10 mai 1995

Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, am să prezint acum cel de-al treilea subiect pe care l-am anunţat, şi anume despre "Rugăciunea lui Iisus". Mai întâi o precizare: este cunoscută o metodă de angajare în rugăciune, ca rugăciunea lui Iisus. Cine nu ştie despre ce-i vorba ar putea avea impresia că spunând "rugăciunea lui Iisus" avem în vedere o rugăciune pe care a spus-o Domnul nostru Iisus Hristos. În realitate lucrurile stau altfel. E adevărat că în Sfânta Evanghelie sunt şi nişte rugăciuni rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, dar prin rugăciunea lui Iisus înţelegem altceva. Şi anume cei ce ştiu ce înţelegem se gândesc la o rugăciune scurtă, rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", rugăciune cu care sunt datori călugării şi rugăciune pentru care sunt sfătuiţi să se angajeze toţi credincioşii. Deci voi vorbi despre ceea ce se înţelege în general prin rugăciunea lui Iisus, deci despre rugăciunea de toată vremea. Mie îmi place să-i spun "rugăciunea de toată vremea", pentru un motiv pe care îl veţi cunoaşte îndată.

Unii, când se pomeneşte de rugăciunea lui Iisus, spun: "Da, ştiu, e vorba de rugăciunea minţii". Alţii zic că e vorba de "rugăciunea inimii". De fapt rugăciunea se poate face la trei nivele, deosebit: se poate face oral, rugăciunea gurii, se poate face cu mintea, rugăciunea minţii, şi se poate face şi cu inima, cu angajare totală, şi atunci este rugăciunea inimii. Rugăciunea o face fiecare la măsurile lui. Se începe de obicei cu rugăciunea orală, cu rugăciunea gurii, pentru că cei mai mulţi credincioşi se roagă vorbind cu Dumnezeu, cu cuvântul vorbit. La nivelul acesta se fac rugăciunile liturgice. De ce? Pentru că rugăciunile liturgice, rugăciunile din biserică, se fac în auzul credincioşilor care sunt de faţă şi cu scopul de a-i angaja pe cei de faţă în rugăciune. Rugăciunea particulară se poate face, şi se recomandă chiar să se facă, la nivelul gândului. De ce? Pentru că lupta pentru înlăturarea răului şi pentru realizarea binelui se dă în gând, gândul este temelia tuturor activităţilor umane. Toate pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gând. Ridicările şi căderile se fac în gând. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea, rugăciunea prin care ne angajăm cât mai des şi cât mai intens. Nu se poate face abstracţie de rugăciunea liturgică. Biserica are rânduieli de slujbă pentru fiecare zi, cele 7 Laude care se fac în general prin mănăstiri şi nu se fac la bisericile parohiale. Fiecare zi are rânduială de slujbă de dimineaţă şi de seară, fiecare credincios trebuie să-şi facă o rânduială de rugăciune de dimineaţă, o rânduială de rugăciune de seară, şi în cazul acesta pe lângă cele 7 Laude mai avem şi rugăciuni de dimineaţă şi rugăciuni de seară ca rugăciuni particulare, şi acestea, după caz, se pot face şi cu cuvântul vorbit în auzul celorlalţi care se roagă împreună, şi se poate face rugăciunea aceasta particulară la nivelul gândului, deci numai în gând.

Rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" este o rugăciune de completare a rânduielilor liturgice. În mănăstiri în special se fac cele 7 Laude, se citesc Acatiste şi se oficiază şi Sfânta Liturghie, multe din mănăstirile noastre au rânduială ca să se facă Sfânta Liturghie în fiecare zi. Noi nu ne putem închipui o viaţă liturgică la nivelul gândului, ci totdeauna ne gândim la o viaţă liturgică la nivelul rostirii pentru angajarea cea din gând. Credincioşii noştri trebuie să ştie că în biserică nu slujeşte numai preotul, că în biserică nu slujesc împreună cu preotul numai diaconii, nici numai cântăreţii, ci în biserică trebuie să slujească toţi credincioşii. Cuvinte ca "Domnului să ne rugăm", "La Domnul să cerem", "Capetele noastre Domnului să le plecăm", "Să mulţumim Domnului", "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos", "Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim", "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi", "Binecuvântarea Domnului peste voi", "Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi", toate cer răspunsuri, nu se fac de către unul singur pentru cei mulţi, ci se fac de către toţi pentru toţi câţi sunt de faţă şi pentru toţi câţi pot fi cuprinşi în rânduiala de slujbă. Prin urmare, în orice caz rugăciunea liturgică se face cu rostire.

Rugăciunea particulară, pentru că nu e necesar să fie auzită de alţii - şi când nu e necesar să fie auzită de alţii, numai de Dumnezeu - se face la nivelul gândului, la nivelul minţii, cu cuvântul vorbit însă nerostit cu vorba auzită. De fapt n-am putea zice că este o rânduială în sensul acesta, adică nu se poate spune că rugăciunea particulară trebuie făcută la nivelul gândului. Se poate face şi cu cuvântul rostit, ori în ce fel ar fi rugăciunea, dar se recomandă să se facă la nivelul gândului pentru că atacurile în general sunt la nivelul gândului. Şi apoi la gândurile noastre trebuie să adăugăm şi simţămintele noastre, care ţin mai ales de inimă. Când zici "inimă" zici "locul simţirii". Cei mai mulţi oameni ştiu că simţirea este legată cu inima, am putea zice chiar cu inima cea de carne, pentru că noi iubirea de pildă o simţim în piept, n-o simţim în cap. În cap, în minte, simţim puterea gânditoare, iar puterea simţitoare o avem în piept şi e legată în general de inimă. "Mă bucur din toată inima" zic oamenii, "Vă mulţumesc din toată inima", "Vă mulţumesc din tot sufletul", "Vă doresc binele din toate puterile" şi aşa mai departe sunt nişte expresii care arată că simţămintele sunt în legătură cu inima. Dar am spus că mintea trebuie unită cu inima şi omul trebuie să se reverse în totalitatea lui mai ales în rugăciune.

Totuşi, rugăciunea se face la nivelul posibilităţilor omului. Pe mine mă întreabă oamenii, mulţi dintre ei, "Părinte, cum să mă rog?". La toţi le spun: să te rogi cum poţi să te rogi. Degeaba i-aş spune: să te rogi într-un fel oarecare, pentru că omul până la urmă se roagă cu capacitatea lui rugătoare. Viaţa nu ne cere în toate împrejurările toate puterile noastre de angajare, şi din cauza aceasta nici nu realizăm ceva la nivelul cel mai adânc al existenţei noastre. Aşa se întâmplă cu rugăciunea în general, aşa se întâmplă cu rugăciunea de toată vremea.

Ce este rugăciunea de toată vremea? Ca să ştim ce este rugăciunea de toată vremea e bine să ne gândim la ceva din rânduiala călugăriei. Când cineva se angajează la viaţa călugărească şi când i se face intrarea în monahism, în călugărie, în mod solemn, i se dă un obiect care ţine de veşmintele călugăreşti. Atunci când i se dă "haina veseliei", cămaşa cea albă, când i se dă reverenda, când i se dă rasa, când i se dă cingătoarea, când i se dă culionul şi camilafca, i se dă şi ceea ce numim noi metanie. Şi când i se dau metaniile celui pregătit pentru viaţa călugărească, se spune aşa: "Fratele nostru - i se spune numele - primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Asta se spune în general în auzul tuturor, pentru toţi cei de faţă, să ştie cei de faţă că fratele nostru primeşte "sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Şi după aceea cuvântul se adresează candidatului la călugărie şi i se spune aşa: "Că eşti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice <>". Prin urmare, de metanii este legată rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", şi rugăciunea aceasta se face având acest suport material pentru lucrarea spirituală care este rugăciunea. I se dau metaniile şi călugărul trebuie să le aibă la el şi să zică mereu, întemeiat pe această metanie, întemeiat pe obiectul acesta, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Prin urmare obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituală care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Şi atunci omul se ajută şi cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avându-l în mână, îşi aduce aminte mai repede că trebuie să zică rugăciunea, iar neavându-l în mână de multe ori se întrerupe din rugăciune, îşi uită de îndatorirea de a avea "în toată vremea în minte, în inimă, în cuget şi în gură numele Domnului Iisus", îşi uită că trebuie să spună "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

E o îndatorire a călugărilor şi este o metodă de angajare într-o viaţă superioară pe care noi o recomandăm şi celor care nu sunt călugări. Şi poate că cei care nu sunt călugări au mai multă trebuinţă de această rugăciune în tumultul existenţei lor, în mulţimea ispitelor în care trăiesc, în care îşi duc viaţa, decât călugării care sunt scutiţi cumva şi prin retragerea în care se găsesc de ispitele prin impresiile cele din afară. E adevărat că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune că "e destul şi un singur fir de păr să-ţi tulbure vederea". Asta înseamnă că şi o obsesie oarecare pe care ai putea-o avea în gând şi în retragere fiind, trage în cumpănă şi îl poate deruta pe cel care are obsesia respectivă. În Pateric se spune de pildă despre un părinte din pustie că trei ani de zile a fost urmărit de imaginea unei fete arabe pe care a văzut-o cândva în urma secerătorilor adunând spice. Nu putea să-şi scoată din minte gândul, imaginea acelei fete arabe. Sunt realităţi pe care părinţii cei duhovniceşti le-au trăit şi pe care le-au descoperit şi prin care ne îndrumează şi pe noi să ne ferim de tot ceea ce poate să ne deruteze de la gândurile cele bune.

Despre rugăciunea aceasta de toată vremea am aflat pentru prima dată în 1942 de la Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească. Părintele Arsenie Boca vieţuia atunci la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, la mănăstirea Brâncoveanu, din care eu fac parte din anul 1953. Era de atunci cu nume mare, era de atunci cunoscut ca un om deosebit, ca un om ieşit din comun. Mai întâi i-am scris o scrisoare la care mi-a răspuns un diacon de la mănăstire din mandatul Părintelui Arsenie şi m-a îndemnat la rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". La câteva luni după aceea am ajuns şi eu la mănăstirea de la Sâmbăta cu gândul să mă fac călugăr. Nu s-a putut, din mai multe motive, între care şi acela că nu aveam pregătire teologică, nu aveam şcoală, eram prea tânăr, aveam 13 ani şi jumătate. Mitropolitul care a restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, Mitropolitul Nicolae Bălan dorea să aibă acolo o mănăstire de intelectuali. Avea deja în mănăstire pe Părintele Arsenie, absolvent de Teologie, absolvent de belle arte şi cunoscător de medicină ca unul care a frecventat şi nişte cursuri de medicină, mai ales de Anatomie şi de Genetică la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Venise la mănăstire după ce îşi agonisise cultura respectivă şi pentru că avea o înzestrare deosebită prin existenţa lui, i-a dat Dumnezeu un dar deosebit, a avut o activitate rodnică în vremea cât a fost la Sâmbăta, pentru că atunci n-a fost stingherit de nimeni în activitatea lui. Dar la scurtă vreme, şi în orice caz după 1948, nu s-a mai putut desfăşura, a plecat de la Sâmbăta trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bălan la mănăstirea Prislop, unde a stat din ?48 toamna până în 1959, când a trebuit să plece din mănăstire, şi după aceea ultimii 30 de ani din viaţă şi i-a petrecut în Bucureşti şi la Sinaia, unde a şi murit în 1989, în 28 noiembrie, şi a fost înmormântat în 4 decembrie la mănăstirea Prislop de lângă Haţeg.

În 1942 când m-am dus eu la mănăstire la Sâmbăta am vorbit cu Părintele Arsenie despre rugăciunea de toată vremea. Respectiv n-aş putea zice că am vorbit, dar Părintele Arsenie care avea un dar de intuiţie şi un dar de a înţelege esenţialul în toate chestiunile, mi-a pus în faţă rugăciunea de toată vremea, mi-a pus în faţă metoda de angajare prin rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Şi m-a învăţat s-o zic la nivelul gândului, de la început mi-a spus s-o zic la nivelul gândului, cu gândul. Mi-a spus să zic între respiraţii, deci fără să inspir, fără să expir, cuvântul "Doamne". Trăgând aerul în piept, odată cu aceasta să zic "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu". Şi dând aerul afară, odată cu aceasta să zic "miluieşte-mă pe mine păcătosul". Mai mult nu mi-a spus nimic în privinţa aceasta. Rugăciunea o numea părintele "rugăciunea cu care se mântuiesc călugării". Rugăciunea cu care se mântuiesc călugării pentru că prin rugăciunea aceasta sufletul se eliberează de asupririle de gând, de tot ce poate fi obsesiv, se limpezeşte. Prin rugăciunea aceasta se ajunge la înseninare sufletească, prin rugăciunea aceasta se ajunge la angajare pozitivă, pentru că creştinismul - şi m-aş bucura să reţineţi lucrul acesta - nu este doar o credinţă a înlăturării negativului, chiar dacă e de foarte mare importanţă mântuirea în sens de înlăturare a negativului, creştinismul este ceva pozitiv, există un pozitivism al vieţii creştine.

Deci prin rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", repetată mereu în minte, se deschid căi de lumină, se deschid perspective duhovniceşti, se deschid înţelegeri mai presus de lumea aceasta, se deschid nişte luminişuri ale sufletului. De fapt nici Biserica, atunci când îi pune în vedere candidatului la călugărie faptul de a se angaja în rugăciunea aceasta, nu discută despre rugăciune, ci îi pune în vedere practica rugăciunii: "eşti dator". "Eşti dator să ai în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta numele lui Iisus şi să zici <>". Nu se discută despre rugăciune, nu i se dau îndrumări de nici un fel, ci doar i se spune să se angajeze în rugăciune. Părintele când mi-a dat mie în atenţie rugăciunea aceasta, nu mi-a spus să mă interesez undeva de vreo carte despre rugăciune, nu mi-a spus să iau legătura cu cineva care ar putea să mă îndrume. Poate că Părintele şi-a dat seama că n-aş găsi un îndrumător, şi să ştiţi că nici n-am găsit. N-am găsit nici când n-am căutat, şi nu pentru că n-am căutat. Se putea întâmpla să găsesc pe cineva fără să-l caut, dacă-i vorba. N-am găsit nici când am căutat şi nici eu nu pot fi un îndrumător bun în privinţa aceasta.

La noi la mănăstire a venit mai anii trecuţi, în orice caz după ?89, Mitropolitul nostru de la Sibiu, I. P. S. Antonie, şi mă întreabă - eu fiind duhovnic la mănăstire, deşi nu se spovedesc cei mai mulţi la mine, la mănăstire, dar sunt socotit duhovnicul mănăstirii, mă numără alţii, eu nu mă prea pot număra - "Ai vreun isihast în mănăstire?" Şi eu răspund: nu am - deci eu nu cunosc să fie vreun isihast în sensul strict al cuvântului, şi am adăugat bineînţeles - şi nici eu nu sunt. Şi atunci Înalt Prea Sfinţitul a zis aşa, cam ironic de fapt: "Să ştii că la Sibiu sunt mulţi". Deci la mănăstire nu sunt, nici puţini, şi la Sibiu sunt mulţi. Cum vine asta că la Sibiu sunt mulţi şi la mănăstire nu sunt?

Vine aşa că acuma, în vremea noastră, se interesează mulţi despre rugăciunea aceasta de toată vremea, deşi n-o fac mulţi nici din aceia care se interesează, realitatea asta e. Şi vor să scoată o revistă, "Isihasmul", cel puţin la Sibiu era preocuparea aceasta, le-am dat şi eu un articol despre rugăciune, din experienţa mea, şi nici acuma nu l-au publicat, după vreo patru ani, dar nu că nu-i bun articolul, ci că n-au reuşit ei să facă revista. Şi e preocuparea aceasta, cerc de isihasm, au apărut nişte broşuri în ultima vreme, medicină isihastă. M-a luat groaza când mi-a spus cineva la Sibiu, o domnişoară profesoară de pedagogie, că vrea să facă o întrunire în Postul Crăciunului la Sibiu şi că mă solicită şi pe mine să vorbesc despre medicina isihastă. Întâi m-am zbătut, că nu merg, că nu pot. "Părinte - zice - venim cu maşina şi vă aducem". Şi eu m-am gândit că dacă le pun condiţia aceasta să mă aducă cu maşina nu mă mai aduc şi scap de îndatorirea asta. Şi n-a fost aşa, a spus "Bine, dacă veniţi cu maşina, atunci vin". Şi mă pomenesc cu maşina să mă ducă să ţin o conferinţă, numai c-au muiat-o ei până la urmă, că nu despre medicina isihastă, dar să vorbesc eu ceva despre rugăciune în general. Pentru asta m-am angajat foarte bucuros. Şi să ştiţi că şi la ce vă spun acuma m-am angajat din proprie iniţiativă, am propus eu subiectul acesta socotindu-l în legătură cu ce v-am spus serile trecute şi gândindu-mă că ar putea fi preocupări despre rugăciunea aceasta şi aici, şi cred că sunt, şi mai ales tinerii aceştia care ştiu de yoga şi caută în altă parte ajutor de mântuire decât unde trebuie, ar putea să aibă interes pentru aşa ceva, şi atunci am propus subiectul acesta. Deci mie mi-e drag să vorbesc despre aşa ceva, numai că dacă mă pune cineva să vorbesc despre medicină isihastă, să ştiţi că nu pot vorbi. De ce? Pentru că eu niciodată nu m-am gândit că isihasmul ar putea să fie o metodă medicală, o metodă de însănătoşire, de înzdrăvenire. Rugăciunea da, în general, dar nu aşa că dacă o faci într-un fel te faci sănătos, dacă o faci altfel nu te faci. În general despre rugăciune - deci asta să reţinem - nu se vorbeşte, chiar dacă sunt cărţi, şi cărţi mari. Au apărut două volume de Sbornicul, la Alba-Iulia au apărut, cu multe aprecieri în legătură cu rugăciunea. Părintele Arsenie chiar zicea că s-au scris multe cărţi şi nu sunt necesare, câte se spun acolo nu sunt necesare, pentru că importantă este angajarea în sine, nu altceva.

Şi cu ceea ce mi-a spus părintele la sfârşitul lui august 1942 - părintele a vorbit cu mine ca şi cu un om mare - am plecat la Timişoara, aici în oraşul acesta, unde mi-am făcut liceul. Şi aici în Timişoara am început să mă ocup şi de ceea ce mi-a spus părintele, să zic "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", cum m-a învăţat părintele. Nu am avut o pravilă anume, părintele de fapt nu mi-a spus ca în fiecare zi, o vreme anume să o am pentru rugăciune, să zic rugăciunea aceasta, să zicem aşa, dimineaţa, sau seara, să o adaug la pravila de rugăciune de dimineaţa sau la pravila de rugăciune de seara, ci mi-a spus doar să zic rugăciunea, ceea ce am şi făcut. N-am ştiut eu să-mi fac o pravilă, ziceam rugăciuni de dimineaţa şi de seara, că mama, Dumnezeu s-o odihnească, zicea către mine când plecam la şcoală: "Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune". Asta însemna: nu-ţi uita de rugăciune de dimineaţa, de rugăciune de seara, de rugăciune de la masă, dar mama săraca nu ştia de Filocalie şi de învăţături deosebite. Şi cât priveşte rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", angajarea aceasta în rugăciune, o făceam spontan, întâmplător, când îmi venea în gând, ziceam. Când am fost elev de liceu şi mai ales când am fost la şcoală - pentru că eu am făcut mult ca particular la liceu - mă duceam la şcoală din Elisabetin, de acolo de unde locuiam eu, de lângă Piaţa Bălcescu şi veneam până la Liceul Loga pe jos, cam o jumătate de oră. Mi-am făcut aşa un fel de rânduială ca în fiecare zi, mergând pe drum, când eram singur să zic într-una "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Asta a fost singura pravilă, în rest totul era spontan.

Şi ce rezultate am avut de pe urma rugăciunii? Eu acuma să ştiţi că le spun la oameni, îi previn. Mie părintele nu mi-a spus nimic, fii atent că se poate întâmpla asta sau cealaltă. Rugăciunea înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce conştienţa legăturii cu Dumnezeu, ne aduce întâlnirea cu noi înşine, ne descoperă pe noi înşine nouă înşine. Şi cum ne descoperă? Răscoleşte adâncurile sufletului nostru. Poate ştiţi că părinţii cei duhovniceşti spun că "rugăciunea este oglinda sufletului". Ce înseamnă asta? Că în cadrul rugăciunii şi în acţiunea de a ne ruga ne cunoaştem măsura la care suntem. Şi să ştiţi că măsurile mele au fost căzute tare. M-am întâlnit cu furtuni de gând. Vezi câte un copil cât e de rău, şi zici: domnule, copilul acesta rău n-a putut realiza răutatea asta de la el, a adus-o de undeva. De obicei se spune că copiii sunt oglinda părinţilor, părinţii se pot vedea pe ei în copiii lor, cu calităţile şi cu defectele lor şi există o asemănare cu părinţii nu numai cât priveşte figura, ci şi în privinţa profilului sufletesc. Eu, după ce am aflat de lucrul acesta, am încercat să mă raportez la părinţii mei şi la bunicii mei, cât i-am cunoscut. Şi mi-am dat seama că omul de fapt are un spectru vital, adică însumează în el, în viaţa lui, antecedentele pozitive şi negative ale înaintaşilor lui. Dumnezeu ştie până unde se extinde fiinţa noastră înainte de a exista noi înşine. În orice caz, aducem şi încărcături negative, şi încărcătura aceasta negativă trebuie rezolvată în noi. Nu-i a noastră, ci e a altora în noi şi trebuie rezolvată în noi. Părintele Arsenie le spunea la oameni să nască sfinţi. Cine poate naşte sfinţi? Cine-i sfânt. Ori fiind noi cu păcatele pe care le avem, transmitem predispoziţii păcătoase şi negative la cei pe care îi aduce Dumnezeu prin noi în lume, uneori ca o pedeapsă pentru noi înşine.

Şi zicând eu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" am simţit nişte răscoliri de gând. Mă gândeam că toată lumea le are dar nu le spune. Nu m-am consultat cu nimenea, că nici nu ştiam că trebuie, nici nu ştiam să mă consult, au mers aşa lucrurile de la sine. Şi a fost bine că n-am pus niciodată răscolirile de gând în legătură cu rugăciunea, că poate aş fi renunţat la rugăciune. N-am renunţat, şi a fost bine că n-am renunţat. Asta a fost, să zicem, cunoaşterea de sine prin rugăciune. Mi-am dat seama de înclinările negative, mi-am dat seama de agoniselile negative, pentru că să ştiţi că la încărcătura negativă cu care venim în lumea aceasta se adaugă şi negativele pe care le acumulăm, în sensul că băgăm în noi fel de fel de impresii, fel de fel de informaţii, fel de fel de lucruri cu care nu ne putem prezenta oriunde şi oricând, şi aceasta şi întâmplător şi de multe ori şi voit. De exemplu cineva care citeşte un roman excitant, îşi bagă el în suflet negative, nişte lucruri care după aceea îl urmăresc. Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută şi poate fi curată. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu. Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Şi cerem ajutorul Mântuitorului: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

Aşa am făcut, cât am făcut, de altfel cât faci atât te ajută. Zice: "eşti dator în toată vremea să ai în mintea ta numele Domnului Iisus". Să ştiţi că nimenea, cred că nici un pustnic din toată lumea aceasta nu reuşeşte să aibă totdeauna mintea la Dumnezeu în înţelesul acesta. De altfel, am să vă spun eu imediat şi o altă definiţie a rugăciunii de toată vremea. Metoda aceasta de rugăciune de toată vremea este o metodă de fapt, este un mijloc de îmbunătăţire sufletească, este un lucru pe care trebuie să-l avem în vedere în sensul acesta că Domnul Hristos nu ne-a dat această metodă în Evanghelie, nici în Tradiţia Apostolică nu găsim o metodă anume, decât prin îndemnul "Neîncetat să vă rugaţi", în Epistola către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune: "Totdeauna să vă bucuraţi, neîncetat să vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi" (I Tesaloniceni 5, 16-18).

Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus despre trăirile lui interioare în legătură cu rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai întâi 3000, după aceea 6000, după aceea 12000 şi aşa mai departe. E o metodă de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile. Să ştiţi că mie nu mi-e frică să mă duc înaintea lui Dumnezeu şi o să zică Dumnezeu: bine, bine, dar să ştii că tu ai mai fi putut zice de vreun milion de ori "Doamne Iisuse" şi n-ai zis. Sunt sigur. De ce? Pentru că asta e partea mea. Eu cred că Dumnezeu mă miluieşte dintr-o dată, şi mă miluieşte, mă miluieşte şi prin angajarea aceasta, dar nu mi se ţine seamă de lucrul acesta. Lucrul acesta este o metodă. Sau în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 18, chiar în primul verset citim: "Apoi le-a spus lor o pildă cum că trebuie să se roage neîncetat şi să nu se lenevească". Dar metoda a apărut mai târziu. Noi ştim despre metoda aceasta mai ales din vremea isihasmului, din anii isihasmului, din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, în legătură cu Sfântul Grigorie Palama. Mai ştim şi despre rugăciunea aceasta în legătură cu Sfântul Nichifor din Singurătate, tot cam pe atunci, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Ignatie, tot după anul 1000 încoace. Ori rugăciunea aceasta noi sperăm, şi credem, că a fost şi mai devreme, dar mărturii despre ea nu prea găsim. Şi atunci ce înseamnă, că aceia care nu au ştiut şi nu au folosit această metodă nu s-au îmbunătăţit sau nu s-au putut apropia de Dumnezeu? Sau gândiţi-vă: câţi dintre credincioşii noştri ştiu despre rugăciunea aceasta? E drept că pe unde umblu mai spun, şi îi îndemn pe oameni, dar nu se insistă, nu e metodă de circulaţie. Ştiu care-s călugări, şi ştiu şi nu prea zic, şi mărturisesc că nu le stă capul acolo, dar metoda ţine mai mult de călugărie, deşi ar trebui să fie răspândită şi la ceilalţi oameni.

Bineînţeles că rezultatul a fost, până în cele din urmă, şi limpezirea minţii. Acuma să ştiţi că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de rugăciune în aşa fel încât să-mi vină numai gânduri extraordinare în rugăciune, îmi mai vin şi gânduri obişnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri care să le poţi prezenta şi să le poţi învălui în rugăciune. Mintea nici nu poate sta neîncetat pe o anumită poziţie, aşa-i făcută de Dumnezeu să se mute de la unele la altele, să poată face legături. Eu acuma când vorbesc fac nişte legături. De ce fac legături? Păi dacă mintea mi-ar sta numai într-un loc, aş zice numai "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi aţi începe să plecaţi de pe aici că nu vă spun ceva interesant, că nu vă spun ceva angajant. Asta-i realitatea. Noi nu trebuie să gândim că lucrurile trebuie schimbate pe un anumit calapod, important este să fim sinceri şi să fim bine direcţionaţi.

Al doilea rezultat a fost că am avut o bucurie - v-am spus eu de când am venit prima dată aici, în cadrul conferinţei despre "Bucuria creştină" - că mergând la şcoală şi zicând rugăciunea aceasta aveam o bucurie de parcă mă ridica cineva pe sus. Această rugăciune se recomandă pentru ceea ce aduce ea mântuitor. Sunt unii care cred că dacă fac rugăciunea aceasta or să ajungă să facă nişte minuni. Să ştiţi că dacă Dumnezeu nu are în plan să facem noi minuni, nu facem minuni, chiar dacă vrem să fim făcători de minuni. În Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel în capitolul 12, Sfântul Apostol Pavel spune: "Au doar toţi sunt apostoli? Au doară toţi sunt prooroci? Au doară toţi sunt dascăli? Au doară toţi au puterea să săvârşească minuni? Au doară toţi în limbi grăiesc? Au doar toţi pot să tălmăcească? Râvniţi darurile cele mai deosebite şi eu vă arăt o cale care este mai presus de orice altă cale: Toate limbile omeneşti dacă le-aş vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător". Dragostea este pentru toţi, iar darurile extraordinare care sunt harismele le dă Dumnezeu Bisericii prin anumiţi oameni pe care-i alege Dumnezeu, şi El ştie de ce-i alege şi pe cine alege. Nu putem să facem nişte lucruri mari şi minunate pentru simplul fapt că ne angajăm într-o tehnicitate. De altfel rugăciunea aceasta nu este o metodă tehnică, ci este o metodă de angajare. Eu cred că Dumnezeu ne miluieşte chiar atunci când zicem "Doamne miluieşte-mă". Nu zice că trebuie să zicem de o sută de mii de ori "Doamne miluieşte-mă" ca să ne miluiască, ci noi facem lucrul acesta pentru că nu găsim o altă metodă de angajare într-o viaţă duhovnicească autentică. V-am spus ieri seara despre tatăl fiului risipitor. Tatăl fiului risipitor a alergat la fiul care se întorcea şi l-a primit, l-a îmbrăţişat. Şi când el a zis "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi" - de fapt nici n-a terminat cuvântul -, tatăl a zis "Aduceţi haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l" (Luca 15, 21-22) şi celelalte. N-a zis: zi de vreo sută de mii de ori aşa, că apoi te iert. De ce? Pentru că Dumnezeu e iubire şi Dumnezeu iartă. Eu cred în iertarea lui Dumnezeu şi sunt nemulţumit de câte ori vine cineva la spovedit şi zice: "Părinte, oare pe mine Dumnezeu mă mai iartă?" Nu există om pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu dacă omul se sileşte să părăsească păcatele, să părăsească relele. Dar până eşti în păcate, n-ai cum să ceri iertare de la Dumnezeu şi nici de la oamenii lui Dumnezeu.

Când am ajuns la Teologie a venit vorba despre rugăciunea asta şi îmi spune cineva: "Măi frate, stai, că nu se poate face aşa ceva fără îndrumător, trebuie un îndrumător, un duhovnic". Şi eu n-am găsit nici până atunci şi nici de atunci încoace. Că dacă m-am dus de exemplu la un părinte care era socotit cu viaţă îmbunătăţită şi cu nume mare şi cu cunoştinţă multă, el mi-a spus cunoştinţele tot din cărţi. Pe acelea din cărţi le pot citi eu singur, nu trebuie să mi le spună el, că ce spune Valaam, că ce-a spus cutare care-i zăvorât şi ce-a spus Ignatie Brancianinov. Pe mine mă interesează experienţa, ce ţi-a adus ţie, care zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Ţi-a adus limpezimea minţii? Ţi-a adus liniştea sufletească? Ţi-a adus dorinţa de rugăciune? Ţi-a adus dorinţa de Dumnezeu? Ţi-a adus capacitatea de a ocoli pricinile păcatelor? Ţi-a adus fermitatea în cunoştinţa de Dumnezeu şi înlăturarea gândurilor rele? Ţi-a adus statornicie în bine? Ţi-a adus dorinţa de bine? Ţi-a adus dorinţa de depăşire de tine însuţi? Astea sunt lucrurile pe care le aduce rugăciunea, rugăciunea de toată vremea şi orice rugăciune.

Stimaţi ascultători, însă noi nu putem renunţa la viaţa liturgică pentru rugăciunea de toată vremea, pentru metoda aceasta de angajare prin "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Noi simţim nevoia de înmulţire a gândurilor bune din slujbele noastre. Ce ar fi de exemplu să te duci la Paşti la Biserică şi în loc să auzi "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, iar a treia zi precum Iona din chit ai înviat din mormânt" sau "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta Naştere, şi ne-ai deschis nouă uşile raiului", sau "Paştile cele sfinţite astăzi nouă ne-au răsărit, Paştile cele noi şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile cele mari, Paştile Hristos Mântuitorul, Paştile credincioşilor, Paştile care ne-au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii", ce ar fi ca în loc de toate acestea să auzi numai "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Nu-i firesc. Firesc este să ne îmbogăţim mintea cu gânduri sfinte, câte poate cuprinde mintea noastră, şi să ajungem într-o atmosferă care să ne angajeze în felurite simţăminte.

Să ştiţi că rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" e o rugăciune a începătorului, şi rugăciunea aceasta de fapt trebuie depăşită. Azi dimineaţă de exemplu, ascultam de pe casetă ceea ce am spus ieri la Facultatea de Teologie. Şi în timp ce ascultam nu ziceam "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci ziceam "Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie". E tot rugăciune, şi poate că e mai esenţială decât "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Noi trebuie să avem în vedere şi rugăciunea ecfoniselor de la Liturghie: "Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Tu eşti Împăratul păcii şi Mântuitorul sufletelor noastre şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Toate acestea ni le pun la îndemână slujbele Bisericii noastre. Bineînţeles, ne ajutăm cu rugăciunea aceasta, completăm cele ce nu le putem împlini tot timpul prin rugăciunea aceasta, "că eşti dator în toată vremea a avea în minte numele lui Iisus", dar nu putem să renunţăm la nişte comori de gând, la nişte lucruri care ne aduc bucurie prin ele însele. Şi dacă îţi limpezeşti mintea, dacă ajungi să ai mintea curăţită de patimi ca să ai Taborul pe care să Se schimbe la faţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în cazul acesta toate vin în lumină. Deci te ajută rugăciunea de toată vremea ca rugăciunea din vremea slujirii să fie o rugăciune înaltă pentru tine, pentru că te-ai pregătit pentru ea. Dacă faci rugăciunea numai de pravilă, adică numai că a venit vremea ei şi o faci ca să o împlineşti nu-i destul. În Pateric se spune: "Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă". Ce înseamnă asta? Înseamnă că toată viaţa noastră trebuie să fie o rugăciune, că toată viaţa noastră trebuie să fie o rugăciune vie. Noi la sfintele slujbe primim adeseori îndemnul să ne rugăm, "Domnului să ne rugăm", dar nu numai îndemnul acesta îl primim, ci primim şi îndemnul "toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Stimaţi ascultători, am spus lucrurile acestea, dar ele trebuie completate. Şi anume vreau să completez cu o definiţie a rugăciunii de toată vremea, în sensul în care o găsim la Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul II din Filocalie, în "Cuvântul ascetic". De ce vreau să spun lucrul acesta? Pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rugăciunea de toată vremea altfel decât într-o repetare deasă şi cât mai neîntreruptă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". N-aş vrea să credeţi că eu nu sunt pentru rugăciunea aceasta, sunt pentru rugăciunea aceasta, dar în completare în general, nu în esenţă. De ce? Pentru că oamenii au şi îndatoriri sociale, oamenii trebuie să-şi vadă de familie, oamenii trebuie să-şi împlinească datoriile de la locul de muncă. Ori rugăciunea aceasta poate fi adusă în legătură cu munca noastră, cu viaţa noastră, dar să nu uităm cuvântul de la sfintele slujbe "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm", cuvânt pe care la Sfânta Liturghie îl găsim în trei contexte, şi anume: în contextul "Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". În traducerile vechi, în rostirile cu care m-am pomenit eu în viaţa aceasta, ectenia aceasta era prezentată altfel, şi anume: "Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria cu toţi sfinţii pomenindu-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Acum s-au făcut două ectenii, "...cu toţi sfinţii să o pomenim" şi apoi "pe noi înşine...". Înainte textul fiind aşa, ne puteam gândi să dăm viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu, toată viaţa noastră, cum a dat-o Maica Domnului şi cum au dat-o toţi sfinţii. Noi ne ţinem de textul liturgic pe care îl avem şi pe care ni l-a dat Biserica. Acesta ar fi un context. Al doilea context este cel dinainte de rugăciunea "Tatăl nostru": "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Iar al treilea context este "Ziua toată, desăvârşită, sfântă, paşnică şi fără de păcat cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Aşa ne îndeamnă Biserica. Prin urmare Biserica nu ne cere o singură metodă de angajare în rugăciune, ci ne cere o rugăciune vie, o angajare ca într-un fel de rugăciune în tot ceea ce facem noi pozitiv în această lume. De aceea este foarte important să-şi găsească omul şi munca pe care o face, ca muncă pe care o poate binecuvânta Dumnezeu şi pe care o binecuvintează Dumnezeu.

Ce ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în dialogul între un frate şi un bătrân? Fratele îl întreabă pe bătrân: "Părinte, cum se poate ca Sfântul Apostol Pavel, care zice <>, cum a putut el să facă lucrul acesta când avea de făcut atâtea, de a îngriji Bisericile, de a se ocupa de credincioşi, de săraci, trebuia să propovăduiască. Cum putea să aibă el rugăciune neîncetată?". Şi atunci Sfântul Maxim Mărturisitorul răspunde: "Fiule, rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, de a atârna cu nădejdea în El şi de a te încrede în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Asta este definiţia rugăciunii de toată vremea, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci o atitudine de rugăciune, o slujire a lui Dumnezeu prin tot ce faci, prin tot ce gândeşti, prin tot ce vorbeşti. Ar fi ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: "Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi" (I Corinteni 10, 31). Şi atunci să ştiţi, stimaţi ascultători, că de fapt rugăciunea cea mai înaltă nu e rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de preamărire. Noi zicem la Sfânta Liturghie: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru". Deci Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, ne rugăm lui Dumnezeu şi după aceea trebuie să ne şi mărturisim în faţa lui Dumnezeu, pentru nedesăvârşirea noastră întru a-L lăuda, întru a-L preamări, întru a-L binecuvânta, întru a-I mulţumi şi chiar întru a-I cere.

Eu aş vrea să vă pun la inimă dorinţa aceasta de a înmulţi rugăciunea, şi asta cu atât mai mult cu cât acuma de curând am aflat că cei care fac yoga de pildă, învaţă la yoga să spună nişte cuvinte neînţelese de ei. Zice că li se descoperă pe măsură ce le spun, parcă aş vrea să ştiu ce i s-a descoperit la unul sau la altul. A venit la mine la spovedit un tânăr care a fost pe la yoga şi a spus că a învăţat acolo să zică o expresie, dar nu-i voie s-o spună. Şi zic: mă, dacă nu-i voie s-o spui şi n-o spui nici la spovedanie, atunci să ştii că nu te spovedeşti cum se cade. Şi atunci el mi-a spus că trebuie să zică "haum". Alţii mi-au spus că trebuie să zică "crin", sau "nat", în sfârşit, o mulţime de expresii, mantre sau cum le zic ei. Păi de ce să nu zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", că asta-i sigur că te duce la bine. Dar alea care nici nu le înţelegi, zici "haum ham ham". Dragă, eu nu vreau să râd sau să râdem, dar asta-i realitatea. Noi trebuie să înţelegem lucrurile, numai aşa le înţelegi dacă le spui pe nume. De ce să zici nişte lucruri care nu le înţelegi, nişte lucruri care nu au nici o importanţă pentru tine, şi să nu zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

Stimaţi ascultători, cu asta îmi sfârşesc angajamentul pe care mi l-am luat încă din toamnă, că în primăvara aceasta voi vorbi aici despre "Cine este Iisus Hristos?", "Cine este Iisus Hristos pentru mine?" şi despre "Rugăciunea lui Iisus". Vă pun la inimă să înmulţiţi rugăciunea. Sfântul Marcu Ascetul aşa şi zice: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine". Vă pun la inimă să înmulţiţi rugăciunea, vă pun la inimă cuvântul care vi l-am spus serile trecute, cuvântul de la Sfântul Munte care zice: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", să înmulţim rugăciunea ca să se înmulţească binele, pentru că "rugăciunea este întărirea lumii" spune Sfântul Ioan Scărarul. Să ne rugăm la nivelul la care ne găsim, chiar şi cu rugăciune întinată, numai să stăruim în rugăciune, că până la urmă se face limpezime în suflet. Vă pun la inimă dorinţa de a-L preamări pe Dumnezeu, să căutăm să-L preamărim pe Dumnezeu unde ne găsim, că Sfânta Tereza de Lisieux spune în "Istoria unui suflet", în care îşi descrie viaţa, că se gândea de multe ori că pentru că în iad nu e nimeni care să-L preamărească pe Dumnezeu, îi cerea lui Dumnezeu s-o trimită în iad, ca şi acolo să fie preamăritori de Dumnezeu. Sunteţi în situaţii de a fi în grupuri în care se înjură, de a fi în grupuri în care se spun vorbe necuviincioase, pe care nu le putem noi opri, că-s ca un şuvoi care curge pe lângă noi, sau ca vântul care bate, dar altceva putem să facem: să preamărim noi pe Dumnezeu acolo unde nu e cineva care să-L preamărească. Să ne angajăm în rugăciune, să ne facem datoriile din toate punctele de vedere ca o rugăciune, să înmulţim binele prin tot ceea ce facem.

Mi-a venit în minte acum un cuvânt din Pateric care zice că s-a dus cineva la un pustnic şi când a plecat i-a zis "Iartă-mă părinte că te-am reţinut de la rugăciunea ta" şi el i-a zis "Rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine şi să te petrec cu dragoste". Să facem din toate ale noastre, cât putem, o rugăciune şi atunci se va preamări Dumnezeu, va veni şi pentru noi limpezimea minţii, pentru mulţi poate că a venit deja, aşa şi trebuie să fie, şi să ne gândim că rugăciunea are puteri nemărginite. Însă să nu urmărim niciodată un lucru anume prin rugăciune, cum ar fi de exemplu să facem minuni, să cunoaştem nişte lucruri cu care după aceea să ne putem lăuda că suntem cunoscători. Când m-am dus eu la mănăstire prima dată, înainte de a mă aşeza la mănăstire, la un singur lucru m-am gândit: să-mi ajute Dumnezeu să Îi slujesc Lui în condiţiile în care mă găsesc la mănăstire. Totuşi la început mi-au venit şi nişte gânduri, un fel de nedumeriri, un fel de întrebări, că oare cum voi putea eu să-i ajut pe oameni prin rugăciune. Cum voi putea să-i ajut eu pe oameni la mănăstire? Şi am avut atunci un duhovnic, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Serafim Popescu, şi a zis către mine aşa: "Măi frate, nu te gândi tu cum să-i ajuţi pe oameni. Ci pregăteşte-te în aşa fel ca să-i ajute Dumnezeu prin frăţia ta". Şi mi-am dat seama că a avut dreptate, aşa am făcut, şi bineînţeles că pe atunci nu m-am gândit, nu m-am putut gândi, că prin agoniseala de cunoştinţe şi de experienţă câtă o am, voi putea să ţin aici în Timişoara 15 cuvântări în folosul oamenilor. Dumnezeu să ne ajute.

Intervievator: Vederea minţii este o deducţie raţională sau o evidenţă luminoasă a realităţii lui Dumnezeu?

Părintele Teofil: Este o conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu, o vedere a lui Dumnezeu în sensul că Dumnezeu nu poate fi văzut, este o conştientizare a unor lucruri mai presus de lume pe care nu le poţi cunoaşte prin deducţie raţională, chiar dacă şi deducţia raţională este un mijloc de cunoaştere.

Intervievator: Comentaţi vă rog afirmaţia Sfântului Ioan Scărarul: "Venind foc în inimă, a înviat rugăciunea, iar sculându-se aceasta şi înălţându-se la cer, s-a făcut coborârea focului în foişorul sufletului".

Părintele Teofil: E vorba de râvna pentru Dumnezeu, de cunoştinţa lui Dumnezeu care se revarsă în suflet prin rugăciune şi prin care se ridică sufletul mai presus de sine însuşi şi apoi vine mai multă energie şi mai multă putere de la Dumnezeu, care Se coboară cum S-a coborât Duhul Sfânt în foişorul din Ierusalim.

Intervievator: În cadrul rugăciunilor de seara apare sintagma "sau frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am rănit inima".

Părintele Teofil: Da, există această sintagmă, pentru că se întâmplă de multe ori aşa, şi cu mulţi. Cu sfinţii nu s-a întâmplat aşa. Sfântul Ioan Scărarul spune undeva că cineva a văzut o frumuseţe feminină deosebită şi în loc să se coboare s-a ridicat, dând slavă lui Dumnezeu pentru minunăţiile pe care le face.

Intervievator: Sfântul Grigorie Palama mărturiseşte că inima este singurul organ trupesc al fiinţei care face legătura între minte şi trup. Explicaţi această afirmaţie.

Părintele Teofil: Dragă, sfinţii au gândit în contextul existenţei lor, în limbajul în care vorbeau oamenii. Şi Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt care e asemănător cu acesta, şi anume că "Lacrimile sunt puse între minte şi trup ca semne în trup pentru aşezarea minţii". Tot aşa ceva cred că gândeşte şi Sfântul Grigorie Palama, că mintea se manifestă în sentimentele inimii.

Intervievator: Explicaţi vă rog versetul din "Cântarea cântărilor": "Eu dorm..."

Părintele Teofil: "...şi inima mea veghează". Este un cuvânt pe care îl folosesc părinţii în legătură cu aceasta, cu angajarea în rugăciune, că chiar şi atunci când dormim, angajaţi fiind în rugăciune, inima veghează şi se roagă şi când noi nu ştim.

Intervievator: După Sfânta Împărtăşanie care ne uneşte cu Hristos Cel fără păcat, cum mai putem rosti rugăciunea lui Iisus, în care ne auto-numim păcătoşi?

Părintele Teofil: Dragă, în general un om totdeauna în faţa lui Dumnezeu se socoteşte păcătos. Şi atunci noi putem să zicem rugăciunea aceasta, pentru că niciodată nu suntem la măsurile acelea ca să zicem că nu mai suntem păcătoşi. Că Sfântul Ioan Evanghelistul spune că "cel ce zice că nu păcătuieşte, acela nu mărturiseşte adevărul".

Intervievator: Explicaţi cele spuse de Sfântul Ioan Scărarul: "Începutul rugăciunii alungă prin profundul gând atacurile de la începuturile lor. La mijlocul ei cugetarea se statorniceşte în cele spuse şi gândeşte, iar desăvârşirea ei este răpirea la Dumnezeu".

Părintele Teofil: Sunt cel trei trepte ale rugăciunii pe care le vede Sfântul Ioan Scărarul, prima în care se înlătură atacurile de gând, se fac neputincioase gândurile cele rele, a doua când mintea se ridică prin cuvintele rostite, şi a treia în care Dumnezeu se face şi mai evident în conştiinţa celui ce se roagă.

Intervievator: Sfântul Apostol Pavel se referea la rugăciunea lui Iisus când le spunea corintenilor; "Voiesc să vă spun cinci cuvinte cu mintea mea"?

Părintele Teofil: Nu ştiu, există această afirmaţie la Sfinţii Ignatie şi Calist, însă se poate întâmpla să fie o apreciere a Sfântului Calist. Noi nu ştim pentru că nu cunoaştem explicit metoda aceasta de rugăciune în scrierile care premerg scrierilor isihaste.

Intervievator: Care sunt adevăraţii nebuni pentru Hristos? Ce e nebunia pentru Hristos?

Părintele Teofil: În general creştinii erau socotiţi un fel de nebuni de către păgâni şi a fi creştin însemna după ei a fi nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De exemplu pe aici pe la noi am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar nebun de cum se cade. Te întâlneai cu el şi-ţi trântea câte o vorbă aşa, pe care Domnul Hristos cred că n-o putea binecuvânta. Şi atunci nu e vorba de o metodă să devii nebun pentru Hristos, chiar dacă Biserica noastră are, pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos şi pe ucenicul său, în cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred în Hristos.

Intervievator: De ce se spune în cadrul Sfintei Liturghii: "Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi". Ei oricum se mântuiesc.

Părintele Teofil: Bine, oricum se mântuiesc, dar e o rânduială în care ni se atrage atenţia pentru o şi mai mare angajare în dorinţa de mântuire. Cum ar trebui să spună?

Intervievator: Există riscuri în practica rugăciunii inimii?

Părintele Teofil: Cred că nu există riscuri decât la oamenii care nu sunt sinceri cu ei înşişi. Cum ai putea să ai risc dintr-un lucru pozitiv? Zici "Doamne miluieşte-mă" şi să nu te miluiască Dumnezeu, nu se poate. Dar sunt şi nişte devieri, dar nişte devieri care numai prin nesinceritate sau prin lipsa de smerenie pot fi explicate cumva. De pildă Părintele Ioanichie Bălan, într-un manuscris care a constituit începutul cărţii "Convorbiri duhovniceşti", adică să zicem prima formă a volumului I din "Convorbiri duhovniceşti", are şi o prezentare foarte curioasă şi foarte interesantă. Şi anume că un părinte, când a fost vorba de schimbarea calendarului, s-a retras în pustie ca unul care n-a fost de acord cu schimbarea calendarului, şi acolo în pustie s-a întâlnit cu un alt pustnic, şi pustnicul acela avea nişte bani să meargă la Ierusalim. Şi el mărturisea cum se gândea el că să-l omoare pe acela cu bani şi să se ducă el la Ierusalim. Aşa ceva eu nu-mi pot închipui că-i poate veni cuiva în minte care ştie că există o poruncă a lui Dumnezeu să nu furi, că există porunca lui Dumnezeu să nu ucizi. Cum poate să-i vină în minte aşa ceva? Şi uite că până la urmă l-a miluit Dumnezeu că n-a făcut-o şi înseamnă că rugăciunea totuşi are eficienţă. Undeva tot în "Convorbiri duhovniceşti", în legătură cu un părinte Agatie Popescu din mănăstirea Agapia, spune Părintele Ghervasie Hulubaşi, că părintele acela le spunea la oameni: "Rugaţi-vă, rugaţi-vă lui Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu chiar şi atunci când te duci să faci un rău", adică nu ca să faci răul, ci ca să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, să nu-ţi uiţi de Dumnezeu.

Intervievator: De ce trebuie să citim rugăciunile? Nu ar trebui să vorbim cu Dumnezeu cu gândurile noastre aşa cum sunt ele?

Părintele Teofil: Păi încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu cu gândurile voastre, şi o să vedeţi că nu le veţi putea ridica la măsurile la care sunt rugăciunile pe care le citim.

Intervievator: În ce măsură mă pot identifica cu nişte rugăciuni care au fost compuse de alţii?

Părintele Teofil: În măsura în care câştigi şi tu sentimentele altora. Eu de exemplu "Domnul este păstorul meu" (Psalm 22) v-am spus, socotesc că e o rugăciune ca şi când aş fi făcut-o eu. Sunt altele cu care nu mă potrivesc foarte bine, dar în orice caz noi putem să ne cercetăm sentimentele şi să ni le îndreptăm, să ni le apropiem de ceea ce aduc în noi ideile respective.

Intervievator: Cum ne putem menţine trează atenţia la sfintele slujbe?

Părintele Teofil: Păi n-avem cum, pentru că atenţia în general noi nu ne-o ţinem trează nu numai la slujbe, mereu nu ni-i trează, totdeauna vagabondează. Şi atunci trebuie să fim cu mai multă atenţie, când vedem că ni se duc gândurile în altă parte iar le aducem unde trebuie, iar se duc, iar le aducem, e o luptă, un fel de zdroabă sufletească pe care trebuie s-o ai.

Intervievator: "Prin concentrare radiestezică ne curăţim de tot ce este întinat şi primim lumină de la Sfânta Treime". Este aceasta o modalitate mai eficientă decât rugăciunea?

Părintele Teofil: Cred că nu, mai mult o părere de iluminare. Să ştiţi că-ţi poate aduce vrăjmaşul gândul că eşti luminat şi dacă eşti întunecat. Şi apoi concentrarea nu se face în vederea rugăciunii, ci rugăciunea aduce concentrarea. Adică eu mai întâi nu încerc să mă concentrez ca să mă pot ruga, ci mă rog şi prin rugăciune devin concentrat.

Intervievator: Este conformă radiestezia cu învăţăturile Ortodoxiei?

Părintele Teofil: Nu prea cunosc radiestezia, dar am aflat că ideile prin care se introduce cineva în radiestezie în general nu sunt ortodoxe. Dacă e vorba să studiezi ştiinţa spirituală a lui Rudolf Steiner ca să te înveţe el ce ai de făcut şi nu iei aminte la Evanghelie, înseamnă că eşti mai prejos, de Ortodoxie în orice caz, pentru că Ortodoxia este superioară oricărei alte învăţături. Să ştiţi că şi eu am cunoscut aici în Timişoara, când am fost eu elev de liceu, am fost în legătură cu un cerc de antropozofi, de aici din Timişoara, nu ştiu dacă mai trăieşte cineva din aceia de atunci. Şi bineînţeles că după ce m-am dus la Teologie şi am văzut cât eclectism există şi câtă încercare de sistematizare a unor lucruri care le-au gândit ereticii în special, am părăsit din toate puterile. Acum mă ţin de Ortodoxie pentru că sunt sigur că mă duce unde trebuie.

Intervievator: Am învăţat la radiestezie că suntem înconjuraţi de aşa-zise entităţi malefice care ne agresează şi pe care le putem alunga prin concentrare.

Părintele Teofil: Nu toate influenţele negative sunt din puterea vrăjmaşului. Sunt multe influenţe negative care au altă explicaţie. De exemplu Domnul Hristos spune că "din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), sau că "din inima omului purced gândurile cele rele" (Matei 15, 19). Ori Domnul Hristos ştia şi El de influenţele malefice. În Pateric se spune de pildă că la un părinte s-a dus un frate şi i-a spus: "Părinte, ce să fac că mă luptă dracii". Şi părintele respectiv zice: "Ce zici, frate, pe tine te luptă dracii? Nu se poate, nu se luptă dracii cu noi, ci cu aceia ca Moise şi ca Ilie, patimile noastre sunt dracii noştri". Şi spune undeva tot în Pateric că la un părinte s-a dus un frate că era luptat de duhul desfrânării şi l-a rugat să se roage pentru el. Şi părintele a început să se roage, şi acesta tot nu era liniştit. Se duce din nou şi zice: "Părinte, roagă-te pentru mine că sunt bântuit de duhul desfrânării, te-am rugat să te rogi". Şi atunci părintele s-a rugat lui Dumnezeu mai cu osârdie şi i s-a descoperit, a venit vrăjmaşul şi i-a zis: "Eu de atunci de când ai zis întâi m-am depărtat, numai că el are dracul lui - zice -, lăcomia pântecelui şi somnul mult".

Intervievator: Ce părere aveţi despre teozofie şi despre Rudolf Steiner?

Părintele Teofil: Dragă, eu am spus adineaori ce părere am, că i-am părăsit dintr-o dată când m-am dus la Teologie, şi atunci înseamnă că, în orice caz, nu servesc adevărul aşa cum îl ştim noi, adevărul creştin în orice caz nu. Poate încercări din acestea de apropiere de gnosticism, de arianism.

Intervievator: Explicaţi cuvântul pe care l-a primit cuviosul Siluan pentru timpurile noastre: "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui"

Părintele Teofil: Dragă, este un cuvânt pe care eu nu-l înţeleg, nu l-am înţeles niciodată şi nici acum nu-l înţeleg şi nu-l pot explica. Şi am zis aşa: poate cuvântul acesta a fost valabil pentru Sfântul Siluan, nu pentru alţii, şi atunci Sfântul Siluan l-a şi înţeles şi l-a şi urmat. Eu nu cred că trebuie cineva să-şi ţină mintea în iad ca să nu ajungă în iad, poate să şi-o ţină în rai ca să ajungă în rai.

Intervievator: În ce măsură ne este îngăduit să corectăm comportamentul semenilor atunci când ei ne lovesc prin fapte neconforme cu credinţa pe care o mărturisesc?

Părintele Teofil: Nu se poate da o reţetă în privinţa aceasta. Omul nu este o fiinţă STAS, nu poţi să-l tratezi pe fiecare cu aceeaşi măsură. Pe unul îl câştigi cu bunătatea, pe altul îl câştigi cu asprimea, depinde de la situaţie la situaţie. În orice caz noi trebuie să fim în general cu inimă de frate în orice îndreptare.

Intervievator: Mai reprezintă încă familia creştină o şansă reală de mântuire în condiţiile actuale de dezintegrare a principiilor moral-creştine în lume?

Părintele Teofil: Dacă ne ţinem de ce trebuie, reprezintă. Sfânta cununie pentru noi este o Taină şi dacă se urmăresc lucrurile aşa cum sunt prezentate în slujba cununiei, sigur familia creştină este un mijloc de mântuire. Însă, ce-am constatat: sunt preoţi, de pildă am întâlnit eu preoţi la cununii la care am slujit, care ei înşişi ocolesc punerea în evidenţă a principiilor de familie. De exemplu când se zice "să te înmulţeşti ca Iacov" nici nu ştiai ce zice, se auzea doar "ca Iacov". Sau am auzit pe unul zicând, în loc de "şi tu mireasă să te înmulţeşti ca Rahila", "să fii roditoare ca Rahila". Dacă cădem de la principii, cădem şi de la realităţile pe care le aduc principiile. Sau de exemplu în slujba cununiei se spune "să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor", nu zice "la vederea fiului sau a fiicei lor". Aşa că dacă se ţine seama într-adevăr de ceea ce vrea Dumnezeu şi de ceea ce vrea Biserica, sigur că familia este un mijloc de mântuire.

Intervievator: La câţi ani se intră în viaţa monahală?

Părintele Teofil: Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de când sunt mici de tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atâţia care nu merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că vârsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vârsta la care se intră în viaţa de familie. Deci când te poţi căsători te poţi şi călugări, numai să ştii ce faci.

Intervievator: Dacă strămoşii cuiva au fost din tată în fiu preoţi, dar părinţii lui nu numai că nu au fost preoţi, dar au şi trăit în necurăţie şi fără grijă de cele ale sufletului, acela ar mai putea să se gândească să devină preot?

Părintele Teofil: Da, pentru că contează curăţia lui, nu cu curăţia celorlalţi.

Intervievator: Păcatele părinţilor i-ar putea influenţa negativ hotărârea sau ulterior viaţa şi activitatea preoţească?

Părintele Teofil: S-ar putea, în înţelesul acesta că vine cu nişte slăbiciuni pe care el nu şi le poate depăşi.

Intervievator: Ce ne puteţi spune despre cei care au deprins rugăciunea de toată vremea în închisori, în lagăre sau în deportare?

Părintele Teofil: Dumnezeu să le ajute, înseamnă că n-au făcut închisoare degeaba.

Intervievator: Părinte, sunt stăpânită de un păcat pe care vreau să-l părăsesc dar deocamdată nu pot. Probabil că nu vreau destul; în acelaşi timp simt nevoia de a fi cu Dumnezeu. Pot să mă rog în această situaţie sau trebuie să mă îndepărtez de rugăciune?

Părintele Teofil: Nu, niciodată nu trebuie să se depărteze cineva de rugăciune. E singura lui şansă, rugăciunea.

Intervievator: Cum poate fi privită viaţa creştinului în condiţiile cibernetizării şi a informatizării societăţii?

Părintele Teofil: Dragă, viaţa creştinului nu se cibernetizează. Fiecare om îşi duce viaţa la măsurile lui. Folosim cibernetica acolo unde e locul ei.

Intervievator: Vorbiţi-ne despre feciorie.

Părintele Teofil: Fecioria este o metodă de înălţare sufletească pe care Dumnezeu o binecuvintează, dar este o rânduială pentru mai puţini, nu e o rânduială comună. Biserica binecuvintează şi familia şi Biserica binecuvintează şi singurătatea, fecioria, castitatea, faptul de a-ţi crea nişte condiţii de apropiere de Dumnezeu. Îşi alege fiecare ce crede că se potriveşte cu el.

Intervievator: Pentru un începător în credinţă, care ar fi regulile care ar trebui să le urmeze pe această cale?

Părintele Teofil: Eu pentru începători dau un program pe care vi l-am mai spus, cred că ar trebui să vă pun acuma la un examen. Să participe la Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, două ore pe săptămână pentru cineva care crede în Dumnezeu nu-i prea mult. Să înceapă ziua cu rugăciune şi să o sfârşească cu rugăciune, rugăciuni de dimineaţa şi de seara, 5-10 minute dimineaţa, 5-10 minute seara pentru Dumnezeu pentru cineva care crede în Dumnezeu nu-i prea mult. Şi dacă nu-şi găseşte nici timpul acesta înseamnă că Îl neglijează pe Dumnezeu, ori cineva care crede în Dumnezeu nu poate neglija pe Dumnezeu. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament, chiar dacă nu reuşeşti în fiecare zi, dar acesta-i principiul. Să-ţi păzeşti mintea prin rugăciunea de toată vremea, ce v-am spus eu în seara asta. Şi postul, postul cu mâncare de post în zilele de post. Mai zic eu câteodată că îmi pare bine că nu-s toate zilele de post. Şi după aceea de la Părintele Arsenie, v-am spus, "oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină". Acestea ar fi ale începătorului.

Intervievator: Cum trebuie introdus copilul în viaţa liturgică?

Părintele Teofil: Prin participarea la viaţa liturgică, îl înveţi să vină la biserică, să stea acolo, faci ce poţi face, deşi să ştiţi că faţă de alţii care au metode de apropiere a copiilor de biserică, noi suntem cam în urmă. Slujbele noastre sunt pentru oameni mari, nu sunt pentru copii, şi în cazul acesta copilul ajunge cu vremea să se integreze şi să se introducă, întâi se plictiseşte, se mişcă, că nu înţelege. Nici eu nu înţelegeam. Când m-am dus la şcoală la Cluj m-au întrebat colegii mei că eu ştiu, la noi se cântă "ca pe Împăratul" la Liturghie? Şi eu am zis că nu, că de fapt eu nu înţelegeam. Şi când m-am mai dus acasă în vacanţă şi am auzit că se cântă, m-am întors la şcoală şi le-am spus: să ştiţi că şi la noi se cântă. Nu ai cum, aşa progresiv ajungi să te integrezi în viaţa liturgică. Şi abia la Teologie mi s-a luminat mintea în sensul că textele cuprind nişte valori deosebite, cu vremea m-am introdus. Acuma bineînţeles că eu le spun la oameni de la început şi de când pot să le spun, de câte ori mi se dă ocazia, şi că suntem cu toţii împreună-slujitori, dar şi că textele au un cuprins deosebit care trebuie analizat, trebuie aprofundat.

Intervievator: Vă rog să-mi spuneţi ce părere aveţi despre organizaţiile de tineret creştine. Dar despre "Oastea Domnului"?

Părintele Teofil: Dragă, eu am păreri foarte bune despre organizaţiile creştine, numai să-şi ştie competenţa şi limitele, şi am păreri foarte bune şi despre "Oastea Domnului", dacă "Oastea Domnului" este integrată în Biserică şi este îmbisericită. Pentru că există o tendinţă, mai ales la "Oastea Domnului", spre protestantism, spre practici protestante, nu sunt destul de îndoctrinaţi din punct de vedere bisericesc, în sensul că prea puţin e pomenită Maica Domnului, că există o tendinţă de afirmare a binelui pe care-l fac, nu e destulă smerenie. Numai că oamenii pot fi ajutaţi şi pot fi corectaţi. Ei se cred mai buni decât mulţi alţii.

Intervievator: Vă rugăm să ne explicaţi versetul: "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura".

Părintele Teofil: Fericiţi sunt aceia care caută dreptatea, sunt angajaţi cumva organic şi fizic în căutarea dreptăţii, în căutarea faptului de a fi drept, pentru că aceia se vor sătura de dreptate pentru că le va împlini dorinţa Dumnezeu.

Intervievator: Dacă aţi citit "Medicina isihastă" a părintelui Ghelasie, ce părere aveţi despre ea?

Părintele Teofil: Dragă, n-am citit-o, v-am spus că era să mă pună să vorbesc despre medicina isihastă, dar eu n-am citit-o, am citit foarte puţin din Părintele Ghelasie, pentru că mi se pare foarte confuz. Ce am citit n-am înţeles. Odată a venit tata la mine la mănăstire şi a zis: "M-a întrebat cutare din sat - şi mi-a spus ce l-a întrebat. Şi eu n-am ştiut să-i spun, da? am zis: las? că mă duc la fecioru? meu la mănăstire şi îl întreb pe el. Şi apoi dacă nu va şti el, poţi să nu mai întrebi pe nimeni". Aşa că dacă eu n-am înţeles, cred că mulţi nu înţeleg. E o confuzie. În orice caz eu nu cred într-o medicină isihastă, cred într-un isihasm ca metodă de îmbunătăţire sufletească şi atâta tot. Sigur că prin credinţă se pot face minuni şi face Dumnezeu minuni, unde vrea El şi când vrea El. Dar aşa că te angajezi la o metodă care zici că e metodă isihastă şi cu asta ai rezolvat nişte chestiuni, nu cred că se poate vorbi despre o medicină isihastă, cred că nu e corect. Sau de exemplu are nişte metode din acestea, cu grâu încolţit, cu nu ştiu ce. Păi Domnul Hristos a înmulţit pâinile, nu a înmulţit grâu încolţit.

Intervievator: Vă rugăm să ne împărtăşiţi părerea dumneavoastră despre muzică.

Părintele Teofil: Muzica este o artă, numai că trebuie şi muzica selectată. Ce-i frumos foloseşti şi ce nu-i frumos îndepărtezi. De exemplu tot aud de muzică rock, şi într-o zi, acuma de curând, cu Părintele Matei când ne-am dus la Blaj, şi a prins cineva la radio un post, pe maşină, şi am zis: închide-l domnule, că asta nu te ridică. Este şi muzică frumoasă, să ştiţi că mie îmi place muzica populară, n-am vreme de ea, am şi discuri cu muzică populară, şi nu mi-e frică că nu mă duc în rai. Îmi place foarte mult Felician Fărcaş, îmi place muzica bănăţenească, îmi place muzică din Ardeal, de astea ciobăneşti de pe la noi, de unde sunt eu, din părţile Sibiului. Îmi place, dar n-am vreme de ea, Dumitru Fărcaş la oboi, e frumos domnule, ce e frumos e frumos, şi prin toate te ridici dacă vrei să te ridici. Şi poţi să şi scazi prin lucrurile care nu le înţelegi sau care te scad pe tine, dar eşti scăzut gata când te scad ele.

Intervievator: Vă rugăm să ne explicaţi versetul: "Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului".

Părintele Teofil: Este vorba despre începuturile creştinismului, când putea cineva, de curând fiind introdus în creştinism, să ajungă şi mare, să ajungă episcop, şi nu era încă destul de consolidat.

Intervievator: Ce părere aveţi despre rugăciunile închinate preasfintei inimi a lui Iisus?

Părintele Teofil: Dragă, e o concepţie care nu e concepţie ortodoxă şi nu e ortodoxă în sensul că noi ortodocşii nu luăm părţi din persoana Mântuitorului, chiar dacă-i inima care reprezintă persoana Mântuitorului. Nu ne rugăm inimii Domnului Hristos ci ne rugăm Domului Hristos. Nu avem un Hristos euharistic la care ne închinăm, ci ne închinăm lui Hristos. Cu Hristos euharistic ne împărtăşim. Aşa încât nu ştiu, e prea mult, e prea nefiresc să zici "Inima lui Hristos cea plină de iubire, dă-mi şi mie iubire". De ce să nu zici "Doamne Iisuse Hristoase cel iubitor de oameni, dă-mi putere iubitoare şi mie".

Intervievator: Credeţi că este un păcat a te boteza a doua oară?

Părintele Teofil: Păi noi zicem "mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor", nu zicem "mărturisesc mai multe botezuri spre iertarea păcatelor". Dacă te botezi a doua oară înseamnă că Botezul prim îl desconsideri.

Intervievator: În Apocalipsă 13, 8 se vorbeşte despre "locuitorii pământului, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii". Vă rugăm să ne spuneţi pe scurt părerea dumneavoastră despre predestinare.

Părintele Teofil: Nu există o predestinare propriu-zisă, ci există o destinare, şi Dumnezeu ştie ce va fi cu oamenii, noi nu putem să cunoaştem tainele acestea. Există un cadru, un cadru în care te mişti şi în care te formezi. Cadrul acesta e fixat de Dumnezeu, eu am venit în familia cutare, cu părinţii cutare, cu fraţii cutare, nu e un lucru întâmplător. Am venit în România, n-am venit în America, şi aşa mai departe, acesta-i cadrul destinului, restul depinde de mine dacă-s bun sau rău, nu mă face Dumnezeu rău, că Dumnezeu nu face rele.

Intervievator: Ce părere aveţi despre rugăciunea rozarului?

Părintele Teofil: E o metodă de angajare în rugăciune, n-am păreri rele. Se poate întrebuinţa şi îl întrebuinţează mai ales apusenii, catolicii. E o metodă de angajare în rugăciune, aşa cum citim noi Acatistele, aşa fac ei rozarul. Nu cred că sunt mai avantajaţi cei ca fac rozarul decât cei care fac un Acatist, dar e o metodă de angajare.

Intervievator: Vă rugăm să ne recitaţi poezia "Cântecul potirului" de Nichifor Crainic.