Comentându-i pe Hegel şi Platon, filosoful englez Karl R. Popper observă că pentru amândoi “oamenii care se supun unei forţe superioare sau nu mor mai degrabă decât să se supună unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnăscuţi care n-au parte decât de ceea ce merită”.

Aserţiunea i se pare lui Popper exagerată şi reacţionară. Să-mi fie îngăduit a crede că nu-i câtuşi de puţin aşa. Oare progresul se confundă cu laşitatea? Sunt războiul defensiv şi legitima apărare născociri ale minţii retrograde? Nu voi înceta să tot repet - luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac şi obsedat – că taina libertăţii nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (şi datoria) să se apere, a ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă altceva decât a te învoi cu sclavia. Faimoasele “împrejurări” (subînţeles: atenuate, justificative) nu-s decât pretexte, scuze ori şiretlicuri ale mişeliei (în înţelesul vechi al cuvântului, ba şi în cel nou), frazeologie cu iz şi pretenţii sociologice, vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple.

Şantajul, dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă şi mai respingătoare (alături de turnătorie), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l răspândi, a i te face părtaş. Hegel şi Platon au deplină dreptate, formularea lor este aspră însă diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistă când e atacat ori individului care pentru a scăpa cu viaţă (ori nerănit ori nebătut) dă ascultare pretenţiilor unui bandit li se potriveşte de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu şi lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mă satur a-l cita: “Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber se impune să nu-ţi fie frică de moarte.”

Dar înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul “capul plecat sabia nu-l taie”? Nu cred că înţelepciunea – care este mai bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală –consecinţele se cunosc.) “Plecăciunea” (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.

Se poate ca expresia “suflet de rob” să pară oarecum melodramatică şi să li se înfăţişeze unora ca legată de “idealism”. Aprehensiunile acestea sunt făţarnice, temerile acestea ţintesc să discrediteze un adevăr absolut: a ceda şantajului ori a neguţători compromisuri cu el e totuna cu pregătirea bilanţului unde în debit va figura pierderea totală a libertăţii poporului sau omului care nu au vrut să reziste şi să grăiască răspicat: nu. Mai există o lege a şantajului care trece neluată în seamă: că de foarte multe ori şantajistul nu depăşeşte stadiul ameninţărilor şi că în faţa împotrivirii se fâstâceşte şi dă cu bâta-n baltă. Şantajistul are nevoie de asentimentul, de complicitatea şantajutului, şantajul e o piesă (neagră ar zice Anouilh, blakmail zic englezii) care nu se poate juca de unul singur. Opresorul şi oprimatul alcătuiesc un cuplu. De aceea defecţiunea ameninţatului răstoarnă situaţia cu desăvârşire şi îl pune pe agresor într-o situaţie disperată.

Dar legea fundamentală a tărăşeniei (cine ar putea să o conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu a te împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie spirituală eroică: hotărârea de a-ţi hazarda viaţa mai bine decât a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin vizibile, a-ţi “pierde faţa”, a merge de bună voia ta în piaţa unde se vând sclavi şi suflete moarte. (Căci batjocoritorul, “îmblânzitul”, călcatul în picioare îşi păstrează trupul , sufletul desigur nu, sufletul se lasă păgubaş de atare soţ.)

Bine este a lua aminte la încă un fapt: chiar dacă şantajul nu se va repeta (ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde a se transforma în obicei), cedantul rămâne în primejdie – în condiţie de receptivitate de-a pururi sensibilizat – pentru că şi la el laşitatea se face regulă de purtare şi reflex condiţionat. O singură cedare e deajuns ca să-l inoculeze pe respectivul ins: din clipa aceea şi până la cea din urmă el rămâne sclav virtual.

Nu s-ar zice, aşadar, că Hegel şi Platon au cuvântat cu exagerare şi dispreţ aristocratic. Sunt în lumea aceasta comunităţi sau oameni dispuşi a consimţi violenţei, a se încovoia, a nu zări scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc în hăul abjecţiei. Despre aceştia şi acestea presupunerea realităţii unui “suflet de rob” îşi află confirmarea. Orice arguţii sunt irelevante şi incongruente. Unica armă de nădejde împotriva şantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l ameninţa că va tipări nişte scrisori de dragoste compromiţătoare pentru duce: publică-le şi du-te naibii.

Dar când treaba nu se mai exprimă în parole de vodevil ci e de-adevărat pe viaţă şi pe moarte? Când pistolul e lipit de tâmplă ori de ceafă? Ei, atunci regula jocului nu se schimbă, doar miza, brusc devenită hamletiană, cumpănită între existenţă şi contrariul ei. Iar câştigător nu va ieşi decât cel căruia nu-i e teamă de moarte ori este în orice caz destul de tare ca să acţioneze ca şi cum nu l-ar cerca spaima, biruinţa putând fi obţinută de cele mai multe ori şi în felul acesta.

Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.190-192