10 noiembrie 1992

Sunt din nou aici, de data aceasta am venit după ce am fost în luna mai, când am vorbit despre "Bucuria creştină". Am propus ca venind din nou aici să ţin trei cuvântări. Au fost cuprinse titlurile acestor cuvântări în afiş, şi anume în seara aceasta voi vorbi despre "Scopul şi ţinta vieţii creştine", mâine seară despre "Patimi şi nepătimire" şi poimâine seara despre "Urcuşul duhovnicesc". Prefaţez aceste trei cuvântări spunându-vă că în anul 1971 au fost la noi la mănăstire, la Sâmbăta de Sus, la mănăstirea Brâncoveanu, doi creştini din Germania. Doi intelectuali şi buni creştini, care ne-au spus între altele că la Betel - Betel fiind o instituţie bisericească în care sunt ocrotiţi oameni suferinzi, mai ales epileptici; Betel înseamnă "casa lui Dumnezeu" -, la intrare la Betel stă scris: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă". Nouă ne-au plăcut foarte mult cuvintele acestea şi atunci ei au scris în cartea de onoare a mănăstirii: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă doresc doi creştini evanghelici tuturor celor care în urma lor vor vizita această mănăstire". Cuvintele acestea nouă ne plac foarte mult şi le plac tuturor celor care le aud, de aceea am socotit că e bine să le spun acum aici, pentru că de fapt urmăresc prin cele trei cuvântări să ajungem toţi, cu darul lui Dumnezeu, să avem pace, bucurie şi binecuvântare.

Am ales pentru seara aceasta să vă vorbesc despre scopul şi ţinta vieţii creştine pentru că e bine să ştim cu toţii ce anume trebuie să urmărim ca să înaintăm corect într-o viaţă creştină autentică. Am găsit acest subiect cumva prezentat şi în convorbiri duhovniceşti, în convorbirile scrise de Sfântul Ioan Casian şi cuprinse în Filocalia volumul I, unde sunt şi două scrieri ale Sfântul Ioan Casian intitulate "Convorbiri cu părinţii din pustia sketică". Se spune între altele că Sfântul Ioan Casian şi cu Sfântul Gherman, mergând în pustia sketică, au cercetat pe părinţii cei de acolo şi au cerut de la ei cuvânt de învăţătură. Şi întâlnindu-se cu Sfântul Moise Arapul - Sfântul Moise cel dintre tâlhari, pentru că Sfântul Moise înainte de a fi sfânt a fost tâlhar şi a devenit sfânt şi fiind sfânt, spune Sfântul Ioan Casian, era cel mai iscusit dintre părinţii din pustia sketică - l-au întrebat de cuvânt de învăţătură. Şi Sfântul Moise i-a întrebat şi el pe ei: "Care este scopul vieţii călugăreşti?". Ei au răspuns că "scopul vieţii călugăreşti este împărăţia cerurilor. Şi atunci Sfântul Moise a spus: "Da, aţi răspuns bine, dar nu în ceea ce priveşte scopul, ci în ceea ce priveşte ţinta. Ţinta vieţii călugăreşti este împărăţia cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu mi-aţi răspuns în legătură cu scopul fără de care nu se poate ajunge în împărăţia lui Dumnezeu". Şi pentru că ei au mărturisit că nu ştiu, Sfântul Moise Arapul le-a spus că "scopul vieţii călugăreşti este curăţirea inimii".

Aşadar avem de tratat pentru seara aceasta ţinta vieţii creştine, pentru că ţinta vieţii călugăreşti de fapt este ţinta vieţii creştine. Şi totodată scopul vieţii creştine. Voi vorbi deci despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre curăţirea sufletului.

Stimaţi ascultători, în Sfânta Evanghelie e pomenită de multe ori împărăţia lui Dumnezeu ca împărăţia cerurilor, însă nicăieri nu ni se spune ce este aceasta. Cei care au ascultat propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos desigur ştiau despre ce e vorba, iar Sfântul Apostol Pavel dă şi o definiţie a împărăţiei lui Dumnezeu, însă o definiţie într-un fel întâmplătoare, pentru că apare într-un anumit context. Şi zice Sfântul Apostol Pavel aşa: "Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" (Romani 14, 17). Din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel scrise în Epistola către Romani înţelegem că în împărăţia cerurilor intră aceia care se silesc să-şi agonisească dreptatea, adică să devină drepţi, şi care au în suflet pace şi care au în suflet bucurie.

Sfântul Apostol Pavel pomeneşte de împărăţia lui Dumnezeu şi în alte epistole ale sale, dar neinsistând asupra acestui lucru. Totuşi, dacă noi ştim că împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt, putem să ne cercetăm pe noi înşine în privinţa acestor lucruri şi să ne dăm seama dacă în sufletul nostru este stăpân Dumnezeu, dacă în sufletul nostru se găsesc aceste trei lucruri: dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt. Împărăţia lui Dumnezeu însă este înţeleasă în două feluri: împărăţia cea de dinafară de noi şi împărăţia lui Dumnezeu cea din înăuntrul nostru.

Împărăţia lui Dumnezeu cea de dinafară de noi, în concepţia Bisericii noastre Ortodoxe, o înţelegem când avem în vedere faptul că anumite sfinte slujbe ale Bisericii noastre şi mai ales Sfânta Liturghie încep cu cuvintele: "Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Şi când se spun aceste cuvinte se are în vedere împărăţia lui Dumnezeu care se desfăşoară în faţa noastră şi împreună cu noi, împărăţia lui Dumnezeu cea din Sfintele Taine şi mai ales din Sfânta Liturghie. Biserica, înţeleasă ca locaş de închinare, este cerul cel de pe pământ. Noi credem în existenţa cerului celui mai presus de lume dar ştim că există şi un cer pe pământ. Iar cerul cel de pe pământ este locaşul lui Dumnezeu, sfânta biserică. Pentru că în sfânta biserică, în locaşul închinat lui Dumnezeu, se fac lucruri cereşti aici pe pământ, se fac sfintele slujbe, se face Sfânta Liturghie, şi acestea sunt lucruri cereşti. La Sfânta Liturghie fiecare dintre noi suntem slujitori. Nu slujesc numai preoţii, numai arhiereii, numai diaconii, slujesc arhiereii, preoţii, diaconii, slujesc cântăreţii bisericeşti, slujesc toţi credincioşii care sunt de fapt împreună slujitori cu slujitorul sfinţit, nu sunt simpli asistenţi, nu urmăresc ceva ca şi când ar urmări un spectacol, ci sunt participanţi. Trebuie să ştie fiecare credincios care ia parte la Sfânta Liturghie că este împreună slujitor cu preoţii şi este participant la ceea ce se întâmplă la sfânta slujbă, deci la lucrurile cereşti care se realizează la Sfânta Liturghie.

Aceasta este împărăţia lui Dumnezeu pentru că în cuprinsul Sfintei Liturghii de pildă, noi facem ceea ce fac îngerii în cer şi de aceea ne numim pe noi înşine că-i închipuim pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca să primim pe Împăratul tuturor, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti". Sunt cuvinte de la Sfânta Liturghie din care înţelegem că noi, oameni păcătoşi şi pământeşti, îi închipuim pe Heruvimi, adică fiinţe din imediata apropiere a lui Dumnezeu. Şi îi închipuim pe Heruvimi pentru că aducem cântare întreit sfântă Sfintei Treimi. Aceasta este înfăţişarea noastră, a celor care luăm parte la Sfânta Liturghie.

Dar împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie şi înăuntrul nostru, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care spune - răspunzând la întrebarea "când vine împărăţia lui Dumnezeu" -: "Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzute, ci împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17, 20-21). Noi care cerem de la Dumnezeu să vină împărăţia Lui aici pe pământ, să se realizeze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, noi trebuie să avem în vedere şi împărăţia lui Dumnezeu cea din înăuntrul nostru. Cum ajungem la împărăţia lui Dumnezeu cea din înăuntrul nostru ni se arată în Sfânta Evanghelie şi vom arăta şi noi mai departe.

Înainte însă de aceasta să mai spunem că tot ca ţintă a vieţii creştine este şi viaţa de veci. Domnul Hristos a fost întrebat de un învăţător de lege şi de un tânăr - fiecare I-a pus întrebarea separat, în alte împrejurări, şi răspunsul pe care L-a dat Domnul Hristos îl aflăm cuprins în Sfânta Evanghelie. Tânărul cel bogat care a vrut să ştie ce trebuie să facă ca să ajungă să aibă viaţa de veci a primit răspuns de la Domnul Hristos: "De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile" (Matei 19, 17). Iar învăţătorul de lege care L-a întrebat: "Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci ?" a primit răspuns printr-o întrebare pe care i-a pus-o Domnul Hristos când i-a zis: "În lege ce este scris, cum citeşti?" şi el a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Şi Domnul Hristos i-a zis: "Fă aceasta şi vei fi viu" (Luca 10, 25-28).

Mai departe am putea înţelege ca ţintă a vieţii creştine şi desăvârşirea creştină, mai ales că Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 48). De fapt desăvârşirea creştină înseamnă deplinătatea, înseamnă perfecţiunea, perfecţiunea religios-morală creştină, deplinătatea. Această noţiune în general este cuprinsă într-o înşirare şi anume: mântuire, desăvârşire şi îndumnezeire. În cazul acesta desăvârşirea şi îndumnezeirea sunt o ţintă a vieţii creştine.

În sfârşit mai putem privi ca ţintă a vieţii creştine şi preamărirea lui Dumnezeu, după cuvântul spus de îngeri, cântat de îngeri la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, când s-au spus cuvintele: "Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14) şi după cuvântul spus de Domnul nostru Iisus Hristos în faţa sfintei Sale pătimiri când a zis către Dumnezeu: "Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am făcut" (Ioan 17, 4) şi având în vedere şi faptul că Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni scria: "Ori de mâncaţi ori de beţi ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi" (I Corinteni 10, 31). Şi în sfârşit, aducându-ne aminte şi de cuvântul Sf. Apostol Petru care scria în Epistola sa Sobornicească: "Dacă vorbeşte cineva să vorbească ca din cuvintele lui Dumnezeu, dacă slujeşte cineva să slujească ca din puterea lui Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se preamărească" (I Petru 4, 11), având în vedere lucrurile acestea putem considera ca ţintă a vieţii creştine şi preamărirea lui Dumnezeu.

Prin urmare ţinta vieţii creştine poate fi împărăţia cerurilor, poate fi viaţa de veci, poate fi preamărirea lui Dumnezeu, poate fi desăvârşirea şi îndumnezeirea. Toate acestea le putem avea în vedere ca ţintă a vieţii creştine. La acestea însă nu se poate ajunge - spune clar Sfântul Moise Arapul - decât prin împlinirea scopului care este curăţirea inimii. Ştiind lucrul acesta, grija noastră cea dintâi trebuie să fie aceea de a ne curăţi sufletul, de a ne curăţi inima. Şi fiind vorba de curăţirea sufletului, fiind vorba de curăţia inimii, întrebarea cea mai firească este: ce anume întinează sufletul omului, fiinţa omenească? Şi la întrebarea aceasta găsim în Sfânta Evanghelie un răspuns în două variante. Şi anume un răspuns mai complet în Sfânta Evanghelie de la Marcu în al 7-lea capitol şi unul mai rezumativ în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 15.

Ce se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu? Fiind vorba de ceea ce întinează pe om, Domnul nostru Iisus Hristos, după mărturia Sf. Evanghelist Marcu, a spus: "Din inima omului pornesc gândurile cele rele, desfrânările, uciderile, hoţiile, preacurviile, poftele de înavuţire, vicleniile, înşelăciunea, necumpătarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Acestea sunt cele care-l spurcă pe om" (Marcu 7, 21-23). Ştiind lucrul acesta, este firesc să avem în vedere lista aceasta de păcate, precum şi cea din Sfânta Evanghelie de la Matei, care este mai scurtă şi în care apare, în plus faţă de cele treisprezece care sunt cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Marcu, încă una şi anume "să nu fii mărturie mincinoasă", deci să nu minţi (Matei 15, 18-20). Este important de observat că şi lista de păcate din Sfânta Evangheile de la Marcu şi cea din Sfânta Evangheile de la Matei începe cu "gândurile cele rele". Prin urmare, gândurile cele rele sunt cele care-l întinează pe om, chiar şi gândurile cele rele îl întinează pe om. De altfel, toate câte le-a spus Domnul Hristos în lista aceasta de păcate pot avea şi numai înfăţişarea de gând, pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului câte sunt în gând.

Omul este fiinţa care gândeşte. Aceasta este una din definiţiile omului. Un filozof zicea: "Cuget, deci exist". Exist, deci cuget. Omul este fiinţa care gândeşte de când se pomeneşte gândind, adică din clipa în care cineva îşi dă seama că gândeşte, de fapt şi gândeşte, şi toată viaţa omului se desfăşoară şi pe planul gândirii şi mai ales pe planul gândirii. Cu gândurile începem şi cu gândurile sfârşim. În Filocalie se spune că mintea omului este ca o moară mişcată de apă, care nu se poate opri câtă vreme nu se opreşte apa care mişcă moara, şi că moara macină ceea ce bagi pe moară. Aşa e mintea omului, nu există nici o clipă din viaţa omului în care omul să nu gândească. Chiar şi când vrea să-şi oprească gândurile, chiar şi când vrea să nu se gândească la nimic, tot se gândeşte la faptul că nu se gândeşte, şi tot se gândeşte. Nu poţi ieşi niciodată din lucrarea aceasta a gândirii. De aceea părinţii cei duhovniceşti au înţeles că cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere cineva care vrea să-şi curăţească mintea şi inima este să-şi lumineze mintea cu gânduri bune şi să înlăture gândurile cele rele.

Cei care citiţi Noul Testament ştiţi că de multe ori Domnul Hristos S-a referit la gânduri ale oamenilor neexprimate, nearătate în cuvânt. "Cunoscând gândurile lor le-a zis" - sunt mai multe locuri de felul acesta în Sfânta Evangheile, când Domnul Hristos a luat în seamă gândurile şi a dat răspunsuri la gânduri neexprimate, pentru că Domnul Hristos fiind Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, cunoaşte gândurile omului. De aceea este de mare importanţă să fim cu luare aminte la gânduri, mai ales când vrem să ne curăţim sufletul.

În Sfânta Evanghelie de la Luca a rămas o pildă care se numeşte pilda omului căruia i-a rodit ţarina cu belşug. În pilda aceasta se arată că un om şi-a dat seama că într-un an, ţarina lui a rodit îmbelşugat şi nu avea unde să-şi pună mulţimea roadelor, recolta de pe ţarina lui. Şi atunci şi-a propus să facă ceva: să-şi dărâme magaziile şi să zidească altele. Şi a zis în cugetul său: "Voi dărâma jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi aduna acolo toate roadele mele şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bogăţii puse spre mulţi ani, mănâncă, bea, veseleşte-te". Şi Dumnezeu i-a zis: "Nebune, întru această noapte vor cere de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?" (Luca 12, 16-20). Pilda aceasta arată că gândurile au o mare însemnătate în viaţa omului pentru că omul acela şi-a zis în cugetul său că urmează să-şi dărâme magaziile şi urmează să facă altele, toate câte sunt cuprinse în pilda aceasta omul le-a zis numai în gând şi nu le-a spus la arătare, şi cu toate acestea Dumnezeu i-a zis omului: "Nebune, întru această noapte vor cere de la tine sufletul tău". Dumnezeu l-a numit pe omul acela "nebun" pentru gândurile lui. De aici vedem că Dumnezeu ia aminte la gânduri şi că gândurile au mare însemnătate, că trebuie să le luăm şi noi cu seriozitatea cuvenită şi să ne facem rânduială în minte ca să putem avea rânduială în viaţă.

Cum anume ne putem face rânduială în minte ştim mai întâi dacă cunoaştem izvorul gândurilor noastre. A spus Domnul Hristos că "din inima omului pornesc gândurile cele rele". Deci un izvor de gânduri rele este inima noastră, este interiorul nostru, este capacitatea noastră de gândire. Dar sunt şi gânduri care ne vin din afara noastră. Cunoaştem în Sfânta Evanghelie o relatare despre ispitirea pe care a făcut-o diavolul Domnului nostru Iisus Hristos când L-a ispitit zicând: "Fă din pietrele acestea pâine", când I-a zis: "Toate acestea - toate bogăţiile pe care I le-a arătat - Ţi le voi da Ţie dacă Te vei închina mie" şi când I-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu pentru că Dumnezeu va porunci îngerilor Săi să Te păzească" (Matei 4, 1-10; Luca 4, 1-12). Deci sunt şi gânduri din afara omului care oricum tot prin inima omului trec. Şi mai ales simţim de obicei toate gândurile ca pornind din noi înşine, deşi influenţe din afară sunt multe, influenţe de gânduri, de sugestii, de idei care vin din afară, din ceea ce auzim şi din ceea ce citim, dar toate acestea pornesc şi trec apoi prin inima noastră. Au putere numai în măsura în care le primim şi sunt ca ale noastre. Gândurile acestea sunt ale noastre chiar dacă ne vin cumva şi din afară, pentru că le primim şi noi. De aceea toată grija trebuie să ne fie să ştim ce fel de gânduri trec prin mintea noastră şi apoi să înlăturăm gândurile cele rele cu gânduri bune. Este singura modalitate de a-ţi face rânduială în minte, când înlături gândurile cele rele cu gânduri bune. Nu se poate altfel să scoţi un gând rău din suflet decât cu un gând bun.

În Pateric de pildă, se spune că un părinte a primit la sine pe un frate care-şi mărturisea gândurile cele rele câte îi veneau prin minte şi zicea: "Nu ştiu ce să fac părinte, că îmi vin tare multe gânduri rele în minte. Cum pot să scap de ele?" Şi atunci cuviosul Pimen - căci despre el este vorba - i-a spus: "Opreşte vântul", că bătea vântul. Şi el a zis: "Nu pot opri vântul". Şi atunci cuviosul a zis: "Aşa cum nu poţi opri vântul să nu bată, tot aşa nu poţi opri gândurile cele rele să nu vină. Dar altceva poţi să faci, şi anume cu un gând bun să înlături gândul cel rău".

La fel s-a dus la acelaşi cuvios părinte un frate care l-a întrebat: "Ce să fac Părinte, că n-aş vrea să am în minte nici un fel de gând rău. Aş vrea să ştiu cum se răsplăteşte răul cu rău, pentru că zice Apostolul <>". Şi cuviosul i-a răspuns aşa: "Frate, răul cu rău se răsplăteşte mai întâi în gând, după aceea în privire, apoi în cuvânt şi la urmă în faptă. Dar - zice cuviosul - dacă înlături gândul cel rău, la celelalte nu mai ajungi". Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.

Sunt două metode de îmbunătăţire a gândurilor, de luminare a minţii. Şi anume, pe de o parte să-ţi agoniseşti cât mai multe gânduri bune, şi pe de altă parte să ai un gând principal care mişcându-se mereu în minte, să fie ca un fel de paravan care opreşte gândurile care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Bineînţeles, pentru a ne folosi de aceste metode, trebuie să fim interesaţi de aşa ceva. Prin urmare noi putem să ne dăm seama de ce gânduri avem în minte numai dacă luăm aminte la gândurile care ne vin în minte, dacă suntem interesaţi pentru limpezirea minţii. La aceasta ne ajută foarte mult sfânta noastră Biserică cu învăţăturile ei, ne ajută cu rânduielile ei de slujbă, ne ajută cu scrierile sfinte câte le putem avea la îndemână, de pildă Sfânta Evangheile, Sfânta Scriptură în general, apoi cărţile de îndrumare duhovnicească, cum este Patericul şi Filocalia, şi mai ales şi mai întâi sfintele slujbe, pentru că sfintele slujbe sunt cele prin care noi ne apropiem de Dumnezeu. Sfânta Scriptură noi o citim şi singuri dar este cuprinsă în sfintele slujbe, se citesc texte din Sfânta Scriptură la Sfânta Liturghie şi la alte sfinte slujbe, într-un cadru festiv, aşa încât de fapt contactul nostru cu cele înalte, cu învăţăturile sfinte, îl avem din sfintele slujbe. Ortodoxia e doxologie, nu se poate să fi ortodox fără să aduci mărire lui Dumnezeu după îndrumarea sfintei noastre Biserici, după ceea ce se cuprinde în sfintele slujbe.

Pentru aceasta ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cât mai multe gânduri plăcute lui Dumnezeu, cu gândurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gânduri găsim în primul rând în Sfânta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întâi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe ca să ni se îmbunătăţească gândirea şi ca să avem o comoară de gânduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră. În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se numeşte "Despre Avva Filimon". În această scriere despre Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon - care era un pustnic - a fost întrebat de ucenicul său: "Părinte, de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?" Şi cuviosul a răspuns: "Frate, aşa de mult mi s-au întipărit în minte gândurile din psalmi încât parcă eu le-aşi fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste gânduri". Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gândurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemână, ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai gânduri bune şi să aibă numai gânduri după voia lui Dumnezeu.

Dar lucrul acesta se poate face într-un fel şi organizat, adică nu numai ascultând nişte texte de la sfintele slujbe ci memorând nişte texte de la sfintele slujbe, nu numai ascultând Sfânta Evangheile ci citind Sfânta Evangheile şi împropriindu-ne gânduri din Sfânta Evangheile. Şi după aceea putem să ne cercetăm pe noi înşine să vedem cu ce anume ne-am îmbogăţit. Cineva mărturisea că fiind la închisoare, mult îşi desfăta sufletul cu gânduri din Sfânta Scriptură pe care le-a învăţat înainte, în copilăria lui, înainte de a ajunge la închisoare. Şi mereu îşi verifica comoara de gând şi se gândea în nopţile de nesomn ce cuvinte din Sfânta Evangheile ştie care încep cu "a", ce cuvinte ştie care încep cu "b", ce cuvinte ştie care încep cu "c" şi aşa mai departe. De exemplu cu "a": "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta fiul lui Avraam este", cuvânt spus de Domnul Hristos în legătură cu Zaheu vameşul pe care l-a mântuit Domnul Hristos. Cuvinte care încep cu "b": "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri". Cuvinte care încep cu "c": "Cel ce vrea să vină după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie". Şi aşa până la sfârşitul alfabetului, şi altă dată tot aşa, şi în felul acesta îşi verifica comoara de gând pe care o purta în minte. Putem să facem şi noi la fel, dar noi ne putem gândi şi la cuvinte din sfintele slujbe, la cuvinte din texte liturgice pe care le spunem la Sfânta Liturghie, de exemplu: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem", "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi" şi aşa mai departe, putem să ne gândim şi cercetându-ne în legătură cu începuturile lor, şi alt fel, nu are importanţă, important este să ne îmbogăţim şi să ne simţim îmbogăţiţi cu gânduri bune care să fie la îndemâna noastră şi prin care să putem înlătura gândurile cele rele.

Metoda aceasta de a înlătura gândurile cele rele prin gânduri bune din dumnezeiasca Scriptură o găsim în relatarea despre ispitirea Domnului nostru Iisus Hristos, care i-a stat împotrivă vrăjmaşului cu gânduri din Sfânta Scriptură. De pildă când a zis diavolul: "Fă din pietrele acestea pâine", Domnul Hristos a răspuns cu un cuvânt din Scriptură: "Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Deuteronom 8, 3). Sau când I-a zis: "Toate acestea Ţi le dau Ţie dacă Te închini mie" şi când Domnul Hristos a răspuns: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui singur să-i slujeşti" (Deuteronom 6, 13). Şi când I-a zis: "Aruncă-Te de pe templu jos, că va porunci îngerilor Săi să Te păzească să nu se împiedice de piatră piciorul Tău" Domnul Hristos a spus: "Este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Deuteronom 6, 16).

Lucrarea aceasta, metoda aceasta de a înlătura gândurile care nu sunt după voia lui Dumnezeu prin gânduri care sunt după voia lui Dumnezeu este mai greu de urmărit şi sunt mai puţini cei care folosesc această metodă. Dar părinţii cei duhovniceşti au găsit o metodă mai la îndemâna tuturor, şi anume metoda de a te angaja în rugăciune printr-o rugăciune scurtă, cuprinzătoare, pe care să o spui mereu în minte. Şi anume rugăciunea aceasta este "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Rugăciunea aceasta scurtă putem să o spunem oriunde şi oricând, în orice poziţie ne-am găsi, putem să o spunem şi culcaţi în pat, noaptea când ne trezim din somn, putem să spunem mereu şi e bine să spunem mereu rugăciunea aceasta scurtă, până se formează o deprindere în noi, o deprindere prin care putem să ne împotrivim uşor gândurilor rele care vin în mintea noastră. Prin urmare, când cineva zice mereu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", mintea lui e totdeauna angajată într-o lucrare de îmbunătăţire sufletească şi lucrarea aceasta de îmbunătăţire sufletească face nelucrătoare gândurile care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Nu-ţi trebuie multă osteneală să înlături un gând rău câtă vreme inima este angajată în gânduri bune, câtă vreme gândurile cele rele găsesc ceva în minte, găsesc un gând care le înlătură, prin care gândul cel rău se nimiceşte.

Această rugăciune scurtă şi la îndemâna tuturor este obligatorie pentru călugări, călugării sunt datori să o facă. Pentru că atunci când primesc metaniile se spune: "Fratele nostru cutare primeşte sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu. Că eşti dator în toată vremea şi în tot ceasul să ai în minte, în inimă, în cugetul tău şi în gura ta numele Domnului Iisus şi să zici: Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta este o îndatorire a călugărilor pentru limpezirea minţii, pentru înlăturarea gândurilor celor rele. Şi se recomandă şi celor care nu sunt călugări să se folosească de această lucrare ca să poată cu uşurinţă să-şi limpezească mintea. Sfântul Marcu Ascetul spune că "În inima iubitoare de osteneală nu au putere gândurile cele rele, ci gândurile cele rele se sting aşa cum se stinge focul în apă". Spun părinţii cei duhovniceşti că "Gândul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu", de aceea gândurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu. Furnică pentru că apare întâi ca o furnică care poate fi strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.

Părinţii cei duhovniceşti ne îndeamnă să folosim mai ales rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi au dat şi o rânduială în privinţa aceasta. Pe mine m-a învăţat părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, acum cincizeci de ani, în 1942, cum să fac această rugăciune lipind-o de respiraţie. Şi anume a zis aşa: să spun cu mintea - deci cu cuvântul gândit - "Doamne" între respiraţii, concomitent cu inspirarea, deci trăgând aerul în piept, să zic "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu", şi expirând, dând afară aerul din piept, să zic "miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta nu e o condiţie necesară pentru mântuire, adică acela care zice pe respiraţie se mântuieşte şi cel care zice altfel nu se mântuieşte. Important e să fi angajat în rugăciunea aceasta, în metoda aceasta de curăţire a sufletului. Bineînţeles că lucrul acesta nu trebuie să-l facă cineva care este angajat în alte lucrări în care e solicitată mintea. Sfântul Maxim Mărturisitorul de pildă, în dialogul între un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea cum Sfântul Apostol Pavel care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile spune totuşi "neîncetat să vă rugaţi", cum se ruga el neîncetat? Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci spune altceva. Zice că "Rugăciunea neîncetată este să ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Acesta este răspunsul Sfântul Maxim Mărturisitorul din care înţelegem că de fapt rugăciunea nu e de fapt o simplă repetare a unei formule de rugăciune, ci este o atitudine de rugăciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El şi să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla, şi atunci această stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune.

O concepţie la fel cu aceasta a Sfântului Maxim Mărturisitorul o avea şi un pustnic despre care se spune în Pateric că a fost vizitat de un oarecare străin care la plecare şi-a cerut iertare de la părintele că l-a reţinut de la rugăciunea lui, de la programul lui. Şi părintele respectiv a răspuns aşa: "Rugăciunea mea frate, este să te primesc pe tine şi să te petrec cu drag". Cine îi slujeşte lui Dumnezeu prin ceea ce face şi îşi face datoria în viaţa aceasta, acela, dacă dă un sens religios vieţii, prin tot ceea ce face îi slujeşte lui Dumnezeu. De altfel cuviosul Dorotei spune că "A te ţine de o singură faptă bună înseamnă a zidi un singur perete şi nu o casă întreagă". Trebuie să folosim toate metodele de îmbunătăţire sufletească chiar dacă ţinem la o faptă bună mai mult şi ne e o faptă bună mai la îndemână, cum ar fi rugăciunea, dar să nu ne punem nădejdea la o singură faptă bună, ci să căutăm să înmulţim binele şi să facem cât mai multe fapte bune şi cât mai felurite fapte bune, mai ales acele fapte care sunt în legătură cu împrejurările care ne solicită.

Bineînţeles că un student de pildă, care-şi împlineşte datoria de student învăţând - noi îi îndemnăm pe toţi să înveţe, să studieze şi să-şi facă datoria - nu este obligat să se angajeze la rugăciunea aceasta de toată vremea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci poate să facă această rugăciune de câte ori mintea nu este ocupată cu altceva, de câte ori mintea ar putea vagabonda, de câte ori mintea s-ar împrăştia, pentru că nu are un gând deosebit pe care să îl folosească, pe care să îl lucreze în el însuşi şi prin care să se lucreze pe el însuşi. Avem aceste lucruri la îndemână şi dacă suntem cu luare-aminte atunci putem foarte bine să ne facem rânduială în minte şi dacă ne facem rânduială în minte ne facem rânduială în viaţă şi ne curăţim sufletul. De altfel Domnul Hristos ne-a dat această poruncă spunând: "Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispite" (Matei 6, 41). Privegheaţi înseamnă fiţi cu luare-aminte, urmăriţi, cercetaţi, nu înseamnă pur şi simplu să stai şi să nu dormi noaptea, să faci priveghere în sensul de a nu dormi, ci înseamnă să fi treaz la minte, să fi cu luare-aminte.

Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, spunea că "Cea mai frumoasă podoabă a unui suflet - a unui tânăr - este să aibă minte trează şi inimă curată". Inima curată este în legătură cu mintea trează, pentru că o minte trează nu lasă să intre în inimă gânduri care ar putea lucra ceva negativ în suflet, în viaţa omului, ci mintea trează se împotriveşte la tot ceea ce nu se potriveşte cu binele omului şi nu vrea să-şi întineze inima cu gânduri străine de voia lui Dumnezeu. Numai că pentru a scăpa de gândurile cele rele nu e destul să ai nişte metode, ci trebuie şi să ocoleşti pricinile care duc la gânduri rele, să ocoleşti împrejurările care înmulţesc gânduri neliniştitoare, gânduri nepotrivite cu voia lui Dumnezeu. Cei care se ocupă de viaţa sufletească, care vor să-şi curăţească inima, se şi roagă pentru aceasta. Psalmistul zicea "Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele". Fără îndoială că în cea mai mare parte inima curată este un dar de la Dumnezeu, dar este un dar de la Dumnezeu pe care ni-l dă Dumnezeu numai în măsura în care ne angajăm şi noi pentru darul acesta. Se spune despre un frate oarecare dintr-o mănăstire, care era râvnitor la rugăciune dar era nepăsător faţă de alte îndatoriri, că i s-a arătat diavolul unui părinte îmbunătăţit şi i-a spus: "Cutare frate - zice - mă strânge în braţe pururea făcând voile mele şi apoi zice către Dumnezeu: <>".

Sigur că cineva care-şi umple mintea de gânduri rele şi îşi adună în minte spurcăciuni nu poate să-şi curăţească mintea, nu îi dă Dumnezeu dar să-şi curăţească mintea. La mine a venit la spovedit un tânăr, nu demult, şi l-am întrebat dacă se uită la lucruri spurcate, la filme necuviincioase, la reviste cu figuri care excită, şi a zis "Nu, părinte". Şi eu îl întreb: de ce nu? Şi el zice: "Pentru că mi-e frică". Ar trebui să ne fie frică de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare ci ajungem în deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gând, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă îmbătrânesc relele împreună cu noi.

Apoi, înafară de aceasta trebuie să fim cu luare-aminte la tot ce intră în sufletul nostru şi să fie mintea noastră ca un străjer care filtrează, care cercetează orice vine în minte, pentru că în minte este locul în care se cunosc toate. Dar aceasta nu se întâmplă de la sine. Noi în orice caz, dacă e vorba să avem în vedere ţinta împărăţiei lui Dumnezeu, trebuie să ştim că nu suntem visători ai împărăţiei lui Dumnezeu ci suntem unii care caută împărăţia lui Dumnezeu, iar împărăţia lui Dumnezeu o căutăm înăuntrul nostru. Dar bineînţeles că curăţia inimii nu constă numai din limpezirea minţii şi din limpezirea gândurilor şi din cercetarea gândurilor, ci curăţia inimii trebuie să aibă şi ceva pozitiv în înţelesul de a înmulţi gândurile cele bune - pentru că mintea şi aşa nu poate sta fără nici un gând - şi când se înmulţesc gândurile cele bune, prin însăşi înmulţirea gândurilor bune se nimicesc gândurile cele rele. Nu trebuie neapărat să te gândeşti tot timpul la ceea ce-ţi trece prin minte când ştii în general că ai gânduri bune, când nu te mai poţi gândi decât la gânduri bune. Eu îi îndemn pe toţi să-şi facă rânduială în minte şi prin rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi prin alte rugăciuni şi prin participarea la sfintele slujbe şi prin citirea unor cărţi duhovniceşti ziditoare de suflet, şi atunci înmulţindu-se gândurile cele bune, din însuşi acest fapt avem o rânduială în minte şi o sursă, un izvor de bunătate, de înţelepciune, ne îmbunătăţim, ne ridicăm mai presus de noi înşine.

Apoi fiind vorba de ţinta vieţii creştine şi ca împărăţie a lui Dumnezeu, trebuie să avem în vedere două lucruri importante şi anume faptul de a împlini ceea ce a zis Domnul Hristos că trebuie să împlinească cineva pentru viaţa de veci, şi faptul de a primi ajutor din hrana, din pâinea vieţii care este Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Cuminecătură. Domnul Hristos când a fost întrebat de către tânărul acela "Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?" a răspuns "De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile". Tânărul a întrebat "Care porunci?". Domnul Hristos i-a răspuns "Să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu fi mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi să nu înşeli pe nimeni" (Matei 19, 16-19; Marcu 10, 19). Dintre acestea, cinci sunt porunci din Decalog, două sunt înafară de Decalog - să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi să nu înşeli pe nimeni. Acestea trebuie neapărat împlinite. Nu poţi să mergi mai departe dacă nu le împlineşti pe acestea. Sigur că Domnul Hristos a spus într-o altă împrejurare şi cuvintele "învăţându-i pe ei să păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Matei 28, 20). Nu trebuie să rămânem doar la puţinul pe care l-am putea face prin împlinirea acestor şapte porunci pe care le-am pomenit şi care pot fi găsite în Sfânta Evanghelie în referatele, trei la număr, în legătură cu tânărul cel bogat, ci trebuie să facem mult mai mult, să împlinim toată dreptatea, tot ce putem face, tot ce ştim. Şi dacă facem tot ce ştim atunci mereu putem face mai mult şi ne îmbunătăţim sufleteşte.

Dar pe lângă aceasta primim ajutor de la Domnul Hristos din pâinea vieţii, căci El a spus: "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă întru sine" (Ioan 6, 54), "Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer. Cel ce mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci" (Ioan 6, 51). Numai că pentru aceasta trebuie să-ţi faci rânduială în minte şi să-ţi curăţeşti sufletul ca să te poţi face vrednic de hrana cea duhovnicească, de cel mai mare dar pe care îl dă Domnul Hristos, Sfânta Împărtăşanie, prin care apoi poţi să ajungi să primeşti viaţă veşnică.

Stimaţi ascultători, când se face Sfânta Liturghie, după ce preotul se roagă lui Dumnezeu pentru a trimite pe Duhul Sfânt să prefacă Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spune de ce anume cere lucrul acesta. Şi zice aşa: "Ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor şi spre îndrăzneala cea către Tine". Din aceasta înţelegem că scopul vieţii creştine este şi împărtăşirea cu Sfântul Duh. Sfântul Serafim de Sarov le spunea oamenilor că scopul vieţii creştine este să primeşti pe Sfântul Duh. Sfântul Duh ni-L trimite Dumnezeu, dar ni-L trimite numai dacă suntem ucenici ai Domnului Hristos. L-a trimis pe Duhul Sfânt peste ucenicii Domnului Hristos, şi noi în măsura în care suntem ucenici Domnului Hristos primim pe Duhul Sfânt în sufletul nostru şi atunci suntem pregătiţi pentru împărăţia cerurilor şi suntem cu îndrăzneală faţă de Dumnezeu, avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dar pentru aceasta trebuie să avem în vedere şi celelalte două lucruri, şi anume trezirea sufletului şi iertarea păcatelor.

În Sfânta Evangheile în legătură cu împărăţia lui Dumnezeu este pomenită şi pocăinţa, pocăinţa ca mijloc de curăţire a sufletului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 4, 17). Sunt mai multe locuri în Sfânta Scriptură în care ni se atrage atenţia asupra importanţei pe care o are pocăinţa, iar la sfintele slujbe se spun cuvintele: "Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem". Prin urmare pocăinţa trebuie să fie o lucrare de toată vremea pentru viaţa noastră, pentru îmbunătăţirea noastră.

Ce este pocăinţa? Răspunsul cel dintâi şi cel mai adevărat la întrebarea "Ce este pocăinţa?" este acesta: pocăinţa este părăsirea păcatului. Cine nu părăseşte păcatul nu se pocăieşte. Cine trăieşte într-un sistem de păcătuire nu se pocăieşte. Cine face păcate cu gândul că Dumnezeu îl iartă nu se pocăieşte. Pocăinţa este părăsirea păcatului. Numai din momentul în care părăseşti păcatul, nu-l justifici, îl defaimi, îl socoteşti păcatul ca păcat, atunci poţi să ai iertarea păcatelor pentru pocăinţă. În Biserica noastră dreptmăritoare pocăinţa are şi un rol de îmbunătăţire a sufletului - în înţeles de înlăturare a relelor şi împlinirea celor bune - în înţelesul că noi ştim că Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe oameni să facă roade vrednice de pocăinţă. Ce înseamnă aceasta? Îi îndemna pe oameni Sfântul Ioan Botezătorul să nu se mulţumească numai cu o părere de rău pentru păcatele făcute ci să facă şi nişte fapte bune prin care să nimicească păcatele. Iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni scrie: "Cel ce a furat să nu mai fure şi mai cu seamă să lucreze cu mâinile sale lucru cinstit ca să facă milostenie" (Efeseni 4, 28). Cu mâinile furi, cu mâinile să faci milostenie după ce te-ai oprit de a mai fura. Nu e destul ca cineva să nu mai fure ci trebuie să facă ceva bun tot cu mâinile cu care a furat, pentru binele altora.

Stimaţi ascultători, pocăinţa nu trebuie înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut, nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tânguire. Dumnezeu nu are nevoie de nişte tânguitori ci are nevoie de nişte oameni care se angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atât de trecut cât ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre viitor, pentru că viitorul este hotărât de prezentul pe care îl trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea că "Tatăl omului mare este copilul". Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cât l-ai făcut cândva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l schimbe, ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte desăvârşirea, aici e partea pozitivă din pocăinţă în înţelesul că orice lucru trebuie să-l facem tot mai bine şi mai bine şi să urmăm, să căutăm desăvârşirea. Domnul Hristos i-a îndemnat pe oameni să fie desăvârşiţi când a zis: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" şi cuvintele acestea le-a spus după ce i-a îndemnat pe oameni să iubească şi pe vrăjmaşii lor, căci a zis: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri Care răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi trimite ploaia peste cei răi şi peste cei buni". Şi mai departe puţin: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 44-48). Prin urmare să fim desăvârşiţi în iubire, să fim desăvârşiţi în tot ce-i lucrul bun, să nu ne mulţumim niciodată cu puţin, să facem totdeauna mai mult şi mai mult, bine ştiind că desăvârşirea nu are hotar - aşa spun părinţii cei duhovniceşti: "desăvârşirea nu are hotar" - şi bine ştiind că desăvârşirea lui Dumnezeu niciodată nu poate fi ajunsă de omul pământean nici în viaţa de acum, nici în veşnicie nu poate să fie omul la fel cu Dumnezeu. Dar poate să se apropie de Dumnezeu, omul fiind fiinţa căreia i s-a poruncit să devină dumnezeu, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare.

Noi mergând pe această cale putem avea nădejde şi la îndumnezeire, adică la coborârea lui Dumnezeu în existenţa noastră umană. Numai că pentru aceasta trebuie să avem dorinţa şi să fim sinceri. Şi în sfânta noastră Biserică este şi rânduiala să facem pocăinţă şi în toată vremea dar să facem pocăinţă şi ca act de pocăinţă şi mai ales la Sfânta Spovedanie, unde trebuie neapărat să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, să ne recunoaştem starea noastră de păcătoşenie şi atunci să cerem de la Dumnezeu darul ca să ni se ierte păcatele şi putere ca să stăm împotriva păcatelor.

Dar să nu aşteptăm să facă Dumnezeu ceea ce trebuie să facem noi. Să ne facem şi noi partea noastră în îmbunătăţirea vieţii noastre. Aici e mântuirea. Noi spunem în Crez că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om "pentru noi şi pentru a noastră mântuire" şi Îl ştim pe Domnul Hristos Mântuitor al nostru şi simţim că este Mântuitorul nostru, dar ştim că Domnul Hristos ne cere şi o angajare personală pentru mântuirea noastră, mântuirea fiind un act teandric, adică un act în care se întâlneşte şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului. Să nu aşteptăm să facă Dumnezeu decât ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu, iar noi să ne împlinim partea noastră în mântuirea noastră.

Stimaţi ascultători, în Sfânta Evanghelie sunt prezentaţi mai mulţi oameni plăcuţi lui Dumnezeu, oameni care au primit iertarea păcatelor, între care şi femeia păcătoasă, căreia Domnul Hristos i-a spus: "Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că mult a iubit", iar ei adresându-i-se a zis: "Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace" (Luca 7, 47. 50). O alcătuire de la sfintele slujbe zice aşa: "Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare care pe mine din calea rătăcirii m-au izbăvit; şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie: viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace".

Cred că acestea fiind spuse, acum ştim fiecare că ţinta vieţii creştine este împărăţia cerurilor, este viaţa de veci, este desăvârşirea şi îndumnezeirea, este preamărirea lui Dumnezeu. Dar că la aceasta nu se poate ajunge decât prin curăţirea inimii, care pe de o parte înseamnă limpezirea minţii şi limpezirea inimii prin strădania de a înlătura gândurile cele rele, de a ocoli pricinile gândurilor celor rele şi de a ne întări în gânduri bune, folosindu-ne de tot ceea ce ne-a dat Dumnezeu la îndemână, folosindu-ne de Sfânta Spovedanie, folosindu-ne de Sfânta Împărtăşanie ca mijloace de îmbunătăţire sufletească.

Sfârşesc aceste consideraţii aducând înainte două alcătuiri în poezie, una în legătură cu spovedania şi cealaltă în legătură cu punctul de pornire pentru îmbunătăţirea vieţii sufleteşti. Poeziile au fost scrise de Zorica Laţcu, Spovedanie:

Intervievator: Ce spuneţi despre oamenii care se numără la ortodocşi, prin Botez, se spovedesc odată pe an, în cel mai fericit caz, fiind o spovedanie care durează maxim cinci minute, eventual se şi împărtăşesc cu ocazia respectivă, calcă la biserică din an în Paşti, în cel mai fericit caz, dacă vin la biserică duminica la Sfânta Liturghie stau o oră, dacă stau, vin mai târziu, cam pe vremea predicii să prindă cuvânt de învăţătură, sau pleacă mai repede, înainte de terminarea Sfintei Liturghii, ca să prindă emisiunea "Lumină din Lumină" la televizor. Dar despre cei care socotesc că destul este a face fapte bune, a te ruga acasă, că la biserică dacă merge să aprindă o lumânare din când în când nu se poate Dumnezeu, în marea lui iubire de oameni, să nu mântuiască persoana respectivă. Ce le răspundeţi acestor oameni?

Părintele Teofil: Cam am eu de furcă cu oameni de felul acesta şi poate că şi ei cu mine. Vin la mine la spovedit oameni care se spovedesc din an în an şi la toţi le spun că nu e destul. Nu e destul să te spovedeşti odată pe an. Nu ştiu ce le-aş putea spune acelora care se spovedesc şi mai rar decât odată pe an. De obicei când vine cineva la mine, totdeauna îi spun că trebuie să se spovedească cel puţin în toate cele patru Posturi. Se întâmplă însă că vin unii care s-au spovedit anul trecut, de pildă în Postul Paştilor, şi zic: când te-ai spovedit ultima dată? - aceasta-i întrebarea generală pe care o pun totdeauna. Şi îmi spune: "Anul trecut în Postul Paştilor". Şi zic: la cine te-ai spovedit? Zice: "La dumneavoastră". Măi frate, dar nu ţi-am spus eu - că eu ştiu, că le spun la toţi - să te spovedeşti mai des decât odată pe an? "Mi-aţi spus părinte, dar acuma ce să fac, a trecut anul şi nu m-am spovedit". Şi la aceştia aşa le spun, că dacă tot aşa fac şi în anul viitor, atunci la mine să nu mai vină, pentru că eu nu sunt dispus să mă ocup de oameni care sunt nepăsători faţă de lucrurile lui Dumnezeu. De obicei întreb: de ce nu te spovedeşti? Unii spun că nu au timp, sunt puţini aceia care recunosc că din neglijenţă. Mai zic: nu te spovedeşti pentru că nu ai păcate sau nu crezi în eficacitatea spovedaniei? Spun: "Ba da părinte, am păcate". Atunci de ce le tragi un an de zile după tine ca să te spovedeşti numai în Postul Paştilor? Pe unii îi mai întreb că dacă într-un an nu ar fi Paşti şi Postul Paştilor, s-ar mai spovedi în anul acela? Bineînţeles că la aceasta oamenii răspund: "Părinte, nu m-am gândit la asta". Şi atunci le spun eu că m-am gândit eu pentru ei şi că în anul acela nu s-ar spovedi. Dacă se spovedesc numai în Postul Paştilor cum să te spovedeşti într-un an în care nu e Postul Paştilor?

Apoi în legătură cu mersul la biserică: eu nu stau de vorbă la spovedit cu cineva care nu merge la biserică. Nu am ce vorbi. Ce să-i spun? Sunt unii care spun că nu au mai fost la biserică de ani de zile, sau că au fost anul trecut la Paşti. Celor care spun că au fost la Paşti le zic: ştii de ce e aşa multă lume la Paşti la biserică? Că sunt şi din cei ca tine, care merg numai odată pe an la slujbă. După aceea sunt unii care zic - când îl întreb dacă merge la biserică - "Da". Şi m-am prins că unii nu merg la biserică la slujbă, ci intră în biserică şi aprind o lumânare. Şi acum îi întreb: dar la slujbă, stai la slujbă, cât stai la slujbă? Şi zice: "Părinte, mă duc şi aprind o lumânare". Şi zic eu: şi o pui să stea în locul tău şi ea stă de fapt în locul ei.

În sfârşit, oamenii sunt foarte încurcaţi cu gândurile. Adică chestiunea religioasă nu este o chestiune importantă pentru mulţi dintre oamenii care fac ceva din punct de vedere religios. Adică el se consideră că doar faţă de cel care nu face nimic totuşi face ceva. Oamenii, cei mai mulţi, trăiesc social în religie. Fac nişte lucruri pe care le mai fac şi alţii. Nu trăiesc religios în societate, aşa cum ar trebui să trăiască. Acelora care nu merg la biserică eu de fapt le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică? Înseamnă să mergi în cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci întreit-sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu îngerii "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot", să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos. Şi la urmă zic: uite, toate acestea tu nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică, toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa că de fapt toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot. Nu se mai gândeşte ce înseamnă să te duci şi ce înseamnă să nu te duci la biserică. Şi eu le spun: două ore pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în Dumnezeu, nu e prea mult. Două ore pentru Dumnezeu, într-o săptămână, să stai înaintea lui Dumnezeu, să ai conştiinţa că acum eşti în faţa lui Dumnezeu.

Eu am un program - am spus-o şi rândul trecut - de angajare în viaţa religioasă şi programul începe cu frecvenţa la biserică. Adică să te duci la biserică în duminici şi sărbători, sau cel puţin în duminici, la Sfânta Liturghie. Fără aceasta nici nu poţi să consideri că cineva are o viaţă religioasă autentică. Unii zic: "Părinte, e drept că nu mă duc la biserică, dar să ştiţi că eu totdeauna ascult la radio sau privesc la televizor slujba". Şi cum o asculţi, trântit pe pat, pe fotoliu? "Stau în genunchi şi în picioare, părinte". Nu te uiţi la slujbă ca şi când te-ai uita la meci, poate la meci te uiţi cu mai mult interes. Aşa că oamenii aceştia sunt superficiali. De fapt mulţi suntem superficiali sau suntem superficiali în raport cu ceea ce ar trebui să facem, dar lipsa aceasta de interes, de angajare, sau să te duci la biserică ca să asculţi o predică e prea puţin. Zic unii: "Părinte, dar să ştiţi că eu mă rog lui Dumnezeu şi mă închin şi mă gândesc la Dumnezeu". Şi eu zic: foarte bine, dar să ştii că nu e destul.

Intervievator: Părinte, dacă puteţi să nuanţaţi puţin în legătură cu drumul spre ţintă, rolul Maicii Domnului, al sfinţilor, al rugăciunilor unora pentru alţii în cadrul Bisericii, rugăciunile părintelui duhovnicesc pentru ucenic, pentru fiii duhovniceşti.

Părintele Teofil: Sigur că noi nu suntem nişte singuratici, noi ne mântuim în Biserică, ne mântuim între sfinţii lui Dumnezeu, ne mântuim sub ocrotirea Maicii Domnului şi noi credem în mijlocirile Maicii Domnului. Şi tocmai acesta este rostul să mergi la slujbă, că te angajezi întru preamărirea lui Dumnezeu şi în lucrurile cele de folos în înţelesul acesta că faci nişte lucruri pe care singur nu le-ai face sau nu ţi-ar veni în minte să le faci. De pildă în ceea ce priveşte preamărirea lui Dumnezeu - căci vorbeam de preamărirea lui Dumnezeu ca ţintă a vieţii creştine -, venind la biserică oricum eşti pus în situaţia să te gândeşti să aduci mărire lui Dumnezeu, prin ecfonisele Sfintei Liturghii, "Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti", "Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm", "Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm", "Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm". Toate lucrurile acestea sunt lucruri pe care le faci condus de sfânta Biserică.

Sau cinstirea Maicii Domnului. Aţi băgat de seamă de pildă, că la Sfânta Liturghie, după ce se cântă imnul "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", cele dintâi cuvinte pe care le auzim sunt: "Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria", iar după aceasta urmează un imn în cinstea Maicii Domnului: "Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim".

Să vă spun în legătură cu asta ceva. Eu obişnuiesc ca pe cei care vin la mine la spovedit să îi angajez şi în cinstirea Maicii Domnului, pentru că în Molitfelnic scrie aşa, că după ce l-ai spovedit pe cineva şi i-ai dat dezlegare, preotul să zică "Cuvine-se cu adevărat", rugăciunea aceasta care v-am spus-o eu acuma. Dar un arhiereu la care m-am spovedit eu cândva m-a pus pe mine să zic. Şi m-a pus pe mine să zic cuvintele acestea, rugăciunea aceasta, înainte de a primi dezlegare. Şi am luat aminte şi eu la aceasta şi fac şi eu aşa. Şi vine omul la mine la spovedit şi îl spovedesc şi zic: ştii să zici "Cuvine-se cu adevărat"? Şi câte unul zice: "Ştiu părinte". Şi zic: atunci zi. Zice: "cuvine-se cu adevărat". Ca şi când asta ar fi tot. Adică nici nu ştie măcar despre ce e vorba. Şi să ştiţi că mă oboseşte treaba asta. Acuma bineînţeles că dacă nu zice el zic eu şi câteodată, ostenit de atâţia oameni care nu ştiu să zică "Cuvine-se cu adevărat", zic eu şi nu-l mai pun pe el să zică. Dar constat că mulţi dintre credincioşii noştri nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. De ce nu sunt? Din nepăsare, din neluare-aminte, că nu ştiu despre asta, că nu i-a învăţat nimeni, că nu le-a atras nimeni atenţia, nu ştiu de ce, dar ştiu că nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Dacă nu ştii nici o rugăciune către Maica Domnului, cum să fi cinstitor al Maicii Domnului? Păi ce să zicem, că vin la mine unii care nu ştiu nici "Tatăl nostru". Vine odată unul şi zic: ştii "Tatăl nostru"? Zice "Ştiu". Şi eu m-am gândit că nu-l va şti, totuşi. Şi când zic oamenii că ştiu sau că nu ştiu, de obicei îi pun să spună. Era un inginer şi zic: hai să vedem cum zice un inginer "Tatăl nostru". Şi nu a ştiut. Dar nu a ştiut nici el că nu ştie. De ce? Pentru că atunci când l-a zis, l-a zis cum credea el că e. Să ştiţi că stăm destul de rău de fapt cu viaţa duhovnicească, nu sunt oamenii destul de bine angajaţi.

Şi sigur că dacă suntem cinstitori ai Maicii Domnului nu se poate ca Maica Domnului să nu ne ocrotească, să nu se roage pentru noi. Suntem cinstitori ai sfinţilor, şi sfinţii se roagă pentru noi şi avem încredere şi în rugăciunile pe care le facem noi unii pentru alţii şi toate acestea ne ajută. Bine, eu nu puteam într-o cuvântare ca aceasta să mă ocup de toate laturile câte sunt. Dar în orice caz, dacă se pun problemele acestea, mă bucur că le putem elucida. Biserica noastră este o Biserică în care ne simţim angajaţi şi ne simţim împreună cu alţii, adică nu suntem nişte singuratici, nişte retraşi, care ne lucrăm mântuirea în izolare. Ci suntem nişte oameni care suntem angajaţi unii pentru alţii după cuvântul "Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Sigur că un duhovnic se roagă bucuros pentru cei care se spovedesc la el şi pe care îi poate avea în vedere sau măcar în general pentru toţi aceia care i-a trimis Dumnezeu la el şi care, mă rog, chiar şi care nu au putut primi dezlegare de păcate - pentru că să ştiţi că eu nu dau dezlegare de păcate numai aşa, ca o formulă, că acuma s-a spovedit omul. Nu se poate, mai ales cei care trăiesc în sistem de păcătuire, cei care au nişte patimi pe care nu le părăsesc, nu pot să primească dezlegare de păcate decât în măsura în care îi verific şi, cu vremea, dacă se fac oameni cumsecade. De exemplu vine pe la mine câte un fumător - nu-i dezleg pe fumători - şi spun: lasă că ne întâlnim noi când nu-i mai fi fumător. Cei mai mulţi rămân fumători şi nu ne mai întâlnim.

Intervievator: În legătură cu gândurile rele, unele din noi, altele din afară. Cum am putea să simţim că nişte gânduri sunt rele ?

Părintele Teofil: Păi şi gândurile care vin din afară de noi, tot prin noi trec, aşa că la urmă nu ne putem da seama foarte bine care sunt de la noi şi care sunt din afară de noi. Dar totuşi putem să ne dăm seama în sensul acesta, că dacă priveşti nişte lucruri urâte, nişte lucruri necuviincioase, acelea nu le-ai fi avut dacă nu te uitai la ele. Şi acelea sunt gânduri din afară venite în tine cu voia ta, cu deplină voinţă şi ştiinţă. Acesta-i şi un păcat, adică să te uiţi la nişte lucruri necuviincioase e păcat. Nu tot ce face omul negativ e păcat, sunt şi greşeli. De exemplu Tudor Arghezi are un cuvânt în legătură cu greşeala şi cu păcatul: "Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie greşeală adevărată, că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală ci păcat de moarte".