc si eu de la Dumnezeu suferinta, să fiu si eu cumva contemporan cu Mântuitorul Iisus Hristos în suferintă”. Si părintele i-a zis: “Tu nu stii ce ceri, nu-ti dai seama... lui Dumnezeu când îi ceri, se grăbeste să-ti dea, să stii, chiar dacă nu stii ce ceri...!” Iar el a insistat: “Nu, părinte, fă-mi rugăciunea asta!” Si la miezul noptii, ar fi trebuiti să vedeti starea în care era când povestea asta, era transfigurat, deci la miezul noptii a venit cu duhovnicul în biserică, i-a pus patrafirul în cap, întâi l-a spovedit si a primit un canon, nu mi-au spus ce au discutat ei la acea spovedanie, după care duhovnicul i-a făcut acea rugăciune în timpul căreia Părintele Paulin, sub patrafir, se ruga lui Dumnezeu să-i trimită suferinta. Cu binecuvântarea duhovnicului a plecat apoi la o pesteră si acolo a stat cam vreo trei luni de zile. Nu stiu dacă grota era pe lângă Frăsinei sau mai degrabă era pe lângă Arnota... poate lângă Bistrita... Părintele cunostea bine împrejurimile multor mănăstiri - ca o paranteză, Părintele Paulin Lecca a umblat prin multe mănăstiri, a fost exarh mănăstiresc si la Bucuresti, si în Oltenia, a avut o viată foarte bogată. Deci a mers la o pesteră la care a stat trei luni de zile... câte experiente a avut acolo... când ascultai ce povestea el parcă revedeai Patericul cu toate luptele Sfântului Antonie cel Mare, parcă ai fi citit pe larg viata lui din Mineiul pe ianuarie: lupte cu demoni, vedenii si viziuni, încercări de tot felul, căderi de-a dreapta, părere de sine, toate astea trei luni de zile. Desigur că umezeala pesterii nu l-a crutat si a dobândit reumatism: asadar suferinta a venit. Iar el zicea: “Să fi văzut suferintă, toată viata mea am tras de pe urma acestei cereri înfocate...” Si într-adevăr, s-a chinuit mult cu acest reumatism. La venirea în mănăstirea noastră, într-o primăvară, când deja începuse să răsară coltul ierbii, vremea se încălzise, era frumos, era soare, însă Părintele Paulin cerea să i se facă focul în chilie. De primăvara până toamna, când a plecat, eu, cu Părintele Mihail si cu Părintele Efrem care pe atunci erau frati, îi căram lemne la chilie, iar el ne era recunoscător, se vedea din priviri; căuta să ne arate recunostinta asta si material: ne dădea diferite daruri. Bunăoară, eu am primit de la el o casetă în care era închisă Sfânta Împărtăsanie si care provenea de la Ambrozie de Optina: era un chivot mic în care era cuprins un potir, în miniatură si el, lingurita, niste vase foarte-foarte mici în care era Sfânta Cuminecătură, pe care preotii militari le purtau la gât când mergeau pe front să împărtăsească rănitii. “Si toate acestea - îmi spunea el - vin de la Sfântul Ambrozie de la Optina!” Iar eu am întrebat: “Dar cum asa?” “De la duhovnicul meu, Ioan Culighin!”

Am tot auzit adesea, Părintele Paulin vorbea, si multi duhovnici în vârstă vorbeau de acest Ioan Culighin. Si de la el Părintele Paulin a învătat multe despre rugăciunea inimii. Am aici o fotografie cu dânsul pe spatele căreia sunt scrise câteva cuvinte scrise chiar de Părintele Paulin Lecca.

La preotia mea mi-a dat această casetă - de altfel el a fost cel care m-a recomandat pentru preotie - si împreună cu caseta mi-a dat si această fotografie pe care o avea chiar de la Părintele Ioan. Acesta venit în tară împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Mănăstirea Antim, în Bucuresti; se pare că si el a fost în grupul de părinti care au initiat miscarea “Rugul aprins”.

Părintele Paulin mi-a vorbit adesea despre Andrei Scrima, despre Sandu Tudor - Părintele Daniil, despre Părintele Benedict Ghius, Vasile Voiculescu, despre Părintele Sofian, dar eu cunosteam si auzisem foarte putin despre fiecare. Dar despre acest om, Părintele Ioan mi-a mărturisit că era un lucrător al rugăciunii inimii. Si să vedeti ce spunea despre el: “Părintele Ioan Culighin a fost ucenicul Staretului Ambrozie de la Mănăstirea Optina. L-am cunoscut în Odesa. M-a învătat să spun mereu rugăciunea lui Iisus. Venind în tară cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Antim, în Bucuresti. Cineva l-a pârât. A fost arestat si dus în Rusia cu acuzatia: trădător de tară. Nu stiu dacă mai este în viată”. Asta mi-a spus-o mie în 1992.

Multe lucruri am primit de la Părintele Paulin Lecca, bunăoară când a vrut să meargă să propovăduiască în Transnistria, în tinuturile cu români, în “gulagul românesc” - cum era numit -, rugându-se la Dumnezeu si primind un semn, a plecat într-acolo să-L vestească pe Dumnezeu, să-i învete pe copii religia - după cum spunea chiar el. El avea foarte multe modele de cateheze, de lectii pentru copii. Dintre acestea îmi citea multe; multe mi le-a dat chiar mie. Mă bucuram si eram încântat de harul care transpărea prin ele, dar atunci nu le-am apreciat cum le apreciez acum, când Părintele nu mai este. Am avut si foarte multe fotografii, chiar de pe timpul când el era novice, dar pe toate le-am înstrăinat, le-am dat la unul si la altul, încât acum, de pildă, nu mai am nici măcar o fotografie cu Părintele.

Să vă mai spun despre cum era el văzut în mănăstirea noastră...

La Părintele Paulin Lecca veneau foarte multi credinciosi. Avea un dar al lui de a atrage credinciosii. Veneau foarte multi, si tineri, si bătrâni. Oameni cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toti foarte mult din Fratii Karamazov. El stia că Staretul Zosima nu fusese altcineva decât Staretul Ambrozie de la Optina, dar tot ce am citit noi în Fratii Karamazov el trăia; probabil că fusese si la Optina.

Veneau si foarte multi tineri; nu stiu dacă cei de la ASCOR... Nu, acestia l-au descoperit ulterior, când era la Rogozu, de unde l-au si adus la conferinte.

Pentru toti cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru fiecare problemă. Bunăoară, au venit la mănăstire doi tineri cărora le murise copilul la doi ani de zile. Tatăl a suferit foarte mult, dar a reusit să depăsească momentul, însă mama, de atâta durere, s-a îmbolnăvit de nervi. Si avea permanent impresia că copilul lor revine în casă. Dimineata, când îsi făceau rugăciunea, ea auzea pasi, simtea o prezentă în cameră, o prezentă plăcută, nu-i tulbura... cineva mergea pe lângă ei... Să fi fost doar impresia lor? Gândul din ce în ce mai puternic la copilul lor? Părintele Paulin Lecca le spune: “Voi nu stiti ce spune Părintele Zosima în cartea Fratii Karamazov, că sufletul celui răposat se întoarce si vine umblând prin locurile care i-au fost dragi, pe la părinti si rudele lui, în perioada de la înmormântare până la 9 zile, când se face judecata personală.”

Vă spun, am cunoscut personal oameni care plecau îmbărbătati si înseninati după o discutie cu Părintele Paulin.

Ce să mai vorbim de predici... Noi ne uitam cu nerăbdare pe planificarea care se făcuse la altar, în care se spunea cine în ce duminică va predica, căci abia asteptam să vină rândul Părintelui Paulin. Când predica, vorbea cu predilectie despre rugăciune... Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii mari, să vadă ce oameni formează auditoriul, se ruga pentru ei si ce-i dădea Dumnezeu să grăiască, aceea grăia; comunica ce avea de spus aproape fără să se folosească de cuvinte... era o legătură sufletească puternică. Nu-i cunostea, multi dintre ei îl vedeau poate pentru prima oară, însă el se uita si parcă îi întelegea; avea asa o premonitie si întelegea dintr-o privire problemele lor. Oamenii erau foarte atenti, putea să vorbească jumătate de oră si nimeni să treacă de pe un picior pe altul.

Nimeni nu se plictisea, căci tot ce spunea el era viu si din viată.

Tot ce spunea el era viu, pătrundea, penetra sufletele si totodată le transforma, le electriza... începea să plângă si toti oamenii împreună cu el. Abia acum realizez ce însemna fericita întristare a lui Kovalenski... La această fericită întristare ajunsese Părintele Paulin Lecca, si după cum îl numeste în cartea lui, De la moarte la viată, un adevărat testament, un adevărat testament, un adevărat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefatat această lucrare, îl numeste deci “un fericit asemenea lui Nicu Steinhardt cel de trei ori fericit”. Părintele Paulin este un fericit pe care l-a “lins” flacăra Duhului Sfânt. El a avut această experientă mistică a vederii lui Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie. A avut această experientă, a cunoscut roadele rugăciunii curate... Îl întrebam: “Părinte, cum vedeti capitolele acelea din Filocalie, despre rugăciune, care sunt darurile rugăciunii curate?”, iar el spunea: “Bucuria, pacea, îndelunga răbdare, astea sunt roadele rugăciunii, roadele dragostei, dar printre altele roadele rugăciunii lui Iisus sunt si lacrimile. În clipa în care ajungi la treapta rugăciunii curate, când rugăciunea se rosteste cu mintea, atunci nu mai esti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel Care Se roagă în tine. Dumnezeu este Cel Care Se roagă în tine, după cum spune Mântuitorul, si strigă cu suspine Avva Părinte. Atunci tu nu esti decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrează si strigi: “Neputincios cad, Stăpâne, în fata Ta!”, în timp ce lacrimile-ti inundă fata.”

Eu cred că Părintele, atunci când îi curgeau lacrimile, era în plinătatea rugăciunii. Pentru el, cuvintele erau într-adevăr purtătoare de har, harismatice... Pentru el nu erau cuvinte goale; chiar dacă aceleasi cuvinte, rostite de altii, puteau părea goale, însă erau vii când le spunea Părintele Paulin. Te miscau, te mobilizau, te schimbau...

Cum spuneam, Părintele Paulin era un om erudit, un om cu o cultură foarte mare, care citise foarte mult în viata lui, dar care, mai ales, a trăit ceea ce a citit.

Părintele Paulin a început să traducă din franceză o carte a Părintelui Sofronie de la Essex, si el ca si Părintele Paulin trecut de acum în vesnicie. Părintele Paulin Lecca era cunoscător al limbii ruse, dar foarte bine vorbea si foarte frumos vorbea si franceza. Avea si un dictionar al unui teolog francez, Dictionar al Părintilor mistici, dăruit lui de însusi autorul. În sfârsit, cum spuneam, a început să traducă cartea Părintelui Sofronie, Sa vie est la mienne, Viata lui este si a mea. Cred că a apărut o traducere din engleză sub titlul Să Îl vedem pe Dumnezeu asa cum este. Eu nu am văzut încă această carte, însă nu este traducerea Părintelui Paulin Lecca. La începutul acestei cărti, Arhimandritul Sofronie îsi povestea viata; el, în tinerete, ca si multi din tinerii de azi, a avut oarecare experiente orientale, era preocupat foarte mult de yoga, a trecut prin niste încercări făcând exercitii complicate, dar si-a dat seama că acestea nu duc la nimic. Eu îl ajutam pe Părintele Paulin la această muncă scriind ceea ce îmi dicta el, dar, pe măsură ce traducea, se oprea si îmi punea câte o întrebare: “Ai înteles asta? Ia zi-mi ce-ai înteles de aici?”. El mă testa permanent ca să mă facă atent la ceea ce scriu.

Această carte, foarte frumoasă, a fost tradusă în întregime înainte ca în România să fi apărut vreo carte despre Arhimandritul Sofronie. Acum sunt multe, dar atunci nu era nici una, iar eu m-am bucurat foarte mult de contactul cu această carte nouă, inedită. Traducerea era mai putin literară, dar era în duh, prindea duhul cu care fusese scrisă de Arhimandritul Sofronie.

Dintre cărtile pe care le-a scris Părintele Paulin Lecca, cărti care au apărut la noi, vă pot spune câteva: Frumosul divin în opera lui Dostoievski, apărută anul acesta la Editura Fundatiei Dosoftei, dar înainte ca aceasta să apară în librării, studentii de la ASCOR au avut initiativa de a-l invita pe Părintele în câteva rânduri spre a conferentia despre acest subiect. A fost impresionant. Tin minte că eu eram student în anul acela si am fost si eu la o asemenea prelegere. Veneau studenti de la tot felul de facultăti si întrebau: “Cine vorbeste astăzi? Ce e atâta lume aici, ce se întâmplă?” Si noi spuneam: “Vine un părinte extraordinar!” “Ei, un preot - spuneau neîncrezători - dar hai să-l văd si eu, că nu degeaba s-a strâns aici atâta lume”. Si când a început acest părinte să vorbească, toti au amutit si s-au asezat, dar nu pe locuri, pentru că nu mai era nici unul liber, ci pe jos, pe unde apucau. A fost aula plină-plină, ca în perioada Pastilor, când vorbea Părintele Teofil de la Sâmbăta.

Avea o figură sfântă; se vedea că Duhul Sfânt sălăsluieste în el... Seninătatea lui, căldura pe care o răspândea în jur, deschiderea lui atrăgea si încânta foarte mult pe oricine, indiferent de formatie sau de vârstă. În plus, Părintele era un om intelectual, era un om erudit si asta se vedea din felul în care vorbea, din felul în care reactiona spontan atunci când era interpelat, l-am surprins în situatii când făcea praf cu o singură replică.

Părintele a avut foarte multe cărti pe care le-a dat în manuscris pe la alti duhovnici din tară pentru a fi revizuite si prefatate, dar din păcate multora din aceste lucrări li s-a pierdut urma. Bunăoară, mi-aduc aminte de traducerea din ruseste a Pelerinului rus, făcută de Părintele Paulin, traducere mult superioară celei frantuzesti, dar care nu a văzut vreodată lumina tiparului (între timp, traducerea Părintelui Paulin Lecca a fost editată - n.red.).A apărut această carte deja, tradusă si din limba franceză, si din rusă, dar traducerea din rusă nu e a Părintelui Paulin. Sau alt exemplu, a revizuit o carte tălmăcită de Ieromonahul Calinic de la Schitul românesc Prodromu, din Sfântul Munte, cu titlul Carte pentru lucrarea inimii - iată înclinatia către rugăciunea lui Iisus -, sau Din viata si învătătura staretilor de Igor Smolici, tălmăcită de Părintele Paulin în româneste. Altă carte este Patericul Lavrei Pecerskaia, care are o prefată de Părintele Paulin. Mai are o traducere, Telul vietii crestine, după Sfântul Simeon Noul Teolog. Are o cărticică iarăsi, foarte-foarte frumoasă, o carte de rugăciune, intitulată sugestiv Rugăciunea vamesului; este într-un limbaj foarte viu, si dacă citesti această carte ai impresia că parcurgi confesiunile Fericitului Augustin. Am stat si m-am întrebat de multe ori, si Părintele Paulin, mi-amintesc acuma, se întreba si el si zicea: “Ai văzut rugăciunile Sfintei Împărtăsanii?” “Le-am văzut”, răspundeam. “Toate păcatele sunt pomenite acolo - continua el -, cele de noapte si cele din zi, cu lucrul si cu cuvântul, mângâierile si desfrânările mărturisite ba de Sfântul Ioan Gură de Aur, ba de Sfântul Vasile, ba de Sfântul Simeon Metafrastul... Tu chiar crezi că sfintii acestia au făcut aceste păcate? Eu nu cred...!” Si adăuga: “Dar în clipa în care un om îsi analizează viata si se găseste păcătos, atunci el trebuie să se considere mai păcătos decât toti păcătosii”.

În Rugăciunea vamesului, dar parcă mai evident în jurnalul său De la moarte la viată, Părintele Paulin Lecca poate fi numit un al doilea Fericit Augustin. Cu o dezinvoltură si cu o nonsalantă greu de închipuit, întocmai ca si Fericitul Augustin, Părintele îsi povesteste toată viata lui din tinerete. Dezarmant de sincer mărturiseste cum era student, cum îi plăcea să bea, îi plăceau fetele, cum mergea si petrecea si-si pierdea noptile - toate astea până la cunoscut pe Dumnezeu. Acestea se pot citi în cartea De la moarte la viată. Câti dintre noi stim că titlul acestei cărti este un stih dintr-o frumoasă cântare bisericească din vremea Pastilor, si anume din Cântările Învierii: “Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm, / Pastile Domnului, Pastile, / Că de la moarte la viată si de pe pământ la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi...”. Deci titlul cărtii este de fapt o expresie din această extraordinară stihiră. E adevărat că de la moarte la viată trece cititorul când parcurge această carte a Părintelui Paulin. Acum, fie vorba între noi, în legătură cu ceea ce spuneam mai înainte, eu, care l-am cunoscut personal, nu pot să cred că Părintele Paulin a făcut toate acestea...

Cei care citesc cartea lui sunt atrasi de lectură pentru că sunt ajutati să-l vadă pe Dumnezeu asa cum este în realitate: Dumnezeu iertător, Dumnezeu bun, Dumnezeu care nu se desparte de ei dacă au păcătuit si au gresit. Cartea aceasta a încântat multi tineri care au avut o viată departe de Hristos si care după lectură si-au revăzut viata si s-au îndreptat. Stilul lui si talentul lui literar sunt impresionante, iar cartea, după cum spune Valeriu Cristea, “e o carte decât care nu stiu să se fi scris o alta atât de frumoasă (...) fericită e editura care publică o astfel de carte...”.

Cartea începe cu găsirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, în podul Mănăstirii Frăsinei. Dar fratele Victor nu e altul decât Părintele Paulin Lecca; deci iată câtă smerenie. Nu a spus: “Asta este viata mea”, cum apar azi nenumărate jurnale duhovnicesti, în care desi oarecum ascuns lasă să se înteleagă de fapt al cui este jurnalul. Ei nu, în acest caz nu se stie cine a fost fratele Victor. Caietul începe cu o initiere în rugăciune, mă rog, se trece imediat la viata lui, iar caietul se încheie în finalul cărtii prin cuvintele: "Aici se încheie caietul fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat eu este relatarea, imediat înainte de încheiere, unde se arată cum fratele Victor, după ce a făcut experienta călătoriei în tinuturile Transnistriei, propovăduind acolo si mai apoi fiind închis pentru vina de a fi refuzat să pună mâna pe armă împotriva fratilor săi, după toate acestea se povesteste întoarcerea lui la mănăstire si el spune: “Doream să mă întorc la mănăstire ca să-mi regăsesc chiliuta mea, pădurea, păsările si pe părintii luminati care m-au primit prima oară când am venit în mănăstire... Ardeam de bucurie să mă întorc în mănăstirea mea”. Deci e clar că autorul cărtii nu poate fi decât Părintele Paulin Lecca.

Părintele Paulin Lecca nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El ajunsese la o curătie încât nu mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă-i spuneai: “Părinte, acela e un ticălos, nu vrea să se îndrepte; Părinte, nu sta de vorbă cu el!”, răspunsul era: “Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!”. În mintea lui lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva ar fi păcătos.

Părintele Paulin Lecca, după cum am mai spus, a plecat în toamna anului 1992 din mănăstirea noastră. Intuiesc o întrebare pe care doriti să mi-o puneti: “De ce a plecat Părintele?”. Părintele Paulin a venit cu multă dragoste la noi, dar în curătia la care ajunsese, considera toti oamenii curati, la rândul lor. Nu putea concepe că cineva ar putea fi fariseu, ar putea fi un om care disimulează. În conjunctura aceea, după Revolutie, în perioada alegerilor din acea toamnă, Părintele Paulin Lecca aprecia în mod deosebit o personalitate politică pe care nu se sfia să o declare în mod deschis harismatică. Un om care pe noi ceilalti ne intriga. Si auzind părerile Părintelui Paulin, multi dintre noi eram dezamăgiti. Poate sminti pe unii ca un călugăr de talia Părintelui Paulin Lecca avea si o preferintă politică. Dar uite că era un om într-o mănăstire căruia nu-i era indiferent cine va conduce tara lui, din care făcea si el parte, si nu întâmplător. (Ca o paranteză, el se considera mai român decât toti românii, spre deosebire de multi basarabeni de astăzi care spun: “Nu, noi nu suntem români, noi suntem moldoveni”. Părintele Paulin Lecca spunea: “Eu sunt născut, nu făcut (român)”.). Acestei personalităti considerate harismatice el s-a grăbit să-i scrie, să o laude, iar persoana politică i-a răspuns cu o scrisoare chiar la noi în mănăstire. Când a auzit de aceasta, un alt părinte, de aceeasi talie duhovnicească, vietuitor în mănăstirea noastră, dar având altă înclinatie politică, l-a întrebat mirat: “Cum ai putut să faci un asemenea lucru? Nu-ti dai seama că este un om care disimulează?”, si asa mai departe, si s-au certat părintii ca doi copii, ca doi bătrâni ajunsi la curătie, contrazicându-se, fiecare cu argumentele lui, dar faptul că i-a putut scrie acelei persoane si pe deasupra că a primit si răspuns nu a putut fi iertat de celălalt părinte.

Povestind lucrurile acestea, îmi vine în minte o istorioară pe care nici nu îmi mai aduc aminte unde am citit-o. Se spune că un jurnalist, umblând prin locuri pustii, departe de orice asezare omenească, dă întâmplător peste un pustnic. Bătrânul, care nu mai văzuse fată omenească de multi ani, se ispiti si-l întrebă pe drumet: “Fiule, cine mai conduce tara asta?” Iar jurnalistul: “Dar matale cine crezi?” “Apoi după mine - răspunse pustnicul -, ar fi acela, cum îi zicea, Dej”. “Ehe, taică, nu mai e demult acela!”, râse ziaristul si continuă: “Dar de Ceausescu ai auzit?” “De cine? ...usescu? Cine mai e si ăsta?” “Ãsta a condus tara până la o vreme, tataie, dar acum nu mai e nici ăsta! De Iliescu ai auzit?” “Vai de păcatele mele, da’ cine-o mai fi si ăsta?”, se văita pustnicul. Iar ziaristul se întristă deodată si se gândi: “Doamne, mi-am pierdut atâtea luni si atâtia ani din viata mea preocupându-mă de oameni de care altii mai întelepti decât mine nici măcar nu au auzit...”. Si plecând din locurile acelea, se hotărî să nu mai facă politică.

Deci din cearta aceasta oarecum copilărească, Părintele Paulin a plecat. Când am auzit, m-am întristat foarte tare. Au trecut niste ani buni, eu am terminat facultatea; l-am reîntâlnit pe Părintele Paulin întâmplător prin Bucuresti, si revăzându-l îmi reaminteam brusc de cearta lui. Atunci mă întrebam în sinea mea: “Doamne, oare oamenii acestia se vor împăca vreodată?” Nu îmi puteam explica nici atunci disputa aceasta pentru o chestie atât de măruntă, parcă incompatibilă cu viata călugărească adevărată. Dar celălalt părinte s-a dus si l-a vizitat la mănăstirea unde s-a retras, undeva lângă Râmnicu Vâlcea, la Mănăstirea de maici Rogozu, dincolo de Mănăstirea Podul Bulgarului.

Aici maicile l-au primit cu multă dragoste. Pe spatele cărtii De la moarte la viată este chilia Părintelui de la Rogozu, cu candela aprinsă, cu crucea lui, cu Ceaslovul si patrafirul asezate pe măsuta lui de rugăciune. Acolo, la Rogozu, Părintele a fost foarte-foarte fericit. Era căutat de foarte multă lume. Acolo l-a căutat si părintele cu care se certase. Iar Părintele Paulin l-a întâmpinat cu cuvintele: “Stii ce? Eu te-am iubit dintotdeauna si te iubesc si acuma si nici o clipă nu am fost supărat pe tine!” Si au râs amândoi ti s-au îmbrătisat, după care au slujit Sfânta Liturghie împreună. Când am auzit un asemenea fericit deznodământ, m-am dus cu gândul la domnitorul Radu, domnitorul Tării Românesti, si la Sfântul Patriarh Nifon al Constantinopolului. Acesta din urmă nu a vrut să binecuvinteze cununia unei nepoate de-a domnitorului, care se făcea între rude. Si atunci acestia s-au certat. Sfântul Patriarh Nifon a plecat din nou la Muntele Athos. Ulterior, peste ani, prin anumite demersuri, moastele Sfântului Nifon au fost aduse în tară, la Mănăstirea Dealu. Ele au fost asezate peste osemintele domnitorului. În clipa atingerii, moastele au izvorât mir, iar oasele domnitorului au albit, si asa au înteles oamenii că cei doi s-au iertat. Eu m-am bucurat însă la gândul că n-a fost nevoie să se facă asa ceva la doi părinti pe care îi consideram deopotrivă mari duhovnici.

Când am auzit că anul acesta, în ziua a doua a lunii februarie, Părintele Paulin Lecca a trecut la cele vesnice, m-am lăsat cuprins de o mare tristete, căci mi-au revenit în minte toate momentele petrecute lângă el. Atunci am înteles cum trec Părintii pe lângă noi, nepăsătorii... M-am gândit atunci la tot ce mi-a spus el, si parcă aceste cuvinte aveau altă valoare acum. Faptul că Părintele m-a spovedit atâta timp, că m-a încurajat pentru preotie si m-a recomandat pentru aceasta, deschiderea cu care el mă primea de fiecare dată - aveam sentimentul că îmi cunosteam gândurile si lucrul acesta mă ajuta să mă destăinui, mă îmbrătisa, se deschidea cu atâta căldură încât puteam să-i spun cele mai ascunse gânduri ale mele -, îmbărbătarea pe care o simteam când plecam din chilia lui vor rămâne în inima mea pentru totdeauna.

Era un om intransigent, altminteri, fapt care i-a si adus peregrinarea aceasta de o viată, de la o mănăstire la alta. Când îi venea ceva să spună - tipul basarabeanului -, Părintele Paulin Lecca o spunea fără ocolisuri. Ti-o trântea în fată fără să te menajeze nicidecum. Dar altfel era un om cald. Mi-aduc aminte că după o spovedanie m-a îndemnat: “Primeste preotia. Tu nu-ti dai seama ce înseamnă să proscomidesti, să slujesti Sfânta Liturghie, să faci să Se nască Hristos la Sfânta Proscomidie, să vii si să tii cu mâinile tale pe Hristos prefăcut în chip de pâine si de vin... E o taină foarte mare”.

Din păcate n-am fost la înmormântarea lui si nici măcar n-am putut ajunge până acum la Mănăstirea Rogozu. Nu-mi pot explica de ce vestea mortii lui a fost oarecum tăinuită de maicile de acolo.

Mi-amintesc de un alt moment legat de faptul că mi-a fost duhovnic. Cum vă spusei, mă spovedeam la Părintele, iar acesta, ca un adevărat Părinte, prelua toate frământările mele, toate problemele mele, toate angoasele, că vorba ceea, erau destule în perioada de noviciat. Într-o seară, având tot felul de gânduri si ispite, îmi făceam rugăciunile de seara foarte tulburat si frământat. Era târziu, cam 10 noaptea, era toamnă. Si cu nelinistile astea cumplite m-am muncit eu vreo oră. După o oră am plecat istovit către chilia Părintelui Paulin. Stătea undeva sus, la o - să zic asa - mansardă, într-o casă mai mare, cu etaj. Mi-aduc aminte că avea de acolo o vedere foarte frumoasă, cuprindea cu privirea toată valea mănăstirii noastre, albia râului de pe firul văii, chiliutele si biserica mănăstirii, crucea din deal. Deci m-am dus la Părintele. Când mă uit, storurile erau trase, adică nu storuri, lăsase o pânză, un cearceaf peste geamuri. Am presupus că Părintele se odihneste, si deodată mi s-a făcut foarte frică. Am început să mă rog, dar pe măsură ce mă rugam, frica era din ce în ce mai mare; mă rugam si mi se făcea tot mai frică. Atunci am înteles că nu prea stiu să mă rog. M-am întors în chilie si m-am frământat toată noaptea, de gânduri, de ispite; n-as putea să redau cum au fost gândurile astea ale mele si ispitele. Si pe deasupra, o teamă nedefinită mă stăpânea, nu stiam sigur de cine si de ce mi-era teamă. Dar stiu că abia spre dimineată, când s-a crăpat de ziuă si prima rază de lumină a intrat în cameră, atunci m-am linistit si m-a cuprins o pace adâncă si am adormit atât de profund, încât nici toaca nu am mai auzit-o. Si imediat cum m-am trezit, tusti la Părintele Paulin în chilie. “Părinte, Avva - îi zic -, uite ce am pătit astă-noapte”. El mă întreabă repede asa, că era foarte iute, foarte vioi: “Când, la ce oră?” “La orele zece seara!” Si spune: “Si la mine a fost!” Si zic: “Ce?” “O neliniste, o teamă...”. Părintele îmi descria chiar starea în care fusesem, dar fără să-i fi spus ce-a fost. Deci toată starea mea sufletească prin care am trecut, pe care am încercat-o si în care m-am zbătut, Părintele o simtise si el. Si atunci am înteles ce însemna comuniune, comuniune cu Părintele tău duhovnicesc, care se roagă pentru tine, care simte problemele tale, cum ati citit în Pateric sau în cărtile noastre de spiritualitate.

Multe lucruri pe care le făcea Părintele Paulin Lecca eu nu le-am înteles atunci. Poate că nici acum nu le înteleg în profunzimea lor. De pildă îi plăcea foarte mult să stea la Sfânta Liturghie. Nu stiu dacă a lipsit vreodată în trei anotimpuri, si parcă nu e întâmplător numărul de trei, cât a stat în mănăstirea noastră. Mi-aduc aminte de zilele când îmi venea mie rândul dă slujesc - eram proaspăt hirotonit -, venea în biserică si-mi zicea: “Stii ce, te rog frumos, lasă-mă cu tine în altar când slujesti!”. El nu vroia să slujească decât în sobor si în sărbătoare. În zilele de rând nu slujea, medita, se ruga, se împărtăsea când dorea. Si-mi zicea: “Lasă-mă cu tine în altar!”, dar el stia că mie nu-mi place să mai fie altcineva cu mine în altar când slujeam. La epicleză se uita la mine când ridicam mâinile. El vroia să vadă cum e Sfânta Liturghie la mine. Si se uita... Mă uitam si eu la el, oarecum cu jenă, cu rusine, căci lacrimile curgeau, nu puteai să le tii, iar el se uita la mine si plângea si el de bucurie. Iar eu mă rugam de el: “Părinte, nu mai rămâneti în altar când slujesc Sfânta Liturghie!” “Nu, te rog - zicea -, lasă-mi bucuria aceasta, căci asa Îl simt pe Hristos mai aproape”. Iar eu îl lăsam.

Dar într-una din zilele de vară - tin minte că a fost o săptămână de secetă, grea secetă în anul acela, se crăpase pământul, călugării se rugau pentru ploaie, iar Părintele Paulin mă învătase că pot să mă rog si eu ca preot slujitor, scotând părticele la proscomidie si să pun chiar ectenii pentru ploaie în cadrul Sfintei Liturghii, rugăciuni care se încheiau asa: “... cu lacrimi ne rugăm Tie, auzi-ne si ne miluieste pe noi”. Iar lacrimile veneau, căci era Sfânta Liturghie, si Părintele Paulin se uita, si l-am văzut că s-a întunecat deodată la fată si s-a supărat, nu mi-a zis nimica si a plecat din altar. După câteva zile a venit un potop si o ploaie ca pe vremea lui Noe. Si ploua, si ploua, si să vezi zile de ploaie! S-au inundat straturile de flori, brazdele de legume, ploaie, ploaie, ce să spun, nu se mai oprea. Si Părintele Paulin, prin curtea mănăstirii, ridica mâinile la cer si striga: “Cu lacrimi ne rugăm Tie, auzi-ne, Doamne, si ne miluieste pe noi”, si striga, si adăuga: “Asa a făcut ticălosul ăsta mic” si arăta spre mine. Si zicea: “Asa a făcut. Îl învată el pe Dumnezeu când să dea ploaie!”. Lucrul acesta de a striga prin curtea mănăstirii m-a umilit în fata tuturor călugărilor. Putea părea o nebunie sau un act necugetat în mintea celorlalti, eram doar fiul lui duhovnicesc. Dar el stia de ce o face sau poate că Dumnezeu i-a dat să facă asa, că pe mine m-a îndreptat, nicicum nu m-a supărat, m-a făcut să fiu mai atent la mine însumi. Era un om intransigent, îti dădea peste nas. Când gresea un om, nu îl menaja. Îti spunea: “Nu-mi place de tine, ai o privire tulbure care nu-mi spune nimica, nu pot să citesc în sufletul tău...”. Era un basarabean dintr-o bucată.

“Ticălosul ăsta mic” care eram eu a trebuit să mă duc cu el la Mănăstirea Arnota. Nu întelegeam de ce Părintele părăsise obstea, asa că îl întrebam tot timpul: “Părinte, de ce pleci de la Arnota, de ce lasi obstea?” Zicea: “Pentru că am făcut si eu un ucenic acolo, l-am făcut preot si uite, nu mă ascultă, nu vrea să mă asculte. Nu mai pot să stau; nu m-a ascultat, trebuie să plec”.

Deci m-am dus cu Părintele Paulin la Arnota ca să-si ia lucrurile de acolo, să-si aducă crucea, să-si aducă cărtile - avea foarte multe cărti , multe cu dedicatie de la însăsi autorii lor, multe cărti de teologie, de teologie patristică -, avea, de asemenea, multe amintiri, tablouri. Nu realizam atunci dacă erau chiar opere de artă, dar mie mi se păreau foarte frumoase, si, cum spunea cineva, chiar dacă nu aveau talent cei care le pictaseră, erau sincere, si pentru Părintele, cu atât mai mult, aveau altă semnificatie, probabil că erau de la fii duhovnicesti.

O să spun un lucru care pe multi îi poate sminti, îi poate contraria, dar asta o fac ca să-l întelegeti pe Părintele asa cum era. Asa a fost toată viata: când avea ceva de spus, spunea, când îi plăcea ceva, spunea, dar când nu, spunea nu. Era un om cald, care stia să plângă cu cei ce plâng, stia să râdă cu cei ce râd, stia să sufere cu cei ce suferă. Era un om dintr-o bucată, iar mie mi-au plăcut întotdeauna oamenii ăstia, asa încât nu o să mă sfiesc să spun niste lucruri despre Părintele, care să-l arate asa cum era.

Am ajuns la Mănăstirea Arnota, iar Părintele Paulin îmi tot pomenea de ucenicul neascultător. Când l-am cunoscut si eu pe acest fiu duhovnicesc al lui, mie mi s-a părut a fi ascultător si smerit. Nici la ora aceasta nu pot să îmi închipui în ce o fi constat neascultarea acestui monah fată de Părintele Paulin, dar pot să spun că Părintelui Paulin îi jucau lacrimile în ochi de întristare când vorbea cu acela. Îmi povestea, uitându-se în jur cu tristete: “Eu am venit la Arnota de multă vreme, eu am avut grijă de bisericuta aceasta si de chiliile acestea...”. Mănăstirea Arnota este un loc extraordinar de frumos. Trebuie să-l fi văzut pe Părintele Paulin cum povestea despre Matei Basarab. Îl urmăreau turcii, iar unul dintre arnăutii săi s-a dezbrăcat si a zis: “Doamne, ia hainele mele si domnia ta dă-mi-le pe ale tale!”. Iar domnul a dat hainele lui cele scumpe arnăutului, după care s-a băgat cu o trestie în lac. Si au venit turcii, au căutat locul, l-au căsăpit pe asa-zisul domnitor, pe arnăutul travestit în haine de domn, iar Matei Basarab a scăpat respirând din mlastină cu acea trestie. După ce au plecat turcii a iesit, dar mai târziu avea să ridice pe locurile acelea o mănăstire, Mănăstirea Arnota. Ei, trebuie să-l fi văzut pe Părintele Paulin, când povestea momentul acesta, cum plângea si cum tremura. Era un om fierbinte Părintele Paulin, un om care trăia tot ce spunea; totul era viu în el, nimic conformist sau de complezentă, nimic nu spunea gratuit.

La Arnota mi-a arătat toate lucrurile de pe acolo, mi le-a explicat, am mers în chilia lui - o chilie cu adevărat călugărească, în toată simplitatea ei. Dincolo de cărti, pe care eu nu le consider o avere în sensul profan, căci ele sunt o avere spirituală, si de acele tablouri amintite, Părintele Paulin nu avea prea multe lucruri. Aproape nimic: un pat, o masă. Trăia în deplină simplitate. Iar aceasta era a unui staret, mă rog, a unui ex-staret de acum.

Am mers si am mâncat. Era într-o sâmbătă seara. A doua zi am fost la Sfânta Liturghie. Părintele Paulin nu a slujit, a stat numai în altar. Mi-amintesc că a slujit acel preot, ucenic duhovnicesc al Părintelui Paulin, si a făcut-o cu o cumintenie, cu sobrietate, iar mie mi-a plăcut foarte mult si iarăsi mă tot întrebam în ce a constat neascultarea lui.

Dimineata, în acea duminică, Părintele Paulin a făcut un lucru care pe mine m-a cutremurat. Mai jos de mănăstire era o carieră de piatră, o exploatare de calcar, mi se pare, iar acolo îl cunostea si ultimul muncitor. Era Părintele lor cel mai apropiat. Vai, era jucăria lor. Stiti cu ce bucurie veneau la el? Precum vin copii la jucării. Veneau adesea după alimente, după un ban, după una, după alta, căci Părintele Paulin era de o deschidere extraordinară. Pe scurt, era Părintele lor. Iar Părintele s-a dus în mijlocul lor si le-a zis: “Ba, uite, eu am să plec din mănăstire, si vă iubesc pe toti. Vă iubesc pe toti si vreau să vă las lucrurile mele!”. A lăsat mănăstirii lucrurile de valoare, cărtile, tablourile, iar lucrurile lui personale le-a dat lor. I-a adus pe toti sus, la mănăstire, în chilia lui, si le-a împărtit tot. Plângea si împărtea. E un moment în fata căruia am rămas uluit. Nu stiam ce să zic, nu stiam ce să înteleg. Părintele, ucenicul său duhovnicesc, nici nu a trecut să întrebe ce se întâmplă. Paradoxal, cu aceeasi neschimbată cumintenie si ascultare îsi vedea în continuare de treburile lui. Părintele Paulin i-a spus: “Eu o să-mi împart lucrurile la muncitori”. El a zis: “Faceti cum credeti”. Si le-a împărtit pe toate si plângea. Mi-a spus: “Haide să plecăm repede, haide să plecăm si să ne întoarcem la mănăstirea noastră!” Am plecat si până la mănăstire - sunt niste sute de kilometri bune - n-a mai scos nici un cuvânt. Tot timpul a plâns.

Momentul acesta eu nu l-am înteles atunci. Era poate revolta unui om. Si multe momente au mai fost pe care eu nu le-am înteles. Părintele Paulin era un om care dădea căldură, care răspândea căldură si apropiere sufletească, dar care trebuie că si avea nevoie de aceasta. Eu cred că a făcut-o într-o criză de căldură, de apropiere, de ingratitudine din partea celuilalt părinte, dintr-o criză de recunostintă din partea acestuia. Acela mi s-a părut un monah foarte aspru, îsi făcea datoria cu sobrietate, dar Părintelui Paulin nu i-a arătat prea multă afectiune. Poate avea vreun motiv să se poarte atunci asa. Nu stiu, dar stiu sigur că Părintele Paulin suferea de criză de comuniune, căci îi plăceau oamenii calzi, oamenii care se deschideau. Pierdea cu ei zile, nopti în sir, uneori nu-i păsa nici că a început vecernia, nu-i mai păsa de nimic. Când se deschidea si se dăruia unui om, atunci se dăruia integral.

La noi în mănăstire aveam un monah minunat, Părintele Pantelimon. Era unul din Părintii nostri îmbunătătiti. Noi, ceilalti, când ăl vedeam ne apucam si-l trăgeam de mustăti, de barbă, ca si copiii aceia din primele istorioare ale copilăriei noastre. Doar că palme nu-i dădeam, dar ne jucam cu el si el făcea doar atâta, înclina capul într-o parte si se bucura. Chiar si staretul nostru se juca cu Părintele Pantelimon. Îl lua pe după gât: “Ce faci, năsicutule?”, îi pupa mâna , pe când el se străduia din răsputeri să si-o tragă din strânsoarea staretului. Această joacă si gesturile de dragoste dintre călugări le vedea si Părintele Paulin. Iar el spunea: “Vezi, pe mine nu mă iubeste, cu mine nu se joacă asa, de ce se joacă numai cu Părintele Pantelimon?” “Păi sfintia voastră impuneti o anumită sobrietate, dar părintele Pantelimon nu impune, îti vine să îl iei si să îl bagi în sân”. Iar el iară: “Nu, nu, nu, nu pot să înteleg asta, nu tine...”. De unde se vede că Părintele Paulin a suferit asa de o criză de comunicare, desi noi, toti fratii, îi arătam dragoste.

Acesta a fost Părintele Paulin Lecca. Multi din mănăstirea noastră l-au iubit, dar nu l-au apreciat la adevărata lui valoare atâta timp cât a fost printre noi, cum se si întâmplă în general cu toti oamenii, cu toti crestinii. Toti avem parte de un părinte duhovnicesc, fie el un părinte obisnuit care să nu exceleze, cel putin vizibil, prin veleităti spirituale, prin anumite harisme si daruri mai putin comune. Dar numai după ce acestia se duc începi să îi apreciezi si să-ti dai seama ce a însemnat prezenta lor în viata ta si sfatul pe care ti l-au dat. O legătură cu un părinte duhovnic trebuie păstrată cu orice sacrificiu, cu atât mai mult cu cât omul acela ti-a arătat că este un părinte duhovnicesc. Sunt foarte multi părinti duhovnicesti care la un moment dat te pot sminti printr-un gest al lor, printr-o vorbă, printr-o inconsecventă sau o aparentă lipsă de căldură, dar tu trebuie să păstrezi legătura cu duhovnicul tău orice ar fi. Să nu cauti prea mult la el. Sfântul Ignatie Brancianinov spune că atunci când îti cauti duhovnic, mai întâi retrage-te si vezi în ce măsură viata lui si principiile după care se conduce se regăsesc în principiile evanghelice. La fel si Părintele Paulin Lecca zice că dacă nu se regăsesc îndemnurile evanghelice în sfaturile duhovnicului, să nu le respecti. Acest lucru pare a fi o scădere a lui si se contrazice cu felul lui de a fi, plin de căldură si de apropiere. Aceasta înseamnă să cauti un duhovnic bun, cum a făcut si Părintele Paulin Lecca - prin mănăstiri, prin pustii, prin Transnistria si pe unde nici nu ne închipuim -, dar o dată ce l-ai găsit, să-l păstrezi. O spune unul care nu si-a păstrat duhovnicii, si aceasta pentru că nu am fost consecvent în legătura mea cu ei. Spun asta cu vehementă, cu atât mai mult cu cât întâlnesc tineri care nu sunt consecventi, care nu rămân la duhovnicul lor si caută în permanentă un altul mai bun, mai grozav. Nu cred că este potrivit. Dacă ai încredere si dacă vii cu toată sinceritatea, Dumnezeu poate să pună pe buzele oricărui duhovnic sfatul de care ai tu nevoie. Poti astfel progresa, dar asa, dacă rătăcesti permanent - e o amăgire.

Viata Părintelui Paulin este o viată de căutare, un model si pentru cei care au avut privilegiul si binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar si pentru cei care nu l-au cunoscut, căci spre deosebire de multi părinti duhovnicesti care i-au învătat pe oameni fiind mari în Împărătia lui Dumnezeu, Părintele Paulin a si scris multe lucruri si acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie să fii în duhul Părintelui Paulin ca să întelegi ce a scris el si în Frumosul divin..., si în De la moarte la viată. Încă o dată, această carte este un adevărat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librăria “Mihail Sadoveanu”, la câteva zile după moartea Părintelui Paulin Lecca. M-am gândit că acest bătrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului Întâmpinării Domnului. Cred că se poate face o analogie între Sfântul Simeon care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Părintele Paulin care a avut o viată de continuă căutare: L-a căutat pe Mântuitorul ca să Se nască în inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut să moară decât primindu-L în brate pe Hristos, iesindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat că, în general, marii părinti duhovnicesti care au trecu dincolo ne-au părăsit în ajunul marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Pasti sau a Crăciunului. N-as vrea să pară cuiva fortată constatarea, dar este o realitate.

Protos. Ambrozie, Schitul Darvari (Bucuresti)
Text preluat din revista Epifania si publicat aici cu acordul redactiei.