I.

Încă de când am auzit că va fi o tabara studenteasca aici, ne­am propus să facem un program de cântări, pentru a se cunoaste că­i vorba de o tabără religioasă, de o tabără la mânăstire. Adică, să nu fie o simplă petrecere de timp în cadrul unei mânăstiri ori simpla participare la slujbele noastre, ci să fie si un folos din punct de vedere spiritual, să fie un folos în sensul de a ne îmbogăti sufleteste unii pe altii sau unii cu altii. De ce? Deoarece ceea "ce faci - te face" si cel dintâi beneficiar din toate acestea voi fi eu! Voi fi eu, pentru că voi prezenta niste lucruri pe care chiar dacă le­am spus si în altă parte, sunt binevenite, ne formează, ne dau o perspectivă - si asta e foarte important - să ai o perspectivă când e vorba de viata spirituală.

Sunt foarte multi oameni în lumea aceasta, multi crestini, care se declară credinciosi - fără să stie că nu sunt credinciosi si fără să stie că au viată de necredinciosi sau au viată amestecată - si de credinciosi si de necredinciosi.

De obicei, oamenii socotesc că dacă nu­L tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul, dacă nu se declară necredinciosi, dacă nu se declară atei - sunt credinciosi.

De fapt nu e asa! În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al XVI­lea, este o consemnare care spune că odată, pe când Domnul Hristos le vorbea ucenicilor, acestia au fost entuziasmati si au zis: "Acum credem că de la Dumnezeu ai iesit si nu trebuie să Te întrebe nimeni ca să Te învete". Si Domnul Hristos a întâmpinat această afirmatie a ucenicilor cu o întrebare, am putea zice cu un fel de ironie chiar, si anume: "Acum credeti?" - adică se mira Domnul Hristos că ucenicii se declară credinciosi. Era firesc să se declare credinciosi, pentru că erau împreună cu Domnul Hristos de vreme îndelungată, pentru că au făcut minuni în numele Domnului Hristos, pentru că I­au ascultat cuvântul, pentru că au stăruit în legătură cu El; dar, de data aceasta, ucenicii si­au exprimat credinta în Domnul Hristos. Si­atunci Domnul Hristos, cumva mirat, le­a zis: "Acum credeti? Iată, soseste ceasul si a si sosit, ca toti să vă duceti la ale voastre si pe Mine să Mă lăsati singur".

Vrea Domnul Hristos să spună cu asta că, dacă ar crede într­adevăr, dacă n­ar avea doar părerea că cred, în cazul acesta nu L­ar lăsa singur, ar stărui în legătură cu El, în jurul Lui si în vremea Pătimirilor. Poate s­ar angaja cumva să­L apere pe Domnul Hristos... Or, ei n­au făcut lucrul acesta si Domnul Hristos stia ce­or să facă... A stiut si de lepădarea lui Petru, a stiut si de vânzarea lui Iuda, a stiut si de împrăstierea ucenicilor si de ce aceea a zis: "Acum credeti? Iată, soseste ceasul, ba chiar a sosit, ca voi să vă duceti la ale voastre si pe Mine să Mă lăsati singur".

Ca să nu ajungem la o părere că suntem credinciosi, trebuie să avem niste criterii după care să stim când credem si când nu credem, cât credem si cât nu credem, si trebuie să avem si niste mijloace de a ne întări în credintă. Adică să nu avem o simplă părere - da, sunt credincios, da, stiu de Dumnezeu, da, am credintă pentru că nu L­am tăgăduit cu cuvântul pe Domnul Hristos.

Credinta trebuie să aibă niste fapte ale ei, care izvorăsc din ea însăsi. Dacă ne gândim că Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni are cuvântul: "Hristos să se sălăsluiască prin credintă în inimile voastre" (III, 17) ne dăm seama că lucrul cel mai mare pe care­l aduce credinta în viata omului este faptul că omul se uneste cu Dumnezeu, că Domnul Hristos în sufletul celor credinciosi Îsi face locuintă. Si mai ales Îsi face locuintă în suflet - când credinta este lucrătoare în iubire.

În Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, în două locuri se afirmă că tăierea împrejur (care este un act de credintă) si netăierea împrejur (care poate fi act de credintă - de altfel de credintă!) sunt lucruri care nu sunt importante nici pentru unii, nici pentru altii; ceea ce ni se cere este "credinta lucrătoare în iubire" - se spune într­un loc, si în alt loc se spune - "făptura cea în duh". Deci tăierea sau netăierea împrejur nu folosesc la nimic, ci doar făptura cea nouă; adică omul realizat prin credintă foloseste credinta în Mântuitorul nostru Iisus Hristos drept temei al unei schimbări spre bine, al unei vieti noi si al unei făpturi noi. Credinta lucrătoare în iubire realizează pe omul cel nou, omul care se pleacă cu mintea în fata Mântuitorului Hristos, care­L are în prim­planul vietii sale pe Domnul Hristos: ca Îndrumător, ca Învătător, ca Mântuitor. Fără aceasta nu există o lucrare a credintei în iubire.

Sfântul Apostol Pavel precizează - si e foarte important lucrul acesta - în Epistola I­a către Corinteni: "De­as avea credintă atât de multă încât să mut si muntii, dacă nu am dragoste, nimic nu­mi foloseste" (XIII, 2). Deci credinta, cât ar fi de mare, fără iubire nu este ceea ce trebuie să fie.

Domnul Hristos, în Evanghelie, a zis: "Cel ce iubeste pe tatăl său sau pe mama sa mai mult de cât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu sau pe fiică mai mult de cât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu­si ia crucea ca să­Mi urmeze, nu este vrednic de Mine!". Aceste cuvinte le-a spus Domnul Hristos după ce a vorbit mai întâi, cu putin înainte, despre importanta credintei; si anume, zice Domnul Hristos: "Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, si Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui celui din ceruri (sau, cu altă ocazie "si Eu îl voi mărturisi înaintea îngerilor din ceruri"). Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui din ceruri" (Matei X, 32-33).

Asadar, credinta trebuie să fie mărturisitoare si neapărat generatoare de iubire, să aducă iubirea, iubirea fată de Dumnezeu si iubirea fată de aproapele. Mântuitorul Hristos prezintă, ca semn al uceniciei fată de El, în special iubirea: "După aceasta vă vor cunoaste oamenii că sunteti ucenicii mei, dacă veti avea dragoste între voi" (Ioan XIII, 35). Fără dragoste nu există credintă lucrătoare si fără credintă lucrătoare nu există mijloc de îmbunătătire sufletească, mijloc de mântuire, mântuirea însemnând, pe de­o parte, evitarea răului si, pe de altă parte, împlinirea binelui.

Măsura credintei este măsura vietii. Dacă vrea cineva să stie câtă credintă are si cum îi este credinta, cât îi este credinta de lucrătoare, trebuie să se cerceteze pe sine în privinta credintei si trebuie să ia aminte la viata pe care o duce, pentru că viata pe care o duce este mărturisirea credintei. Deci atâta credintă avem, câtă manifestăm în viată. Dacă nu manifestăm în viată credinta noastră - nu avem credintă, chiar dacă mărturisim că avem credintă.

La mine, de exemplu, mai ales când vin tineri si am timp să mă ocup de ei, îi cercetez în latura credintei si­i întreb: crezi în Dumnezeu? De obicei, răspunsul este întotdeauna pozitiv. Poate că omul se si miră de multe ori că i se pune o astfel întrebare, când el face un act de credintă - de exemplu, se spovedeste. Cineva care se spovedeste mărturiseste o credintă, pentru că oamenii care cred în Dumnezeu se spovedesc. Adică, asta nu înseamnă că cineva care nu crede în Dumnezeu nu­si poate face o autocritică, nu se poate cerceta pe sine, nu face niste investigatii în sufletul său în anumite privinte în legătură cu îmbunătătirea sufletească. Dar, de spovedit, în general, se spovedeste omul care crede în Dumnezeu, care stie de păcat, de păcat ca realitate care priveste si pe om si pe Dumnezeu; cei ce­si fac autocritica se gândesc la anumite defecte, la anumite insuficiente, la anumite deficiente, dar nu se gândesc la credinta propriu­zisă si nu se gândesc la deficiente, la insuficiente ca păcat, adică nu privesc si raportarea faptei celei rele, a gândului celui rău, la Dumnezeu.

Nu stie omul de păcat decât dacă este încadrat în religie, dacă stie de Dumnezeu, dacă stie de responsabilitatea pe care o avem în fata lui Dumnezeu. Asadar, cel care se spovedeste face un act de credintă si­atunci ai putea zice că ai răspunsul la întrebarea: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?". Ai acest răspuns fără cuvinte, dat de faptul că omul se prezintă făcând un act de credintă; desi, câteodată, sunt si cazuri când oamenii se spovedesc în virtutea unei traditii, în virtutea unei deprinderi.

Cei care se spovedesc o singură dată pe an, de pildă, poti să zici că au credintă, că se gândesc la păcate, că ar vrea să fie mai buni, că ar vrea să li se ierte păcatele, dacă ei un an de zile pot să astepte momentul mărturisirii? Poti zice momentul, pentru că mărturisirea acelora se face într­un moment, în câteva clipe, pe considerentul că preotul nu are vreme de ei, deoarece sunt altii care asteaptă, se­nghesuie, poate chiar vociferează că stau prea mult si­atunci nu se poate zice că e un act de credintă propriu­zis sau un act de credintă propriu­zisă.

Si, bine­nteles că dacă­mi răspunde afirmativ, eu de obicei întreb si asta este foarte important: ce faci tu, ca om credincios? Spui că crezi, bine, eu te cred că crezi că crezi! Cred că tu ai părerea că crezi, cred că tu te numeri la credinciosi, dar asta ar trebui să însemne ceva în viata ta. Ce faci tu ca om credincios? Si de cele mai multe ori mi se răspunde: as vrea să fiu om de treabă! Eu mă bucur foarte mult de gândul acesta, al omului, de a fi om de treabă. Numai că, ce se întâmplă: de multe ori omul nu stie ce înseamnă "om de treabă", iar chestiunea aceasta, de a dori să fie om de treabă, să fie om cumsecade, nu tine esentialmente de credintă; sunt oameni care, fără să aibă credintă, duc o viată corectă, bineînteles nu în intimitatea sufletului lor, să zicem, dar, din punct de vedere social, priviti în raport cu societatea în care trăiesc, cu îndatoririle pe care le au si si le împlinesc, ai putea zice că sunt oameni de treabă si că, fiind oameni de treabă, n­ai probleme cu ei, că îsi fac datoria în sfera actiunii lor si te­ai putea multumi dacă ar fi vorba numai de "să fii om de treabă".

Or, Domnul Hristos ne cere mult mai mult, si anume, în Sfânta Evanghelie avem cuvântul: "Lasă acum, că ni se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei III, 15). Domnul Hristos îi spune cuvântul acesta Sfântului Ioan Botezătorul, care ezita să­L boteze. Or, Domnul Hristos stia că Botezul este un lucru care trebuie împlinit si că asta tine de dreptate, adică de situatia de om drept, si a zis că: "Lasă acum, că ni se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea".

Când zice cineva "să împlinim toată dreptatea", nu se gândeste numai la chestiuni care privesc, să zicem asa, lărgirea, viata pe orizontală, că trebuie să le împlinim pe toate, ci are în vedere si felul cum trebuie să le împlinim. Domnul Hristos are un cuvânt în Sfânta Evanghelie de la Matei: "Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor si a fariseilor, nu veti intra în Împărătia cerurilor". Ca să intri în Împărătia cerurilor trebuie să ai o prezentă, o înfătisare care să te recomande pentru Împărătia cerurilor. Fariseii nu intră în Împărătia cerurilor! De ce nu intră în Împărătia cerurilor? Pentru că se îngrijesc doar de o dreptate din afară, de o dreptate socială, de o dreptate la măsura aceea că o pot privi oamenii. Or, "Dumnezeu nu priveste la fată" este scris undeva în Scriptură, ci priveste în inimă.

"Poporul acesta - scria Proorocul Isaia - Mă cinsteste cu buzele, dar cu inima este departe de Mine" (XXIX, 13). Sau, Domnul Hristos a spus cuvântul pe care­l scrie Marcu, anume: "Nu oricine care zice Doamne, Doamne, va intra în Împărătia cerurilor, ci acela care face voia Celui care M­a trimis". Deci, nu­i destul să zici "Doamne, Doamne", ci trebuie să împlinesti voia lui Dumnezeu. Nu­i destul să­L cinstesti pe Dumnezeu cu buzele, ci trebuie să­L cinstesti si cu inima. Asta este dreptatea cea lăuntrică, mai mare ca dreptatea cărturarilor si a fariseilor: "Vai vouă, cărturari si farisei fătarnici, că spălati partea din afară a paharului si a blidului (deci vă interesati de lucrurile care se văd), iar cele dinlăuntru sunt necurate (deci nu vă interesati de asezarea inimii, de ceea ce vede Dumnezeu)". Si vine cu corectivul: "Fariseule orb, spală mai întâi partea dinlăuntru a paharului si a blidului si toate celelalte sunt curate".

Sau îi mustră pe farisei - citim asta în Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul al XXIII-lea, care în întregime cuprinde mustrări pe care Domnul Hristos le­a adresat fariseilor fătarnici, care făceau niste lucruri pe care le socoteau ei esentiale si le neglijau pe acelea pe care le socoteau neesentiale, dar pe care Domnul Hristos le socotea esentiale. Si­anume, îi mustră pe cărturari si pe farisei că dau zeciuială din mărar, din chimen, din izmă si lasă neîmplinită partea cea mai grea a Legii: dreptatea, mila si credinta. Si zice Domnul Hristos, venind cu corectivul: "Acelea trebuia să le faceti, iar pe acestea să nu le lăsati!"; adică dacă dati zeciuială de unde nu vi se cere zeciuială (transformati în bani a zecea parte din toate veniturile voastre si o dati la Templu), în cazul acesta trebuie să împliniti si pe cele pe care nu le împliniti. Deci "pe acelea să le faceti", dati zeciuială, dar "pe acestea să nu le lăsati", să împliniti si dreptatea, mila si credinta.

Asta înseamnă să prisosească dreptatea crestinilor mai mult ca a cărturarilor si a fariseilor si mai înseamnă că cine se îngrijeste numai de cele din afară si nu duce o viată îngrijită înăuntru, în fata lui Dumnezeu, în fata ochilor lui Dumnezeu, acela este asemenea mormintelor împodobite în afară, dar pline de oase de morti si de necurătie înăuntru. Lucruri pe care n­ai dori să le vezi si pe care chiar ar fi bine să nu le vezi! Sau te asemeni cu un perete care în afară e frumos si care înăuntru, dacă dai varul jos, vezi că nu e asa de frumos cum e în afară.

Toate acestea sunt lucruri pe care credinta noastră le are în vedere, si pe care si Domnul Hristos le are în vedere, si­atunci se pune problema foarte simplu: ce facem noi ca oameni credinciosi, ce viată ducem noi ca oameni credinciosi, ce angajare avem noi pentru o credintă lucrătoare în iubire, pentru o credintă care schimbă înfătisarea omului, în asa fel încât să se poată face o deosebire clară si netă între credincios si necredincios.

În ceea ce priveste angajarea într­o viată religioasă autentică, într­o viată crestină, asa cum o vrea Dumnezeu, într­o viată ortodoxă, asa cum o vrea Biserica, eu de obicei dau un program care constă în cinci puncte.

Si anume, cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în fata lui Dumnezeu, îl socotesc a fi participarea credinciosului la slujbele Bisericii. La mine vin oameni care nu merg la biserică si eu le atrag atentia totdeauna ce înseamnă să nu mergi duminica la biserică. Si le lămuresc chestiunea asa, ca să­si dea seama ce­nseamnă să mergi si ce­nseamnă să nu mergi la biserică.

Mai întâi de toate, duminica nu­i a noastră, ci e a lui Dumnezeu! Nu­i o zi liberă, ci e o zi a lui Dumnezeu; nu­i o zi în care putem face ce vrem, nu­i o zi de care dispunem, ci este o zi în care trebuie să facem lucrul lui Dumnezeu. Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea la sfintele slujbe; participare zic, nu numai asistare. Credinciosii nostri toti trebuie să stie că la slujbe nu asistăm, ci la slujbe participăm.

Toti slujim la măsurile noastre: preotii la măsura de preot, episcopii la măsura de episcop, diaconii la măsura de diacon, cântăretii la măsura de cântăreti, coristii la măsura de coristi, credinciosii de rând la măsura de credinciosi de rând, dar toti trebuie să stie că participă! Nu se duc să vadă un spectacol, nu se duc să facă niste aprecieri asupra felului cum se desfăsoară slujba, ci se duc la biserică să­I slujească lui Dumnezeu! Să răspundă cu "Amin!" la cele ce le spune preotul la ecfonise, să răspundă "Doamne, miluieste!", la ceea ce preotul îi îndeamnă să se roage, să răspundă cu "Tie, Doamne!" la ceea ce cere acest răspuns, să răspundă cu "Dă, Doamne!" la ceea ce înseamnă îndemn de a cere ceva de la Dumnezeu. Deci toate acestea se fac pentru a se sti clar de către credinciosi că participă realmente la slujbă.

Acum pot să anticipez că eu le spun clar oamenilor care nu merg la slujbă că la păgâni îi număr, la necrestini, la necredinciosi, la neortodocsi în orice caz, îi număr pe cei care nu participă la slujbele Bisericii, pe cei care calcă porunca de a sfinti duminica, pe cei care nu se împărtăsesc de darurile Bisericii pentru că nu au interes pentru asta. Spun oamenii: "Totusi, părinte, eu cred în Dumnezeu, eu mă rog la masă"... Eu nu zic că nu se poate aceasta, sunt sigur că se poate! Dar ce se­ntâmplă, ce faci acasă nu poti face la biserică, ce plinesti la biserică nu poti face­acasă. Poti să te rogi acasă de câte ori vrei să te rogi, de câte ori timpul îti permite, dar să ai încredintarea că altceva este să mergi la biserică si altceva este să te rogi acasă. Si mai este ceva: slujbă la biserică nu e totdeauna! Rugăciune poti să faci mai des acasă, dar dacă neglijezi slujba la biserică esti căzut totusi de la rânduiala bisericii!

Al doilea punct de angajare, de program de angajare într­o viată religioasă autentică, este rugăciunea. Rugăciunea, în special rugăciunile de dimineata si seara, rugăciunea de program si rugăciunea de la masă. Sunt niste rânduieli ale credintei noastre pe care le împlinim dintr­o datorie sau poate dintr­o necesitate (unora le este necesar să se roage, nu pot să nu se roage, altora le este greu să se roage si atunci o fac din datorie). Datoria aceasta de a te ruga dimineata si seara trebuie împlinită! Lipsa acestei rugăciuni înseamnă absentare de la­mplinirea unei datorii. Dimineata, cât ai fi de grăbit, trebuie să­ti găsesti putin timp să te rogi! Cinci-zece minute dimineata, cinci­zece minute seara, cu constiinta că stai în fata lui Dumnezeu, este o chestiune care trebuie neapărat împlinită; apoi rugăciunea de la masă este o deprindere cu care unii dintre noi ne­am pomenit în viata aceasta si pe care o­mplinim cu bucurie si pe care ar trebui s­o­mplinească toti credinciosii. S­a cam părăsit rânduiala aceasta de rugăciune! Unii se închină si apoi se apucă de mâncare; nu­i destul! Măcar "Tatăl nostru", asa cum am pomenit noi în copilărie, trebuie să­l spunem înainte de a ne apuca să mâncăm.

Era un ritual când eram eu copil: să spunem rugăciunea înainte de masă. Chiar mama zicea, după ce aseza mămăliga pe cârpător si­o punea pe masă: "Haideti, ziceti «Tatăl nostru» să ne putem apuca să mâncăm". Deci era o chestiune care trebuia împlinită si o­mplineam cu bucurie, de multe ori din datorie, poate din obicei, n­avea importantă. Nu te­ntreba nimeni dacă tu participi sau nu participi la asta, trebuia să te ridici în picioare si să zici "Tatăl nostru" împreună cu ceilalti. Unul zicea cu glas tare (de obicei copiii erau pusi să zică cu glas tare) sau dacă nu, ziceau toti în gând, dar nu se putea să stai la masă fără să te rogi. Asta este o rânduială care trebuie tinută, pentru că dacă n­o tii, nu tii nici alte rânduieli.

Al treilea punct din programul de angajare într­o viată duhovnicească este citirea Sfintei Scripturi, citirea din Noul Testament. Eu am zis că ar fi bine ca toti credinciosii nostri care pot citi si care au Noul Testament, să citească în fiecare zi două capitole din el. Nu tine mai mult de cinci-zece minute treaba aceasta, hai să zicem un sfert de oră cel mult, uneori, când capitolele sunt putin mai lungi, dar e o chestiune de mare importantă! De ce? Pentru că prin aceasta ti se împodobeste mintea cu gândurile lui Dumnezeu.

Dumnezeu a adus în lumea aceasta Cuvântul Său, exprimând gânduri. Adică, este vorba despre gânduri bune care generează alte gânduri bune. Pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului si­atunci este foarte important să­ti agonisesti niste gânduri bune, pe care de unde le poti lua? De unde sunt! Unde sunt? Păi, dacă­i vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, fără îndoială că trebuie să aduci Cuvântul lui Dumnezeu în constiinta ta.

Un părinte de aici de la mânăstire, Dumnezeu să­l odihnească, părintele Serafim Popescu, ne spunea că profesorul lor de tipic de la scoală le spunea că tipicul este în minte, în cărti sau nicăieri. Dacă nu e în minte, pentru tine ai putea zicea că e nicăieri. Dacă stii că e în cărti, îl înveti din cărti, dacă nu­l înveti din cărti si nu­l ai în minte, atunci pentru tine e nicăieri. Asa că si chestiunea aceasta, a împodobirii mintii cu gânduri sfinte, este foarte importantă - o să vorbim noi odată despre asta.

Apoi, rugăciunea de toată vremea, adică rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, acea rugăciune care astăzi a început să fie luată mai mult în seamă si de care stiu multi, dar pe care o­mplinesc mai putini asa cum trebuie: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul". Este un mijloc de apropiere de Dumnezeu, un mijloc de cercetare de sine, un gând etalon pentru cunoasterea celorlalte gânduri, un mijloc de îmbunătătire sufletească prin disciplina de gând si, în sfârsit, un mijloc prin care se dă dar de la Dumnezeu.

Al cincilea punct din program este postul. În Biserica noastră există zile de post, există zile hotărâte pentru post. Omul trebuie să­si rânduiască viata după învătătura Bisericii, si anume, trebuie să tină zilele de post, zilele hotărâte pentru post - cu mâncare de post.

Am fost în Moldova zilele trecute, vineri, sâmbătă si duminică; sâmbătă am spovedit foarte multi credinciosi, mai ales femei, dintre cei care s­au spovedit în Postul Sfintei Marii. Mai mult ca în părtile acestea s­au spovedit oamenii acolo, se vede că se tine rânduiala aceasta mai bine, si m­a surprins faptul că majoritatea mi­au spus (poate cu vreo câteva exceptii doar) că au postit, că postesc, că tin postul. Mi­a spus cineva că de 18 ani încoace niciodată nu s­a întâmplat să nu tină post; altcineva mi­a spus că din copilărie s­a trezit împlinind porunca postului, s­a trezit cu post. Au am spus că tin postul de bucate, dar nu pot tine postul de curătie, pentru că fiind căsătoriti, nu pot să­si facă programul de unul singur; dar hotărârea aceasta de a posti si practicarea postului m­a surprins si mi­a plăcut foarte mult; pot să zic că am venit îmbogătit cu cunostinta aceasta si cu bucuria că, totusi, acolo, oamenii tin mai mult la post ca oamenii din partea aceasta. E adevărat că si structura este altfel, dar s­a creat o atmosferă.

Aici, la noi, se pare că postul nu­i cine stie ce, că lasă, că doar nu ce intră în gură îl spurcă pe om, că n­ai putere să lucri... sunt niste motivări ale oamenilor pe care dincolo nu le­am întâlnit sau, cel putin, nu le­am întâlnit la cei care au venit în fata mea si care au spus clar, de câte ori i­am întrebat - tii postul? - da, tin, am tinut, am tinut post de mâncare, n­am putut tine post deplin... Asta m­a bucurat foarte mult si pot să spun că e un câstig pentru mine experienta aceasta; va trebui să fiu mai hotărât în ceea ce priveste disciplina postului pentru credinciosii din partea aceasta de tară, unde lucrurile se privesc asa, cam superficial, din acest punct de vedere.

Acestea sunt cinci puncte de program pe care le pun în fata celor care doresc să­si îmbunătătească viata, doresc să se apropie de Dumnezeu, doresc să facă ceva pentru Dumnezeu. Bineînteles că acestea trebuie să fie secondate întotdeauna de o viată îngrijită, de ferirea de păcat: "Fereste­te de rău si fă binele" (Psalmul 36, 27); "Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieste răul cu binele", adică grija de a limpezi viata, de a pune în fata lui Dumnezeu constiinta că trebuie să ne gândim la Dumnezeu, să­l avem pe Dumnezeu în prim­planul gândirii noastre, în prim­planul vietii noastre, să ne raportăm real la Dumnezeu, să nu fie pentru noi Dumnezeu o simplă idee, o simplă probabilitate, stiu eu... să nu fie Dumnezeu pentru noi o teorie, ci să fie o realitate la care să ne raportăm.

Pe lângă acestea, eu mai cunosc un îndreptar de viată - dat de părintele Arsenie Boca unui tânăr care a trecut pe aici si care se pregătea pe atunci să ajungă student la medicină.. A fost pe la părintele Arsenie si a ajuns, după aceea, la mine. L­am întrebat ce i­a spus si mi­a zis că părintele i­a spus asa: oxigen, glicogen, somn, să­ti păstrezi hormonii si să ai conceptie de viată crestină. Mi­au plăcut tare mult cuvintele acestea si le prezint împreună cu programul pe care îl dădeam eu până atunci, pe care îl dau si acum, dar de data aceasta conjugat cu îndreptarul de viată al părintelui Arsenie. De observat este că părintele, ca unul care a făcut medicina si ca unul care stia ce pondere are trupul în viata omului si ce însemnătate are trupul pentru viata spirituală, patru din cele cinci puncte din îndreptar le are în raport cu trupul.

Oxigen, întâi oxigen! Mi se pare curios că se pune problema oxigenului în viata spirituală. Si totusi are mare importantă, în sensul că un creier oxigenat gândeste altfel decât un creier care trebuie să suporte lipsă de oxigen sau împutinare de oxigen.

Glicogen - glicogenul fiind zahărul din ficat este, bineînteles, o substantă alcătuită în organism prin lucrarea lui Dumnezeu, prin lucrarea organismului, asa cum l­a făcut Dumnezeu. Părintele Arsenie nu a avut în vedere glicogenul ca substantă sau, dacă l­a avut în vedere ca substantă, atunci a mers mai departe cu gândul, si anume, a mers în sensul că s­a gândit că glicogenul nu se poate realiza asa cum trebuie dacă omul nu insistă pentru un echilibru în ceea ce priveste hrana. Zicea părintele: "Nici prea mult nici prea putin; cele peste măsură sunt de la draci, zic Părintii cei duhovnicesti". Deci, nici mâncare prea multă, pentru că sunt boli de trai bun, nici mâncare prea putină, pentru există si boli de trai rău, ci o rânduială de mijloc, pentru că boli de trai de mijloc nu există!

Somn - somnul fiind un dar de la Dumnezeu, pentru care noi ne rugăm seara (să ne fie somnul limpede, să ne fie somnul netulburat de vise care ne­ar putea aduce tulburare, sau ne­ar putea aduce spaimă, sau stiu eu ce ne­ar putea aduce) lui Dumnezeu să ne dea somn linistit, somn cu pace. E foarte important să dormi atât cât îti este necesar ca să duci o viată eficientă, o activitate eficientă. Când esti odihnit, poti să te rogi (dimineata, când te scoli, esti mai bun pentru rugăciune, seara, când te culci, esti obosit).

Părintele a stiut si el cum stiu toti cei care se ocupă de viata spirituală că în Pateric e scris: "Călugărul, de va fi nevoitor, îi ajunge un ceas de somn pe noapte". Stiu eu, poate că a fost cineva în lumea aceasta căruia să­i fi ajuns un ceas de somn , însă, în mod firesc, în mod normal, e prea putin un ceas de somn! Sfintii Varsanufie si Ioan, în Filocalia, volumul al-XI-lea, unde au ei scrierile, spun că sunt necesare sase ore de somn în 24 de ore. Părintele Arsenie Boca i­a spus unui preot care a trecut pe la el si care a pus problema cât să doarmă: cel putin sase ore de somn continuu. Mie­mi pare bine că a zis cel putin, pentru că mie nu­mi ajung sase ore!

În sfârsit, pe lângă aceasta, părintele a mai pus o problemă foarte actuală si foarte importantă, si anume - problema sexuală, risipa de energie sexuală. Si a zis: să­ti păstrezi hormonii, adică să nu faci abuz de energie sexuală, să nu te axezi pe plăcerea sexuală, să fii abstinent, asta înseamnă. Poate unii dintre voi ati fost la yoga si ati avut niste îndrumări în legătură cu sexualitatea, în sensul de a avea legături sexuale, dar în asa fel încât să nu se piardă energia, să nu se ajungă la orgasm. E o chestiune care nu tine de rânduiala lui Dumnezeu si care nu tine de rânduiala firii si care, de fapt, nu aduce nimic spiritual. Ei pun cumva problema energiei, pe care dacă o păstrezi o ai tu si n­o elimini. Or, se stie că există niste declansări firesti, care nu sunt vinovate, si care, de fapt, nu pot fi considerate o pierdere de putere fizică, ci că pot fi considerate foarte firesti si foarte la locul lor.

Deci, părintele a avut în vedere abstinenta ca atare, iar actul sexual l­a avut în vedere asa cum e el, asa cum l­a lăsat Dumnezeu, cum l­au stiut toti oamenii, cum îl stiu animalele sau cum îl realizează animalul, fără retineri când e vorba despre felul cum se declansează, dar cu retineri în felul de angajare; adică să fii cât mai abstinent, să­ti rămână energia sexuală, dar să­ti rămână energia nu în sensul că nu­i dai drumul, ci în sensul că nu te angajezi la acte în care e firesc să­i dai drumul.

În sfârsit, al cincilea punct este să ai conceptie de viată crestină. Adică să nu te iei după idei, după conceptii, după teorii extracrestine, din Asia sau stiu eu de unde, de la păgâni, în orice caz; ci să ai în vedere învătătura Bisericii, credinta noastră, conceptia crestină, care ne ajută, ne dă posibilitatea să ne mântuim, ceea ce înseamnă să ne îmbunătătim sufleteste, să devenim mai buni, să nu mai fim răi, pentru că până la urmă, mântuirea asta înseamnă, să se evite negativele si să se întărească pozitivele.

- Ati vorbit de post. În general, în familie se tine miercurea si vinerea, dar în multe cărti am văzut că scrie să se tină lunea, miercurea si vinerea. Dumneavoastră ce părere aveti?

- Dragă, eu am părerea că miercurea si vinerea e obligatoriu postul, iar lunea e facultativ. De ce? E adevărat că rânduielile care privesc postul în general sunt pentru noi miercuri si vineri. Părintele Arsenie, în Cărarea Împărătiei , spune că si lunea e zi de post. Numai că la canoanele care se dau pentru păcatele pe care le­au făcut oamenii, există si unul care are în vedere postul de lunea în sensul acesta: dacă cel care se spovedeste se angajează să tină ca zi de post si lunea, îi scazi un an din anii care ar trebui să treacă până când se poate împărtăsi. Or, asa ceva nu se spune despre postul de miercuri sau de vineri. Deci, postul de miercuri si de vineri e obligatoriu, postul de luni e facultativ. Dacă aduce ceva, adică dacă e socotit ca o jertfă personală, ca o jertfă de bunăvoie, atunci postul de luni este bine să­l tină omul, dar nu e obligat. Dacă cineva nu tine postul de lunea, nu poti să zici că nu se mântuieste sau că încalcă o poruncă a Bisericii sau o poruncă a lui Dumnezeu.

- Tot în legătură cu postul. Ati spus că oamenii din Moldova tin post si v­a plăcut lucrul acesta. Dar tineau cu ulei sau fără ulei, miercurea si vinerea? Ce părere aveti despre chestiunea aceasta?

- Oricum! N­am insistat prea mult asupra acestui lucru. Eu mă gândesc că în părtile noastre fiind altă climă, poate altă viată, alte obligatii, se poate posti cu ulei si în zilele în care s­ar recomanda să se postească fără ulei. Ce se întâmplă, sunt solicitări... de exemplu, la mine au venit niste femei care au fost la Mânăstirea Sihăstria si au primit ca îndrumare, au primit canon, să mănânce lunea, miercurea si vinerea fără ulei. Si aceasta a dus la faptul de a nu putea să facă fată la munca pe care o desfăsurau. De exemplu, trebuiau să sape cucuruzul si cu mâncare neconsistentă, numai de legume, si aceea fără ulei, n­au putut să facă fată. Si au venit la mine si mi­au spus: nu stim ce să facem, că uite, ne­a dat canonul acesta si nu ne putem împlini munca... Si le­am zis: părintele acela care v­a dat canonul, stătea la umbră când vi l­a dat, si poate nu avea obligatii de felul acesta si poate era si deprins, si poate că, mă rog, o fi putut să le dea canon, dar nu stiu dacă putea să primească el canon. Si el, dacă ar fi fost în situatia voastră, ar fi cerut dezlegare să mănânce cu ulei. Si am zis că pe mine nu mă interesează cu ulei sau fără ulei, pe mine mă interesează să mâncati mâncare de post. Când e post, să fie mâncare de post, cu ulei sau fără ulei, când e de dulce să fie mâncare de dulce, nu lungiti postul când nu­i post, nu faceti zilele de post - de dulce, decât în sensul acesta, că puteti să mâncati cu ulei si când sunt zile în care nu­i dezlegare de ulei. Asta asa, de la mine putere!

- Părinte, pe lângă zilele de miercuri si vineri, în Ortodoxie se mai practică si postul aspru. Am stat de vorbă cu preoti din Grecia si mi­au spus că e bine ca această practică să se înceapă după 20 sau 24 de ani, pentru că ar fi dăunătoare sănătătii celor care o tin.

- Cred si eu tot asa! Adică eu nu stiu cât îl tin de aspru. Postul, de fapt, nu este un mijloc în întelesul acesta, că trebuie să îl tii într­un anumit fel, că dacă nu­l tii asa, nu te mântuiesti, si dacă­l tii asa, te duci în rai. E o chestiune de disciplină, e un mijloc. Dacă­l tii aspru sau nu­l tii aspru, asta­i o chestiune a ta, personală, după trebuintele personale, după organismul pe care­l ai si după munca pe care o desfăsori... Bineînteles că aici, în părtile acestea, unde lucrează oamenii în mediu toxic, de exemplu, în fabricile de la Victoria si de la Făgăras, unde li se dă lapte anume ca să poată să facă fată la mediul acela, nu li se poate spune oamenilor să tină postul si să nu bea laptele care li se dă, pentru că ei au un regim pe care cei de demult nu l­au avut si pe care nu l­au prevăzut.

Mânăstirea Brâncoveanu
2 septembrie 1997

II. Participarea la sfintele slujbe ale Bisericii

Cel dintâi punct de program pentru angajarea noastră în viata religioasă, în viata duhovnicească, cel dintâi punct de program pentru a intra în legătură cu Dumnezeu este participarea la sfintele slujbe în duminici si sărbători.

De ce am socotit că acest punct este cel dintâi din program? Pentru că aceasta se realizează, în general, o singură dată pe săptămână, deci duminica. Duminica si câteodată si­n sărbători. Acum, cu sărbătorile, situatia e putin elastică, în sensul că, de multe ori, sărbătorile sunt socotite zile de lucru, asa că nu toti oamenii au posibilitatea să ia parte si în sărbători la sfintele slujbe si, mai ales, în sărbătorile care nu sunt declarate ca sărbători pentru toti credinciosii, asa cum sunt Crăciunul, de pildă, Pastile...

Am zis că cine vrea să intre în legătură cu Dumnezeu, cine vrea să facă ceva care să­l apropie de Dumnezeu, trebuie să intre în obstea credinciosilor care­I slujesc lui Dumnezeu. Chiar dacă nu de la început este câstigat pentru gândul acesta, chiar dacă nu de la început se poate angaja în slujirea lui Dumnezeu, trebuie să intre în obstea credinciosilor si să facă precum fac credinciosii. Sunt credinciosi dreptmăritori, credinciosi ortodocsi, care nu merg duminica la biserică, dar care merg în alte zile. De exemplu, la Maslu vinerea seara, miercurea la acatist.

Eu nu sunt multumit cu asta. Si nu sunt multumit nu pentru că n­as vrea să meargă oamenii la biserică si în alte zile, nu numai în duminici si la sărbători, ci nu sunt multumit pentru că mergând la Maslu, mergând la acatist, mergând la alte slujbe decât la Sfânta Liturghie, oamenii urmăresc niste interese personale, care nu totdeauna tin de angajarea religioasă, de angajarea lor în raport cu Dumnezeu, ci, de obicei, tin de urmărirea unui lucru pe care si­l doresc. De exemplu: fetele - pentru căsătorie, bolnavii - pentru sănătate, oamenii care nu au reusit în viată - pentru reusita în viată, cei care nu se înteleg bine în familie - pentru bună întelegere în familie, cei care au examene de dat - pentru reusita la examene, adică tot pentru niste lucruri care nu tin de viata spirituală, ci tin de viata pământească, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Nu la asa ceva mă gândesc, ci mă gândesc la participarea la sfintele slujbe ale Bisericii în nădejdea apropierii de Dumnezeu. Adică, să ni­L facem pe Dumnezeu apropiat, să ne simtim aproape de Dumnezeu, să intrăm într­o atmosferă care este proprie pentru a­I sluji lui Dumnezeu. Sunt mai putini credinciosi care au în vedere apropierea de Dumnezeu si chiar dacă sunt multi credinciosi care merg duminica la biserică, sunt si dintre aceia care nu merg, dar care merg totusi în alte zile, la slujbele care eventual se fac. La oras se fac aceste slujbe si­atunci merg în zilele celelalte, iar duminica nu merg. Asta este foarte rău! Adică nu e rău că merg în zilele celelalte la biserică, ci e foarte rău că nu merg duminica la biserică! De ce? Pentru că duminica este o zi a lui Dumnezeu, nu­i o zi a noastră, dacă credem în Dumnezeu. Dacă nu credem în Dumnezeu, e o zi ca toate zilele, cu deosebirea că­i o zi liberă, în care nu trebuie să mergi la serviciu, o zi în care ai mai mult timp pentru tine însuti, timp pe care­l folosesti...

Or, noi nu asa privim duminica, ci o privim ca pe o zi rezervată lui Dumnezeu, în care se face lucrul lui Dumnezeu. Ce lucru se face pentru Dumnezeu? Se face slujba, se face Sfânta Liturghie!

As vrea să vă spun si să retineti lucrul acesta, că în limba franceză cuvântul liturgie nu înseamnă Liturghie, ci înseamnă toate slujbele bisericii rânduite pentru fiecare zi, deci cele sapte laude. Când zice cineva liturgie, zice ceea ce spunem noi că avem în vedere pravila Bisericii, deci rugăciunile, slujbele hotărâte pentru fiecare zi, cele sapte laude. Liturghia se numeste liturgie eucharistique, liturghie euharistică. Deci tot Liturghie sunt si celelalte slujbe, nu numai Liturghia e Liturghie, ci toate slujbele sunt Liturghie. Asta spune foarte mult, dacă ne gândim ce conceptie înfătisează cuvântul acesta.

Cuvântul Liturghie în limba noastră vine din limba greacă si înseamnă o slujbă a Bisericii în care cinstitele daruri ce sunt puse înainte, pâinea si vinul, anume pregătite, se prefac, prin venirea Duhului Sfânt la rugăciunea preotului, în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu care se împărtăsesc credinciosii. Deci, aceasta este Liturghia: slujba cea mai însemnată a Bisericii, slujba la care credinciosii pot să se împărtăsească cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Nu toti credinciosii care vin la Liturghie se împărtăsesc, dar toti credinciosii care merg la Liturghie au dar de la Dumnezeu prin ceea ce primesc la măsurile la care se găsesc ei. De pildă - binecuvântările de la Sfânta Liturghie sunt foarte importante; la fiecare Sfântă Liturghie se spune de patru ori pentru toti credinciosii "Pace tuturor!"; la fiecare Sfântă Liturghie se spun cuvintele "Pe voi, pe toti, dreptmăritorilor crestini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărătia Sa, totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor"; la fiecare Sfântă Liturghie se spune "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatăl si­mpărtăsirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toti"; la fiecare Sfântă Liturghie se spune "Si să fie milele Marelui Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi, cu toti"; la fiecare Sfântă Liturghie se spune "Mântuieste, Dumnezeule, poporul Tău si binecuvântează mostenirea Ta"; la fiecare Sfântă Liturghie se spune "Binecuvântarea Domnului peste voi, cu­al Său dar, cu­a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum si pururea si­n vecii vecilor". Asa că aceia care se duc peste săptămână la slujbe ca să li se­mplinească anumite dorinte, ar fi bine să meargă si duminica, chiar cu gândul acesta, de a li se­mplini anumite dorinte, pentru că e mai încărcată Sfânta Liturghie de binecuvântări ca oricare altă slujbă.

Eu insist pentru participarea la Sfânta Liturghie! De altfel, e minimumul pe care­l poate face omul când e vorba de a lua parte la sfintele slujbe. Ar trebui însă să luăm parte si la alte slujbe, la slujbele pregătitoare, pentru că Sfânta Liturghie fiind cea de vârf, culmea slujbelor, se pregăteste, de către cei care fac Sfânta Liturghie, prin celelalte sfinte slujbe. Liturghia nu este o slujbă care se face detasată de celelalte slujbe. De aceea în limba franceză liturgie sunt si celelalte slujbe.

Noi, cum am zis, prin Liturghie întelegem un singur lucru; celelalte slujbe, ca si când ar fi detasate de Liturghie, le socotim ceva aparte. Or, în realitate nu sunt ceva aparte, ci sunt mijloace de a ne înfătisa înaintea lui Dumnezeu, mijloace de a ne revărsa sufletul prin cuvintele de la sfintele slujbe, mijloace de a ne ruga si de a învăta, pentru că în cadrul sfintelor slujbe ne rugăm si învătăm, învătăm rugându­ne si ne rugăm învătând; asa că rugăciunile acestea de la sfintele slujbe sunt angajante.

Dacă te duci în biserică si nu­i slujbă, poti să te rogi cu rugăciunile tale sau cu cuvintele tale, dar nu esti angajat asa cum esti angajat prin gândurile de la sfintele slujbe. De exemplu, la Sfânta Liturghie se spune "Sus să avem inimile!", si noi zicem "Avem către Domnul". Si zicem "Avem către Domnul", chiar dacă nu le avem către Domnul, pentru că asa e ritualul, dar în realitate noi pentru scopul acesta suntem la slujbă, ca să­I oferim lui Dumnezeu inimile noastre si să le avem sus, să nu le avem pe pământ.

La Sfânta Liturghie se spune: "Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să primim". De ce spunem lucrul acesta? Pentru că rostul nostru la Sfânta Liturghie este de a­i închipui pe heruvimi, de a face aici pe pământ ceea ce se face în cer; Sfânta Liturghie este Împărătia lui Dumnezeu aici, pe pământ. Noi, în rugăciunea "Tatăl nostru", cerem (desi nu totdeauna cerem, de multe ori rugăciunea o spunem ca pe o formulă) de la Dumnezeu să vină Împărătia Lui: "Sfintească­Se numele Tău, vie Împărătia Ta, facă­se voia Ta, precum în cer, asa si pe pământ". Aceste trei cereri se împlinesc în cuprinsul sfintelor slujbe si mai ales în cuprinsul Sfintei Liturghii. Ce cerem? "Sfintească­Se numele Tău", adică să fie preamărit numele lui Dumnezeu, să fie recunoscut ca sfânt de către noi si de către altii.

Sfintele slujbe sunt în asa fel alcătuite încât ne conduc la gândul de a aduce mărire lui Dumnezeu: de exemplu "Mărire Tie, Doamne, mărire Tie!" dinainte de Sfânta Evanghelie; si după citirea Sfintei Evanghelii este o aducere de mărire, când spunem "Că sfânt esti Dumnezeul nostru si Tie mărire înăltăm". Suntem îndemnati, ni se atrage atentia să aducem mărire lui Dumnezeu. Când mărturisim că lui Dumnezeu I se cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea, e cazul să ne gândim si câtă mărire Îi aducem noi.

Sfintele slujbe ne dau prilejul să ne orientăm sufleteste spre Dumnezeu, ni­L pun pe Dumnezeu în atentia noastră, Îl aduc în constiinta noastră. Sfintele slujbe ne dau posibilitatea să facem ceva anume pentru Dumnezeu sau să facem ceva anume în fata lui Dumnezeu. Îl scot pe Dumnezeu din gândirea comună si­L aduc în gândirea specială a credinciosului.

Alcătuirile de la sfintele slujbe sunt în asa fel făcute încât omul învată din ele. Eu abia la Teologie am aflat de comorile Ortodoxiei cuprinse în sfintele slujbe. Adică în textele de slujire, pentru că noi facem sfintele slujbe după o rânduială, după niste texte gata pregătite de Biserică si oferite nouă. Textele acestea sunt cuprinzătoare ale învătăturilor de credintă si de morală pe care le are în atentie Sfânta noastră Biserică. Asta înseamnă că sfintele slujbe au darul de a ne angaja pentru Dumnezeu, în fata lui Dumnezeu si în folosul nostru, pentru progresul nostru sufletesc.

Cred că e de la sine înteles de ce insist eu să meargă oamenii la biserică, să meargă la sfintele slujbe, să meargă la Sfânta Liturghie, dacă avem în vedere că sfintele slujbe ne pun în fata lui Dumnezeu, ni­L aduc pe Dumnezeu în atentie, Îl fac pe Dumnezeu lucrător în viata noastră, ne fac disponibili pentru Dumnezeu, ne dau prilejul să ne cercetăm pe noi însine, să ne cunoastem preocupările sau lipsa de preocupări în cea ce priveste înaintarea noastră spirituală.

Toată biserica noastră, considerată ca locas de închinare, este pentru noi cerul cel de pe pământ. Există un cer mai presus de lumea aceasta, dar există si un cer pe pământ. Am putea zice că există mai multe ceruri pe pământ, pentru că si sufletul omului poate deveni cer pe pământ. Biserica este cerul cel de pe pământ. Cine nu merge la biserică evită cerul, evită posibilitatea de a fi în cer înainte de a ajunge în cer si nu poate avea nădejde cineva că ajunge în cer dacă nu merge în cerul cel de pe pământ.

Apoi, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în general, si Sfânta Liturghie în special, sunt Împărătia lui Dumnezeu de pe pământ. Chiar începe Sfânta Liturghie cu cuvintele "Binecuvântată este Împărătia Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor". Cuvintele acestea ne prezintă Sfânta Liturghie ca Împărătie a lui Dumnezeu, adică noi nu binecuvântăm o Împărătie a lui Dumnezeu undeva, departe, departe în timp si departe în spatiu, ci binecuvântăm Împărătia lui Dumnezeu care se desfăsoară în prezenta noastră, se desfăsoară în fata noastră, se desfăsoară în cuprinsul Sfintei Liturghii.

Că Sfânta Liturghie este Împărătia lui Dumnezeu, o putem întelege si de acolo că noi, stând la Sfânta Liturghie, închipuim pe heruvimi, când zicem "Noi, care pe heruvimi, cu taină închipuim si făcătoarei de viată Treimi, întreită cântare aducem". Deci, facem aici, pe pământ, ceea ce fac cei din ceruri, ceea ce fac heruvimii, acestia fiind, după cum se mărturiseste în Scriptură, fiinte cu ochi multi. Ce înseamnă "cu ochi multi"? Cu multă cunostintă, cu multă cunostintă de Dumnezeu, ochii fiind organele prin care omul ajunge la cunostintă.. Când zici "heruvimi cu ochi multi" nu trebuie să te gândesti si că mâinile heruvimilor sunt cu ochi, si că fruntea e toată cu ochi sau că pieptul are ochi; nu, ci prin "ochi multi" întelegem simbolic - "cu multă cunostintă". Cu multă cunostintă care aduce preamărire lui Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul are cuvântul: "Cine nu se minunează de Dumnezeu, încă nu L­a cunoscut pe Dumnezeu". Dacă noi ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că L­am cunoscut pe Dumnezeu si, de fapt, asta trebuie să urmărim mai mult si mai mult, să aducem mărire lui Dumnezeu din constiinta măretiei lui Dumnezeu, să ne gândim la Dumnezeu ca la Cel ce este mare.

"Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu întelepciune le­ai făcut" spunea Psalmistul. "Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale, si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale" este o zicere din slujbele noastre de la Sfintirea cea mare a apei. "Slăvescu­Te că sunt minunat întocmit" zicea Psalmistul, gândindu­se la alcătuirea umană. "Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul" e o izbucnire de suflet din Psalmul 8, prin care Psalmistul îsi revărsa constiinta măretiei lui Dumnezeu. Toate lucrurile acestea veneau dintr­o experientă a Psalmistului, dintr­o experientă a rugătorului, experientă pe care de multe ori noi nu o avem si nu o facem si, pentru că nu o facem, nu suntem nici destul de prezenti pentru a aduce mărire lui Dumnezeu

Dar în Împărătia lui Dumnezeu noi credem că omul e angajat în slujirea lui Dumnezeu din cunostinta măririi lui Dumnezeu si trăirea în Împărătia lui Dumnezeu vine din această constiintă, din această revărsare de suflet spre mărirea lui Dumnezeu. "Sfintească­Se numele Tău, vie Împărătia Ta, facă­se voia Ta, precum în cer asa si pe pământ", adică, noi, la Sfânta Liturghie, facem ceea ce fac îngerii în cer si facem pe pământ voia lui Dumnezeu, cum se face în cer. Bineînteles, la măsurile noastre.

Sunt oameni care se plictisesc la slujbă! Si aceia trebuie să meargă la slujbă, nu ca să se plictisească, ci ca să nu se mai plictisească! Si aceia trebuie să meargă la slujbă, ca să se obisnuiască cu gândurile de la slujbă. Si aceia trebuie să meargă la slujbă, ca să facă act de prezentă, ca să dea dovadă că vor să aibă ceea ce nu au si că stiu că nu pot avea altfel cele pe care le urmăresc decât în cadrul sfintelor slujbe, în cerul cel de pe pământ, în Împărătia lui Dumnezeu cea de pe pământ.

Asa că toti aceia care nu merg la biserică sunt în afară de toate darurile Bisericii si nu se pot împărtăsi de ceea ce se împărtăsesc credinciosii care sunt de fată, care participă la slujbele Bisericii, care participă la Sfânta Liturghie. De aceea, cel dintâi punct de program pe care­l dau eu spre angajarea în viata duhovnicească este acesta: duminica să meargă la Sfânta Liturghie!

Parcă nu­ndrăznesc să le cer să meargă la toate slujbele, dar măcar la Sfânta Liturghie tin; si dacă nu merge cineva la Sfânta Liturghie, nici nu stau de vorbă cu el, că nici n­am ce vorbi. El renuntă la tot ceea ce poate avea pentru lucruri minore, pentru lucruri fără importantă. De exemplu, cineva mi­a spus, când l­am întrebat ce face în timpul când ar trebui să fie la biserică, duminica: "Mă uit la televizor!". Si atunci i­am spus: "Fii atent, asta înseamnă că ai televizorul în fată si pe Dumnezeu în spate. Schimbă acum, du­te la biserică, să­L ai pe Dumnezeu în fată si televizorul în spate".

Oamenii, de multe ori, fac niste lucruri de care nu­si dau seama. Dacă întrebi pe cineva de ce nu merge la biserică, cu greu spune că n­are credintă si de aceea nu merge. Or, în realitate, cine nu merge la biserică, nu are atâta credintă câtă îi trebuie ca meargă la biserică, nu are atâta credintă cât îi trebuie să rămână în biserică, nu are atâta credintă cât îi trebuie să stea la slujbele Bisericii.

Nu se poate înainta în viata spirituală detasat de faptele credintei. Credinta se înmulteste prin faptele ei. Dacă cei credinciosi postesc, atunci si cei cu putină credintă trebuie să postească, pentru a avea fapta credintei care­i întăreste în credintă. Dacă cei credinciosi merg la biserică, si cel care are mai putină credintă trebuie să se ducă la biserică, pentru a face act de prezentă. Cineva îmi spunea: "Părinte, dumneavoastră îmi spuneti să mă duc la biserică, dar nici nu vă puteti închipui câte gânduri rele duc eu acolo, câte spurcăciuni port eu în minte". Eu stiu că oamenii sunt foarte diferiti, dar stiu si aceea că fără a te duce acolo unde e darul lui Dumnezeu, nu poti să primesti dar de la Dumnezeu. Si atunci te duci asa cum esti, cu gândurile cât ar fi de întinate, cât ar fi de joase, cât ar fi de inferioare, te duci acolo, că numai asa poti ajunge cu vremea să­ti limpezesti mintea si să nu mai ai gândurile inferioare pe care le ai deocamdată.

Participarea la sfintele slujbe este si un prilej de învătătură, un prilej de scoală. Vă spuneam că numai la Teologie am aflat de comorile Ortodoxiei cuprinse în sfintele slujbe. Înainte de a face Teologia nu m­am ocupat în mod special de textele de la sfintele slujbe, de textele liturgice; mergeam la slujbă, stiam o multime de texte pe de rost, le spuneam, puteam să le recit, puteam să mă gândesc la ele, dar mă gândeam mai putin la ele, le învătasem ca pe o poezie (am avut memorie bună si am prins repede), fără să mă gândesc că uite, totusi, ce profunzimi de gând se află aici.

La Teologie, părintele care era profesor de muzică si de tipic mi­a atras atentia, el, cel dintâi, în privinta continutului textelor liturgice. Eu am luat aminte, m­am convins de adevărul cuprins în această afirmatie si m­am ocupat apoi de acestea. Acum, către sfârsitul vietii mele, mărturisesc că­mi pare rău că nu m­am ocupat si mai mult de sfintele slujbe! Trebuia să mă ocup mai mult, dar, în sfârsit, m­am ocupat de multe, bune­au fost si acelea; dar ca textele liturgice nu­i nimic!

Am ajuns la concluzia că sfintele slujbe sunt vuietul Duhului. Vuietul Duhului Sfânt. În Sfânta Scriptură sunt trei locuri în care se vorbeste despre vuietul Duhului. Si anume, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al III-lea, unde e înfătisată convorbirea între Domnul Hristos si Nicodim, unde se spune între altele cuvântul Domnului Hristos: "Vântul suflă unde vrea si tu auzi vuietul lui si nu stii de unde vine si încotro se duce"(adică nu stii punctul de plecare si punctul de sosire al vântului, dar auzi vuietul). Chiar dacă nu esti în vânt, chiar dacă esti undeva, într­o casă, auzi vântul de afară si zici: uite, bate vântul. Deci auzi vuietul vântului.

În altă parte se vorbeste despre vuiet de ape. Si­anume, avem tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al VII­lea, relatarea că Domnul Hristos a zis: "De este cineva însetat, să vină la Mine si să bea" si: "Din pântecele celui ce crede vor izvorî râuri de apă vie". Râul este totdeauna cu vuiet. Nu se pomeneste vuietul aici, dar dacă e vorba de râu, nu­ti poti închipui un râu care n­are vuiet.

Si, în sfârsit, în Faptele Sfintilor Apostoli, acolo unde se istoriseste despre Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfintii Apostoli, se afirmă: "S­a auzit o vijelie ca o suflare de vânt care vine repede". Iarăsi este vorba de un vuiet. Vuietul acesta, de fapt, îl facem noi să se simtă prin sfintele slujbe. Si anume, textele liturgice inspirate de Duhul Sfânt le aducem la arătare, le aducem la actiune, prin cuvintele noastre de la sfintele slujbe, fie rostite, fie cântate. La sfintele slujbe, stim sau nu stim, credem sau nu credem, suntem în vuietul Duhului, în vuietul vântului care nu stim de unde vine si nu stim unde ajunge, ci simtim doar vântul si directia si stim că trebuie să ne ducă spre Dumnezeu; suntem în vuietul apelor care­si fac simtită prezenta si prin vuiet, noi însine aducem la arătare vuietul, prin cuvintele pe care le spunem sau le cântăm si, în sfârsit, unde este Duhul Sfânt prezent e si vijelia care s­a auzit la Pogorârea Duhului Sfânt, iarăsi un vuiet, vuiet preamăritor de Dumnezeu.

De ce? Pentru că acolo unde se istoriseste despre Pogorârea Duhului Sfânt, se spune că aceia care erau de fată când vorbeau Apostolii în limbi cunoscute de ei, mărturiseau: "Îi auzim vorbind în limbile noastre despre măririle lui Dumnezeu"sau "despre lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu" (Fapte II, 11). Asta este foarte important, pentru că stim ce continut a avut revărsarea de suflet în limbi necunoscute până atunci Apostolilor, dar cunoscute de cei care le auzeau (se spune că ei vorbesc ceva despre măririle lui Dumnezeu, despre măretiile lui Dumnezeu, despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu).

E ceea ce facem si noi la slujbe când zicem: "Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin e cerul si pământul de mărirea Lui", cuvinte preamăritoare, care sunt din darul Duhului si în actiunea omului. Facem noi lucrătoare textele acestea liturgice; nu mă gândesc numai la Sfânta Liturghie, mă gândesc si la celelalte slujbe în care, de asemenea, mărturisim niste lucruri; de exemplu, la Schimbarea la Fată, vorbim cu Domnul Hristos si zicem: "Schimbatu­Te­ai la fată în muntele Taborului, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească si nouă, păcătosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, mărire Tie!". Aducem mărire!

Aceasta este foarte important la sfintele slujbe, că ele ne pun în fata lui Dumnezeu, ne dau posibilitatea să vorbim cu Dumnezeu, ne dau posibilitatea să vorbim cu Maica Domnului, ne dau posibilitatea să vorbim cu Sfintii. De exemplu: "În Iordan, botezându­Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s­a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu­Te. Si Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te­ai arătat, Hristoase, Dumnezeule, si lumea ai luminat, mărire Tie". Vorbim cu Domnul Hristos despre cele ce s­au întâmplat la Botez. Despre Sfânta Treime care s­a arătat, despre glasul Tatălui, care a zis "Acesta este Fiul Meu iubit", despre Duhul Sfânt, care s­a pogorât în chip de porumbel.

Toate acestea le punem înainte nu ca să ne informăm, ci ca să le trăim, ca să trăim ceea ce sărbătorim, pentru că sărbătorile nu sunt simple aduceri aminte, ci sunt aduceri aminte ca să le trăim noi în actualitatea noastră, poate mult mai bine decât le­au trăit contemporanii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

De la Botezul Domnului Hristos noi nu avem nici o mărturie despre felul cum au reactionat cei care au fost de fată la evenimentul respectiv. Or, noi participăm, noi actualizăm, noi trăim evenimentul: "Arătatu­Te­ai astăzi lumii, si lumina Ta, Doamne, s­a însemnat peste noi, care cu cunostintă Te lăudăm. Venit­ai si Te­ai arătat, Lumina cea neapropiată". Iată, sunt niste gânduri care ar putea să ne dea mai multă dorintă, mai multă râvnă de a folosi învătăturile, de a folosi prilejurile, de a folosi sfintele slujbe ca prilej de învătătură, de trăire duhovnicească, de îndoctrinare în acelasi timp, si apoi de revărsare a sufletului în preamărirea lui Dumnezeu.

Eu gândesc asa: dacă cineva doreste să ducă o viată spirituală autentică, e absolut necesar s­o ducă în raport cu rânduielile noastre de slujbă. Gânditi­vă că noi, românii, suntem singurii, în toată Ortodoxia, care vorbim cu Dumnezeu în limba în care vorbim zilnic. Rusii, bulgarii, sârbii. polonezii, vorbesc cu Dumnezeu într­o limbă demodată, care nu mai este în actualitate; a fost odată o limbă slavonă veche pe care ei trebuie s­o învete ca s­o­nteleagă. Chiar dacă nu e foarte depărtată, e ca si cum am vorbi noi, românii, dac­am face slujbă în limba latină, că doar limba latină a fost limba strămosilor nostri. E departe limba latină de ceea ce întelegem.

La fel grecii, ei nu slujesc în limba greacă actuală, în limba greacă modernă, ci în limba greacă veche, pe care trebuie si ei s­o­nvete ca s­o­nteleagă destul de bine. Or noi, românii, avem bucuria aceasta si avem avantajul acesta, că putem să vorbim cu Dumnezeu în limba în care vorbim între noi. Nu trebuie să­nvătăm o limbă anume ca să vorbim cu Dumnezeu.

Asa că, având această bucurie si, mai ales, având constiinta că sfintele slujbe ne ajută, e necesar ca duminica să luăm parte la ele, să luăm parte la Liturghie si să tinem la lucrul acesta cât putem, să nu preferăm altceva decât slujba, pentru că dacă crezi în Dumnezeu, două ceasuri pentru Dumnezeu pe săptămână, si anume într­o zi care este a lui Dumnezeu, nu e prea mult! Iar dacă nu crezi în Dumnezeu, poate si cinci minute e mult! Sunt oameni care nu intră în biserică nici cinci minute si intră poate vreodată să vadă cum este un interior de biserică. Asta nu înseamnă o angajare si, mai ales, nu înseamnă o înaintare într­o viată spirituală autentică.

- Ati afirmat că si atunci când avem ispite să mergem la biserică. Dacă simtim că avem ispite, că avem altfel de gânduri, dacă simtim că nu ne putem concentra, să rămânem în continuare la slujbă sau să iesim?

- Solutia nu este să pleci, solutia nu este să­ti găsesti altceva de făcut, ci solutia este să­ti schimbi gândurile. Mintea e rătăcitoare si toti avem prilejul acesta de a surprinde mintea în actiuni pe care nu le dorim si­n gânduri pe care nu le­am putea arăta oriunde si oricând, însă important este să aducem mintea unde trebuie, să înlăturăm gândurile cele rele cu gânduri bune.

- Dacă ne e somn?

- Dacă ne e somn să dormim acasă mai bine ca să nu ne mai fie somn. Ce se întâmplă: somn îmi vine si mie câteodată, ce să fac... N­as vrea să­mi vină somnul, dar îmi vine, pentru că dacă nu sunt odihnit, nu se poate să nu­mi vină. Pe mine m­a întrebat părintele Ioanichie Bălan, Dumnezeu să­i ajute, în Convorbiri duhovnicesti, ce fac eu ca să­mi alung somnul, si i­am spus că mă culc. Cred că asta este cea mai eficientă lucrare pe care o poate face cineva când e vorba de a înlătura somnul.

Când am venit eu aici, la mânăstire, ziceau părintii care erau atunci, că vine vrăjmasul si­ti aduce somnul seara, ca să nu te poti ruga. Bineînteles că n­am fost niciodată de acord cu afirmatia aceasta, pentru că ziceam că dacă vine vrăjmasul seara, ar trebui să vină si dimineata, pentru că si dimineata ne rugăm, că doar nici dimineata nu­i place că ne rugăm. Atunci, dimineata de ce nu vine? Înseamnă că nu­i vrăjmasul, ci e altceva, e oboseala! Nu trebuie acum să le punem toate pe socoteala diavolului.

La noi în sat era o femeie căreia­i cam venea somn seara la sezătoare si zicea: "Îmi vine somnul - aducă­l Domnul!". Somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu, atunci de ce să nu ni­l aducă? Câteodată, eu si din picioare dorm, si­mi zic, când mă trezesc: "unde­s aici?". Da, pentru că e o neputintă. Bineînteles că nu o să mă condamne Dumnezeu că am dormit. Poate să mă condamne că n­am dormit destul acasă, dar nici asta nu se poate realiza totdeauna; suntem limitati, suntem solicitati, cu una cu alta...

Eu m­as bucura foarte mult să fie slujba dimineata, pentru că dimineata nu­mi vine somn. Să facem slujba pe care o facem seara, Utrenia, s­o facem dimineata, si­atunci as fi mai prezent. Am fost la Posaga în trei rânduri, când s­au organizat tabere pentru studenti si mi­a plăcut foarte mult; mă duceam dimineata odihnit, puteam să particip cu toată bucuria si cu toată simtirea la slujbe. Dacă nu­i asa, atunci nu pot să particip, pentru că e neputinta aceasta care te împiedică.

Cel mai mult îmi place slujba la care­s cel mai odihnit, pentru că atunci pot să urmăresc, pot să mă urmăresc, pot să mă raportez si asta este foarte important. Dar la voi nu se pune problema, voi dormiti până vă săturati, mai ales acum, în vacantă... Dar să nu dormiti când trebuie să fiti la biserică, duminica! Vă sculati mai devreme, ca să fiti la biserică, iar dacă dormiti si­n timpul slujbei, să vă uitati aici, unde­i pictura cu iadul, ce se­ntâmplă cu cei care dorm în timpul slujbei!

- Spuneati că este foarte importantă participarea la Sfânta Liturghie. Însă eu cred că centrul sau punctul culminant al Sfintei Liturghii este Împărtăsania. Cu toate acestea, multi credinciosi participă fără a se împărtăsi. Este adevărat că nu te poti împărtăsi oricum, este nevoie de o anumită pregătire. Credeti că oamenii care sunt în lume pot fi opriti chiar pentru gânduri sau pentru greseli mici de la Sfânta Împărtăsanie, pentru o perioadă lungă de ani de zile? Credeti că este o practică bună?

- Nu! Sunt păcate pe care oamenii le fac într­un sistem de păcătuire: de exemplu, cei care nu sunt cununati la biserică si trăiesc totusi viată ca si când ar fi cununati, aceia nu pot să se împărtăsească. După aceea sunt oameni care fac anumite lucruri: au dusmănii, înseală si fac niste lucruri care nu­i pot apropia de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune clar: "Să se cerceteze omul pe sine si numai asa să mănânce din această pâine si să bea din pahar; cine mănâncă si bea cu nevrednicie, mănâncă si­si bea siesi osândă. De aceea sunt între voi multi slabi si bolnavi si o bună parte mor". Cititi în Epistola I­a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul al XI­lea, la sfârsit.

Sunt lucruri pe care nu le poti neglija si pe care trebuie să le ai în vedere, însă cred că s­ar putea împărtăsi mult mai multi si mult mai des oamenii, mai ales oamenii în vârstă, care nu mai sunt angajati în atâtea păcate, oamenii care tin post. Noi nu trebuie să bagatelizăm Sfânta Împărtăsanie, dar nici nu trebuie să socotim că este o recompensă pentru cei care duc o viată exceptională, pentru că Împărtăsirea se dă, spunem noi însine -Biserica ne­nvată să spunem - "spre iertarea păcatelor si spre viata de veci". Nu pentru că ti s­au iertat păcatele si pentru că ai ajuns la viata de veci, ci pentru ca să ti se ierte păcatele si ca să primesti viata de veci; deci Sfânta Împărtăsanie este un ajutor, nu o recompensă, asa, o răsplată, că omul acesta a trăit fain, îi dăm Sfânta Împărtăsanie, ci este si un ajutor. Însă oamenii trebuie să considere acest dar si să nu se­mpărtăsească numai asa, că a venit vremea să se­mpărtăsească si - hai să ne­mpărtăsim!

Să stiti că eu, în general, nu trag de oameni să se­mpărtăsească, trag de oameni să se spovedească. Si nu se spovedesc! Si­atunci, dacă nu se spovedesc, înseamnă că nu­i interesează nici Împărtăsirea. Oamenii nu sunt dispusi, nu sunt interesati în general pentru treaba aceasta, si­atunci de ce să le dau această sansă, această posibilitate? Numai asa, pentru că îmi convine mie?

 Mânăstirea Brâncoveanu
3 septembrie 1997