26 iulie 1996

Preacuvioase părinte stareţ, stimaţi ascultători, cu ajutorul lui Dumnezeu suntem spre sfârşitul programului pe care l-am avut, pentru care am venit aici, şi pentru seara aceasta, ca o pecetluire a celor pe care le-am prezentat zilele trecute, aş vrea să ne întreţinem puţin asupra celei mai adânci taine din câte taine le are Biserica noastră, Taina Sf. Euharistii. Spuneam luni, când am început programul, că "taină" în limba noastră românească are două înţelesuri. Înţelesul de taină ca ceva necunoscut deplin, ceva ce ni se ascunde dar ni se şi arată, şi prin acest cuvânt desemnăm în general oricare din cele 7 Sfinte Taine prin care harul lui Dumnezeu se coboară peste credincioşi pentru trebuinţele pe care le au credincioşii, pentru sfinţirea credincioşilor. În acest înţeles Taina este o lucrare sfântă întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o lucrare sfântă care se lucrează în Biserică şi prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu, harul sfinţitor pentru trebuinţele diferite ale credincioşilor. Sunt câteva Taine generale, pentru toţi credincioşii, Taine de iniţiere, cum e Taina Sf. Botez, Taina Ungerii cu Sf. Mir, Taina Sf. Euharistii. Apoi sunt dintre cele 7 Sfinte Taine şi unele Taine care se dau credincioşilor pentru trebuinţe speciale, cum e Taina Sf. Spovedanii pentru iertarea păcatelor, Taina Sf. Maslu pentru cei bolnavi, Taina Cununiei pentru cei ce se căsătoresc şi Taina Preoţiei pentru cei ce devin slujitori la Altar.

Am mai vorbit apoi de alte taine şi anume de tainele care privesc adevărurile de credinţă creştină, pe care le şi cunoaştem şi pe care nu le cunoaştem deplin, taina adevărurilor descoperite de Dumnezeu. Şi aşa, luni am vorbit despre taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, marţi despre taina Jertfei Mântuitorului, miercuri despre taina Învierii, joi despre taina Înălţării Mântuitorului şi iată, astăzi am socotit că e bine să ne întreţinem puţin asupra, aş zice eu, acelei taine care e mai taină decăt toate tainele, în sensul că în Sf. Euharistie, Sf. Cuminecătură, în Sf. Împărtăşanie - îi zicem în mai multe feluri - nu ni se descoperă ceea ce ştim că se cuprinde, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos dar nu vedem Trupul şi Sângele Mântuitorului, ci vedem pâine şi vin. În acest înţeles taina este mai taină decât alte taine, pentru că vedem ce ni se prezintă şi credem în altceva, credem că este vorba de Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta este învăţătura Bisericii, în aceasta credem, aceasta este realitatea pentru noi. La celelalte Sf. Taine vedem lucruri văzute, de exemplu la Taina Sf. Mir ştim că e ungere cu Sf. Mir, la Taina Botezului vedem apa, la Taina Cununiei vedem cununiile şi cunoaştem formula de cununie, la Sf. Maslu vedem untdelemnul, dar la această Taină vedem pâine şi vin şi credem în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru noi nu e pâine şi vin, pentru noi sunt dumnezeieştile Taine, pentru noi e Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pâinea şi vinul fiind prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Noi lucrurile acestea le-am primit din tradiţia Bisericii noastre, din atmosfera de credinţă, de slujbă a Bisericii noastre.

Mai este o taină pe care am putea-o numi tot aşa de bine taină a tainelor din punct de vedere al descoperirii dumnezeieşti, şi anume taina Sf. Treimi. E ceva cu totul neînţeles de noi, v-am spus că lucrurile acestea nu pot fi coborâte la gândirea noastră pământească, în raţional, pentru că sunt supraraţionale, nu le putem coborî în logic pentru că sunt supralogice. Dacă le-ar putea cunoaşte omul prin raţiune atunci nu ar trebui să credem în ele, ci le-am putea demonstra. Ori aşa ceva nu se poate.

Eram la Arad, acum vreo trei ani, la Episcopie, unde s-a făcut o întrunire cu reprezentanţi ai Oastei Domnului din diferite părţi ale ţării. Din Moldova, din Arad, din Timişoara, erau episcopi acolo şi o împrejurare a favorizat şi prezenţa mea acolo. Era I.P.S. Serafim la Arad, venise din Germania sau din Occident în orice caz, şi trebuia să ia parte la această adunare şi m-a invitat şi pe mine. Şi acolo a venit vorba, între altele, despre un reprezentant al Oastei Domnului care avea ceva cultură mai multă - era un subinginer, om preocupat de studii şi de perspective de acestea materiale, de analize - şi spunea cineva acolo despre unul din cei de faţă - şi tare s-a simţit rău omul acela când i s-a spus - că a analizat Sf. Împărtăşanie să vadă dacă e Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Nu ştiu cum, prin ce s-au gândit ei că a analizat. Ei, aşa ceva nu se poate. Dacă crezi, analizezi cu credinţa, primeşti dintr-odată. Dacă nu crezi, degeaba încerci să cunoşti, pentru că nu ai cum să cunoşti.

De fapt noi avem un buletin de analiză al Sf. Împărtăşanii şi anume la Sf. Liturghie. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată, bineînţeles că şi eu m-am gândit la aceasta atunci când s-a pus problema că există cineva care vrea, prin diferite mijloace, să cunoască Trupul şi Sângele Domnului din Sf. Euharistie. Şi anume m-am gândit atunci că noi avem un buletin de analiză complex şi foarte clar, bineînţeles pentru credinţa noastră. Anume, după ce se împărtăşesc preoţii şi credincioşii, este un cuvânt care zice aşa, un îndemn: "Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de viaţă făcătoarele şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului". Iată un buletin de analiză. Pentru credinţă, bineînţeles. Cu cine m-am împărtăşit? Pentru ce trebuie să mulţumim? Că ne-am împărtăşit cu înfricoşătoarele lui Hristos Taine. Ce înseamnă "înfricoşătoarele lui Hristos Taine"? Cu nişte lucruri mai presus de înţelegerea noastră, cu ceva ce nu putem înţelege în logica noastră, în perspectiva pământului, ceva care e adus din cer pe pământ. Ştiţi că Domnul Hristos a spus "Părinţii voştrii au mâncat mană şi au murit, iar cel ce mănâncă Trupul şi Sângele Meu are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer" (Ioan 6, 58). Aşa a zis Domnul Hristos despre Sine: "pâinea care s-a pogorât din cer" (Ioan 6, 41), deci sunt mai presus de ceea ce putem noi gândi cu mintea noastră. "Fericit eşti Simone, fiul lui Ion?, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta" - adică faptul că Eu sunt cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ţi s-a descoperit prin descoperire dumnezeiască şi eşti fericit. Prin puterea firii nu ai fi putut ajunge, trupul şi sângele nu pot descoperi aşa ceva, căci firea pământească nu poate intui lucrurile mai presus de fire.

Deci e vorba de înfricoşătoarele lui Hristos Taine, de ceva ce nu putem înţelege şi ceva ce e uimitor. Să ştiţi că cuvântul "înfricoşător" nu e cel mai potrivit cuvânt prin care s-a tradus un termen din altă limbă, din limba greacă. Înfricoşător înseamnă mai mult copleşitor sau uimitor. "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta" vorbim noi cu Maica Domnului. De fapt s-au uimit toate, admiră toate, toate existenţele raţionale, toate existenţele care gândesc admiră mărirea ta. Asta înseamnă "s-au spăimântat": admiră sau sunt uimite, sunt uluite de ceea ce se întâmplă. "Taină străină văd şi preamărită; cer fiind peştera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire întru care s-a culcat Cel neîncăput Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl mărim". Văd ceva şi înţeleg altceva. Văd o peşteră şi înţeleg cerul. Văd o iesle şi înţeleg sălăşluirea lui Hristos. Văd pe Maica Domnului şi înţeleg scaunul Heruvimilor. Văd pe Hristos Dumnezeu pe Care-L văd ca om şi El este şi Dumnezeu adevărat. Asta înseamnă a privi în perspectiva tainei. Deci una văd şi alta cred. Văd ce se vede şi cred în ce nu se vede. Credinţa mă duce mai presus de ceea ce se vede. Vederea mă duce la ceea ce se vede, îmi descoperă ceea ce îmi stă în faţă. "Taină străină văd însă", adică eu am conştiinţa că văd, prin ceea ce se vede, ceea ce nu se vede. Deci văd pe Sfânta Fecioară şi nu mă opresc la Sfânta Fecioară ci mă gândesc la scaunul de Heruvimi, pentru că Fiul lui Dumnezeu - zicem noi tot printr-o descoperire şi, de fapt, tot prin ceva neînţeles - Se odihneşte pe scaun de Heruvimi.

Toate lucrurile acestea pot fi înţelese într-o altă perspectivă. Adică cum, sunt nişte Heruvimi şi Domnul Hristos stă pe ei? Nu e aşa. Vrem să spunem că Domnul Hristos e mai presus de Heruvimii care sunt mari şi puternici. De Maica Domnului zicem: "Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii". Heruvimii sunt fiinţe din imediata apropiere a lui Dumnezeu. De altfel şi cu apropierea aceasta a lui Dumnezeu, trebuie să înţelegem altfel, pentru că Dumnezeu nu e undeva mărginit şi atunci, fiind mărginit, stă pe ceva, are o dreaptă şi o stângă, Fiul lui Dumnezeu şade de-a dreapta Tatălui; unde-i dreapta, unde-i stânga lui Dumnezeu, dacă-i vorba? Pentru că Dumnezeu fiind infinit, nu are o dreaptă şi o stângă, pentru că nu e în mărginire ca să aibă o dreaptă şi o stângă. Şi atunci de ce se spune totuşi că Fiul lui Dumnezeu stă de-a dreapta Tatălui? Se spune pentru că numai aşa se poate înţelege cinstirea firii omeneşti din Mântuitorul nostru Iisus Hristos, printr-o comparaţie. Stă de-a dreapta Tatălui, de fapt stă în cinstire, asta înseamnă. Noi nu putem coborî lucrurile cereşti la dimensiunile lucrurilor pământeşti, doar găsim nişte comparative în lucrurile omeneşti ca să înţelegem lucruri mai presus de ceea ce exprimăm prin termenii de comparaţie.

Deci uimitoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine le-am primit la Sf. Liturghie când ne împărtăşim. Şi despre uimitoarele Taine ale lui Hristos, despre Trupul şi Sângele pe care le-am primit, despre Hristos întreg cu care ne-am unit ştim că ne unim cu Domnul Hristos în întregimea Lui. Pornim de la Trupul şi Sângele Lui, dar Domnul Hristos nu ne dă ceva din afară de El, ci ne dă ceva ca să ni se poată comunica El însuşi, ne dă ceva din fiinţa Lui, ca prin ceea ce ne dă, să intre El întreg în noi. Învăţătura Bisericii este că cel care se împărtăşeşte, se împărtăşeşte cu Hristos întreg şi în lărgime şi în adâncime. Nu se împărtăşeşte cu ceva din Hristos ci cu Hristos. Dacă Hristos vine în noi prin poruncile Sale, poruncile Sale sunt mijlocul prin care Hristos Se întrupează în noi, înseamnă că poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt mijlocul prin care vine El în noi. Tot aşa şi Trupul şi Sângele pe care ni le dă e ceea ce e mai jos din tot ce reprezintă persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mai apropiat de noi, mai materializat cumva, dar ca prin aceasta să ni se dea El întreg. A găsit Domnul Hristos modalitatea aceasta de a Se uni cu omul.

Şi despre Tainele Mântuitorului noi spunem că sunt dumnezeieşti. Nu se poate să nu fie dumnezeieşti dacă ţin de Dumnezeu. E tot ce are omenirea mai scump, tot ce are omenirea mai înalt, Trupul şi Sângele Mântuitorului cu care noi ne împărtăşim de multe ori aşa învârtoşaţi cum suntem şi nu înţelegem mare lucru, ca şi când s-ar întâmpla ceva obişnuit. De ce? Pentru că nu noi Îl descoperim pe Domnul Hristos, ci Domnul Hristos ni se descoperă nouă. Şi în măsura în care ni se descoperă Îl cunoaştem şi Îl preţuim, apreciem acest dar, avem această valoare, şi dacă nu ni se descoperă El degeaba căutăm noi să Îl cunoaştem din Împărtăşire sau gândindu-ne la Trupul şi Sângele Lui, nu putem, numai Tatăl Cel din ceruri, numai Duhul Sfânt, numai Domnul Hristos Însuşi ne poate descoperi acest lucru, aşa cum a descoperit de fapt şi adevărurile care le credem şi pe care le-am primit ca lucrătoare în sufletul nostru. Am spus că Învierea Domnului Hristos au cunoscut-o şi au crezut în ea numai aceia pe care Domnul Hristos Cel Înviat i-a încredinţat. Există o încredinţare lăuntrică, nu trebuie neapărat să ne gândim la o încredinţare din afară, să-L vedem pe Domnul Hristos în faţă. Dacă ar fi aşa, cineva îşi imaginează pe Domnul Hristos şi zice că L-a văzut pe Domnul Hristos. Asta nu e sigur. Un părinte din Pateric când i s-a arătat vrăjmaşul şi i-a zis "Închină-te mie că sunt Hristos", el a zis: "Vezi că eu nu sunt vrednic să-L văd pe Hristos, îi fi trimis la altcineva". A avut o ezitare, şi a avut o ezitare pe bună dreptate, pentru că pot fi şi înşelăciuni. Cineva îl întreabă pe un părinte din Pateric că ce zice despre cei care au vedenii cu îngeri. Şi el răspunde: "Eu îi fericesc pe aceia care-şi văd păcatele lor". E mai mare lucru să-ţi vezi păcatele tale decât să-L vezi pe Domnul Hristos. Pe Domnul Hristos Îl vom vedea toţi, deodată, la a doua venire, şi atunci nu va fi nici o îndoială. Dar până atunci pot fi şi îndoieli în ceea ce priveşte apariţia Domnului Hristos. Bineînţeles că pot fi şi apariţii bune, dar omul în general e bine să fie circumspect.

Sfintele Taine ale Mântuitorului sunt dumnezeieşti, Sf. Taină a Euharistiei este dumnezeiască. "Drepţi primind dumnezeieştile ..." Şi bineînţeles că dacă sunt Dumnezeieşti sunt şi sfinte. Nu poate să fie ceva dumnezeiesc şi să nu fie sfânt. Dacă sunt sfinte sunt preacurate. Fiind dumnezeieşti, sfinte şi preacurate, sunt şi nemuritoare, adică rămân în veci. În noi şi în afară de noi ele rămân în veci, nu se dizolvă. Niciodată nu se dizolvă Sfintele Taine ale Mântuitorului cu care ne împărtăşim, ci intră în alcătuirea mădularelor noastre. Ştiţi că există o rugăciune după ce ne împărtăşim, rugăciunea a treia, în care zicem către Domnul Hristos "Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi în inimă". Te-am primit în fiinţa mea, acum vreau să se întâmple ceva mai departe, să intri în alcătuirea mădularelor mele, să intri în rărunchi şi în inimă. Ce înseamnă asta să intri în rărunchi şi în inimă? În ceea ce are fiinţa mea mai adânc, mai esenţial, acolo să intri, să intri în tot, să Te reverşi în existenţa mea întreagă. Domnul Hristos nu ne-a descoperit nimic în legătură cu faptul că ar pleca din existenţa noastră pentru nevredniciile noastre, dar fiind veşnic şi fiind veşnice, noi nu putem să facem nişte aprecieri în legătură cu aceasta, dar ştim că nu dispare, nu se nimiceşte, nu se risipeşte, ci Tainele lui Dumnezeu fiind veşnice, se unesc cu Dumnezeu dacă omul e nevrednic şi nu poate să fie purtător de Dumnezeu. Ştiţi că noi la slujbele noastre pomenim pe purtătorii de Dumnezeu părinţi ai noştri. Toţi trebuie să fim purtători de Dumnezeu şi mai ales cei care se împărtăşesc neapărat trebuie să fie purtători de Dumnezeu, teofori. Purtător de Dumnezeu se numeşte "teofor" în greceşte. Cine-i teofor poate să fie în acelaşi timp şi "hristofor", purtător de Hristos. Ştiţi că există numele acesta, Hristofor, mai ales în Apus. Purtător de Duh se spune "pnevmatofor". Cine se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine este teofor, hristofor, pnevmatofor, pentru că unde e Hristos acolo e şi Tatăl şi Duhul Sfânt. Însă Domnul Hristos este cel mai apropiat de noi pentru că e şi om, nu numai Dumnezeu. E Dumnezeu şi om. Trupul şi Sângele Mântuitorului ţin de Mântuitorul-om, om unit cu Dumnezeu. Nu se poate să separi vreodată pe omul Hristos de firea dumnezeiască, ci unde e Domnul Hristos ca om, acolo este şi firea dumnezeiască a Domnului Hristos. Deci primim Tainele dumnezeieşti, înfricoşătoare, primim Tainele sfinte, primim Tainele preacurate, primim Tainele nemuritoare, primim Tainele de viaţă făcătoare. Când se împărtăşeşte cineva, se spune: "Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cutare cu Sfântul şi Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". E taina vieţii.

Oamenii în general au o ezitare când e vorba de moarte. Şi Domnul Hristos nu vrea ca omul să moară, nu vrea ca să moară casa lui Israel. În Scriptură nu este nici un loc în care să se spună că Dumnezeu a creat moartea. Moartea există dar nu e creată, ci e o consecinţă a slăbiciunii omeneşti şi a păcatului, dar lucrul acesta nu l-a vrut Dumnezeu. Şi atunci, cum nu există o moarte creată, tot aşa nu există nici un iad creat. Noi când ne gândim la iad ne gândim la ceva ce există fără să fie creat. Atunci cum există dacă nu e creat? Nicăieri în Biblie nu se spune că Dumnezeu a creat iadul. Spune că a făcut cerul şi pământul, că l-a făcut pe om, că a făcut animalele, că a făcut plantele, toate acestea sunt mărturisite ca existând din puterea lui Dumnezeu şi de fapt sunt şi foarte complicate şi foarte instructive în ceea ce priveşte vederea lui Dumnezeu, vederea înţelepciunii lui Dumnezeu, a puterii lui Dumnezeu, a bunătăţii lui Dumnezeu. Dar nu se spune nicăieri că Dumnezeu a creat moartea, chiar se spune că nu a creat moartea şi nu se spune nicăieri că a creat iadul. Şi totuşi există. Cum există? Există prin cei care sunt vrednici de moarte şi prin cei care sunt vrednici de iad. Şi nefiind firesc să moară cineva, şi nefiind firesc să meargă în iad, e firesc ca omul să-şi dorească viaţa. Şi Sfintele Taine ale lui Hristos sunt făcătoare de viaţă, dătătoare de viaţă.

Tot aşa mai vorbim noi despre Duhul Sfânt dătător şi făcător de viaţă, şi tot aşa vorbim noi la sfintele slujbe despre Crucea cea dătătoare de viaţă: "Cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci". Care face viaţa. Cum face Crucea viaţa? Prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-a ajuns la viaţă, ne-am mutat de la moare la viaţă. Zicem noi la Paşti: "Ziua Învierii popoare să ne luminăm, Paştile Domnului, Paştile; că de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". Asta înseamnă că noi de fapt trebuie să trăim în cer, în cerul cel de pe pământ, în pământul devenit cer. Deocamdată nu întru deplinătate, pentru că aşteptăm un cer nou şi un pământ nou, cum se scrie în Scriptură, dar totuşi credincioşii trebuie să ducă o viaţă cerească în condiţiile pământeşti. Mie îmi place să spun că mănăstirea e - ştiţi, nu? - tinda raiului, poarta cerului, casa lui Dumnezeu, locul împlinirilor, într-un fel cerul cel de pe pământ. Şi Sf. Ioan, cel ce a scris "Scara", chiar are afirmaţia aceasta că "mănăstirea e cerul cel de pe pământ". Şi biserica e cerul cel de pe pământ, biserica ca locaş de închinare - de ce? - pentru că se fac slujbele dumnezeieşti în biserică, pentru că aduce cerul pe pământ, reprezintă pe pământ cerul cel mai presus de lume despre care nu ştim exact ce este. Astfel, Sfintele Taine sunt cereşti pentru că nu sunt de pe pământ, nu le creează cineva pe pământ.

Când sunt prezentate Cinstitele Daruri ca să fie sfinţite, în timp ce credincioşii cântă "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", cuvinte spuse după "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate", deci ca un fel de oferire inimii credincioşilor pentru Dumnezeu, preotul se roagă şi zice către Dumnezeu Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt. De ce? Ca să vină peste noi şi peste aceste Cinstite Daruri şi să prefacă pâinea în Trupul Mântuitorului, ceea ce este în potir - vinul amestecat cu apa - în sângele Mântuitorului şi acestea să se realizeze prin Duhul Sfânt: "Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt. Amin. Amin. Amin". Aceasta este rugăciunea numită "Epicleză" şi este momentul în care Cinstitele Daruri, pîinea şi vinul, devin Trupul şi Sângele Mântuitorului. Pentru credinţa noastră, pentru viaţa noastră devin Trupul şi Sângele Mântuitorului. Deci nu mai sunt închipuitoare ale Trupului şi Sângelui Mântuitorului, pentru că înainte de prefacere, cinstitele Daruri sunt pâine şi vin obişnuite, sunt de fapt preînchipuitoare ale Trupului şi Sângelui Mântuitorului. La Liturghia Sf. Vasile cel Mare se şi spune: "Cele ce le-am adus înainte şi închipuiesc Trupul şi Sângele Tău să se prefacă în Trupul şi Sângele Mântuitorului". Deci sunt nişte lucruri pe care noi nu le putem înţelege la măsurile noastre, dar le primim ca adevărate şi considerăm apoi că ceea ce e în faţa noastră este Trupul şi Sângele Mântuitorului pe care nu-l descoperim noi, ci ni-l descoperă Dumnezeu, ni-l descoperă Mântuitorul Care Se uneşte cu noi. Şi în continuare avem în faţă Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos pentru împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor şi ne împărtăşim nu cu pâine şi vin preînchipuitoare, ci cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu o realitate, o realitate indiscutabilă pentru noi.

Au încercat cei vechi şi au pus problema - unii dintre ei - cum este, dacă într-adevăr este sau nu este prezent Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Li s-a descoperit unor părinţi că e carne şi sânge. Toate lucrurile acestea sunt o încercare de elucidare a problemei, problema rămâne problemă, pentru unii problemă şi pentru unii realitate. E elucidată gata şi fără aceste intervenţii de sus. Pentru că, la drept vorbind, noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu cu bucăţi ci cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos întreg, în întregimea lui. Adică Îl primim pe Domnul Hristos întreg, nu primim părţi din Domnul Hristos, ci pe El întreg. Fiecare credincios Îl primeşte pe Hristos întreg. Am putea zice aşa comparativ, dacă priveşti un munte, de pildă, muntele e şi în afară de tine, e şi în tine, la măsurile la care poate fi cuprins muntele, cum e cuprins muntele într-o fotografie, de pildă, aşa mare cum e, muntele intră într-o fotografie mică. Tot aşa intră Trupul şi Sângele Domnului Hristos cu toate măreţiile Lui, cu tot ceea ce este Domnul Hristos, intră în fiinţa noastră redusă. La proporţiile la care este intră şi se face trup în noi. Căci scopul împărtăşirii este acesta, ca Domnul Hristos să devină trup în noi, trupul Domnului Hristos să se unească cu fiinţa noastră şi noi să devenim mădulare ale trupului lui Hristos. Nu e o chestiune teoretică.

Sf. Apostol Pavel, de pildă, vorbeşte în Epistola către Efeseni despre mădularele Trupului lui Hristos. Şi în Epistola către Romani şi în Epistola I către Corinteni e o idee pe care Sf. Apostol Pavel o are în vedere, o răspândeşte, dar nu e o simplă teorie, ci e o realitate. Adică Domnul Hristos intră în alcătuirea umană ca să devină omul ceea ce este El în firea omenească şi prin aceasta să se unească cu Dumnezeu. Sigur că e o distanţă foarte mare între omul fără Dumnezeu şi omul unit cu Dumnezeu. Părinţii cei care au încercat să dea o explicaţie au luat ca termen de comparaţie un fenomen, şi anume unirea fierului cu focul. Şi zic că aşa cum fierul, când e băgat în foc, primeşte însuşirile focului fără să fie foc, e fier fierbinte, e fier unit cu focul, nu e foc, nu devine foc, nu se transformă în foc, dar primeşte însuşiri ale focului, arde, cum arde focul arde şi fierul înroşit în foc, aşa este şi cu unirea omului cu Dumnezeu.

Poate vă mai aduceţi unii aminte de cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog, cuvântul al V-lea dintre Imnele Sf. Simeon Noul Teolog. El, vorbind cu Dumnezeu, vorbind cu Domnul Hristos, îşi exprimă uimirea în faţa Domnului Hristos şi zice: "Cum de foc eşti ce ţîşneşte şi eşti val răcoritor? - deci eşti şi foc, şi val, şi fierbinţeală, şi răcoare în acelaşi timp - Cum de arzi şi-alini îndată? - foarte interesant, deci eşti şi foc, şi răcorire, şi arzi, şi alini - Cum mă faci nemuritor? Cum de faci din vameşi îngeri - prin unirea Ta pe vameşi şi pe păcătoşi îi faci îngeri, îi ridici la treapta de îngeri prin prezenţa Ta - şi-ntunericul lumină? Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină? Cum tragi bezna în lumină? Cum de noaptea o cuprinzi? Cum de mă prefaci cu totul? Inima cum o aprinzi?" Şi acum urmează să zicem punctul de culme: "Cum de Te-mpreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci? - îi faci fii ai Tatălui pe robii, pe creştinii care sunt robii lui Dumnezeu, dar cum îi faci fii? Nu din afară, ci din înăuntru, intri în alcătuirea mădularelor lor. De aceea Sf. Simeon Noul Teolog zicea: «Privesc mâna mea şi văd mâna lui Hristos» De ce? Pentru că e străbătută de Hristos - Cum de arzi de dor, rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci? Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată? Cum de vezi cele ce-n taină numai Ţie Ţi se-arată? Cum fiind aşa departe vezi ce facem fiecare? Doamne, robilor Tăi dă-le îndelunga Ta răbdare".

Părinţii cei duhovniceşti nu au mers foarte departe cu aprecierile acestea pentru că acestea nu sunt aprecieri, nu sunt teorii, nu sunt nişte lucruri care trebuie elucidate, ci sunt nişte lucruri pe care le primim, pe care le trăim. Dacă nu le trăieşti, degeaba le ştii, le teoretizezi. Ştiţi că Domnul Hristos a spus că "cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică" şi "cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţă veşnică". Sunt cuvinte pe care le-au auzit iudeii. Iudeii, când au auzit cuvintele acestea au zis: cum poate acesta să ne dea Trupul Lui să-l mâncăm? Doar ştim pe tatăl Său şi pe mama Sa, cum zice El: "M-am pogorât din cer?" (Ioan 6, 42). Şi într-adevăr Domnul Hristos S-a pogorât din cer, adică Fiul lui Dumnzeu S-a făcut om, S-a pogorât din cer, a devenit om în condiţii umane dar într-un chip deosebit, întrupându-Se de la Duhul Sfânt, şi a devenit om. În faţa oamenilor de fapt a contat ca om. Cei care L-au văzut pe Domnul Hristos dar nu au crezut în El ci numai L-au văzut după firea omenească, după figura Lui, au zis că e un om de rînd, care are tată şi mamă, că tatăl Lui este Iosif, că mama Lui este Maria, un om ca toţi oamenii. Şi El totuşi a zis: "M-am pogorât din cer". Şi iudeii se întrebau: cum zice că S-a pogorât din cer şi cum poate să ne dea Trupul Lui să-l mâncăm? Şi Domnul Hristos nu le-a dat nici o explicaţie. Dacă citim în Sf. Evanghelie găsim tot afirmaţii de felul acesta, că El Îşi dă Trupul să fie mâncat, Îşi dă Sângele să fie băut, că are viaţă veşnică, toate acestea le spune Domnul Hristos şi nu dă o explicaţie a acestui fapt. De ce nu dă o explicaţie? Pentru că omului care nu e la măsurile de a înţelege lucrurile acestea degeaba îi dai o explicaţie. O explicaţie nu schimbă o situaţie, şi situaţia e aceasta: Trupul şi Sângele Domnului Hristos ni se dau nouă spre mâncare şi spre viaţă veşnică şi intră în alcătuirea noastră aşa cum intră mâncarea prin care trăim. Hrana pe care o primim se asimilează, se face trup în noi. Aşa cum se face trup în noi hrana pe care o primim, tot aşa şi Domnul Hristos El Însuşi intră în alcătuirea mădularelor noastre, adică se face trup în noi, se continuă Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Când preotul de roagă ca să se prefacă Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Domnului Hristos, îi spune lui Dumnezeu de ce anume cere lucrul acesta. Şi zice: "Ca să fie celor ce se vor împărtăşi - spre ce? - spre trezirea sufletului." Cel dintâi lucru pe care-l afirmă în legătură cu dumnezeieştile Taine este să fie "spre trezirea sufletului", ca omul să fie sensibilizat , să fie treaz în faţa lucrurilor sfinte şi mai presus de ceea ce înţelegem noi. După aceea spre ce? "Spre iertarea păcatelor". După aceea spre ce? "Spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt - mai departe - spre plinirea Împărăţiei cerurilor şi spre îndrăznirea cea către Tine". Şi apoi adaugă: "Iar nu spre judecată sau spre osândă". Există şi posibilitatea ca împărtăşindu-se cineva, să se împărtăşească spre osândă, atunci când nu este luător aminte la dumnezeieştile Taine. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni zice: "Deci să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pîine şi să bea din acest pahar, pentru că cel ce mănâncă cu nevrednicie, mănâncă şi bea sieşi osândă. De aceea sunt printre voi mulţi slabi şi bolnavi şi o bună parte mor" (I Corinteni 11, 28-30).

Mi-aduc aminte de textul acesta, l-am auzit pentru prima dată în 1942 la Sâmbăta când am fost pentru prima dată acolo şi părintele Arsenie predica. Nu mai îmi aduc aminte foarte multe din predica părintelui - totuşi îmi mai aduc aminte câte ceva - dar şi de cuvântul acesta pe care l-am auzit pentru prima dată. Poate că l-am citit în Scriptură, nu îmi aduc aminte dacă am ajuns la textul acesta până la 13 ani şi jumătate. De altfel nu e foarte important să ajungi la un text, e foarte important ca ajungând la un text să-l iei în seamă, să-l asimilezi, să-ţi dai seama de valoarea lui. Ori părintele a luat în consideraţie acest text şi l-a detaşat din context pentru credincioşii care erau atunci de faţă, printre care eram şi eu. Şi a spus despre ceea ce zice Sf. Ap. Pavel, atrăgându-le atenţia credincioşilor că poate cineva să se împărtăşească cu nevrednicie şi în cazul acesta ajunge la slăbiciune, bineînţeles în primul rând la slăbiciune sufletească, dar de multe ori şi slăbiciunile trupeşti sunt slăbiciuni determinate şi de slăbiciunea sufletească. "Să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar, pentru că cel ce mănâncă cu nevrednicie, mănâncă şi bea sieşi osândă. De aceea - adaugă Sf. Ap. Pavel, citim în cap. 11 din prima Epistolă a Sf. Ap. Pavel către Corinteni - sunt printre voi mulţi slabi şi bolnavi şi o bună parte mor". Nu toţi oamenii care mor, mor pentru că nu s-au împărtăşit cu vrednicie. De multe ori se împărtăşesc oamenii pe patul de moarte şi poate chiar cu vrednicie, mulţi dintre ei s-au împărtăşit de multe ori în viaţă şi totuşi mor, moartea nu este un semn de împărtăşie cu nevrednicie. Dar există şi o moarte sufletească şi atunci moartea sufletească este totdeauna o consecinţă a neascultării de Dumnezeu. Sunt oameni care mor înainte de moarte, din punct de vedere sufletesc. După cum sunt oameni care înviază înainte de Înviere, din punct de vedere sufletesc. Sf. Ioan Scărarul în "Scara" are cuvântul că "nepătimirea este cerul cel de pe pământ" şi că este "învierea sufletului înainte de Învierea cea de obşte", înainte de învierea trupului.

Stimaţi ascultători, oricât am buchisi noi lucrurile acestea, tot nu înţelegem mai mult decât ni se spune şi nici ce ni se spune nu înţelegem. Noi să preţuim aceste daruri ale lui Dumnezeu şi să le folosim spre binele nostru. Să ştiţi că s-a făcut multă teorie în istoria Bisericii în legătură cu Sf. Taine, în legătură cu Sf. Euharistie. Cuvîntul "euharistie" înseamnă în greceşte "mulţumire". Noi când zicem "euharistie" nu înţelegem "mulţumire", deşi cuvântul grecesc "euharistie" înseamnă "mulţumire", dar nici ei nu se gîndesc la mulţumire în primul rând, când e vorba de Cinstitele Daruri, ci la Sf. Împărtăşanie, la Sf. Cuminecătură, la Trupul şi Sângele Mântuitorului. La dumnezeieştile Taine se gândesc şi ei. Cuvântul "euharistie" nu prea are circulaţie de fapt. E un termen teologic, îl înţeleg teologii, credincioşii noştri nu zic că primesc Sf. Euharistie, ci zic că primesc Sf. Cuminecătură, că se comunică. Ce înseamnă cuminecătură? Mijloc de comunicare cu Dumnezeu, mijlocul de a intra în sfera divină prin aceste daruri sfinţite, prin Sf. Taine comunicăm cu Domnul Hristos. De aceea trebuie să avem o corespondenţă cu Domnul Hristos, să ne asemănăm cu Domnul Hristos. Nu poate să se împărtăşească cu vrednicie cineva care are ură în suflet, pentru că un purtător de răutate, un purtător de ură nu se aseamănă cu Domnul Hristos şi neasemănându-se cu Domnul Hristos nu poate să se unească cu Domnul Hristos. Chiar dacă are mijlocul acesta de comunicare, de cumineacre, care înseamnă comunicare, înseamnă comuniune, înseamnă unire cu Domnul Hristos.

Sau Sf. Împărtăşanie. Ce înseamnă asta, Împărtăşanie? Mijloc de împărtăşire, de a te împărtăşi de ceea ce dă Dumnezeu, de ceea ce este Dumnezeu, coborât la măsurile posibilităţilor omului de a se uni cu Dumnezeu. Adică Domnul Hristos îl caută pe om unde este el. Unde-i omul acolo se duce Domnul Hristos. Dacă omul e pe pământ, vine la omul de pe pământ. Dacă omul e în iad, se duce la omul din iad. S-a pogorât la iad. De ce S-a pogorât la iad? Pentru că erau şi acolo oameni care trebuiau mântuiţi. S-a pogorât la iad, până unde era omul, până în cele mai de jos. "Pogorâtu-Te-ai - zicem noi la Paşti - întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat veşnicile încuietori care îi ţineau pe cei legaţi, Hristoase, şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt". Deci "pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului". Pentru că v-am spus ieri că concepţia de atunci era că iadul e sub pământ.

Noi, când ne gândim la iad, ne gândim că e undeva jos, în sensul că nu poate fi sus, nu poate fi şi iadul şi raiul în acelaşi loc, deşi nu se vorbeşte de ceva spaţial, dar în orice caz altceva e raiul, altceva e iadul. Şi atunci nu pot convieţui, nu pot fi împreună raiul şi iadul. Şi atunci dacă zicem că raiul e sus, zicem că iadul e jos. Dumnezeu ştie unde e josul, dacă-i vorba. Pentru că noi acum, de exemplu, stăm aici cu picioarele pe pământ şi josul nostru este pământul pe care călcăm. Dar ştim că cei din America, de pildă, unde răsare soarele acuma, sunt opuşii noştri, şi josul lor e susul nostru. Ei au un sus care-i altul şi un jos care-i altul faţă de noi. Şi am putea zice că aşa cum se învârte pământul, stăm cu capul la vale de multe ori, când se întoarce pământul pe partea cealaltă. De aceea e gravitaţia care ne ţine să nu cădem în sus. Poate cunoaşteţi expresia Sf. Grigorie de Nyssa de "oameni care cad în sus". Sunt oameni care cad în sus: aceia care sunt mândri. Nu cad în jos, cad în sus, dar tot cădere e. În sfârşit sunt nişte lucruri pe care eu mă gândesc să vi le pun în atenţie, că după aceea voi trebuie singuri să le cercetaţi sau să fiţi cu raportare la ele.

Ar mai fi o chestiune. Şi anume chestiunea dacă ni se dă posibilitatea să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, dacă ni se dă posibilitatea să avem Trupul şi Sângele Domnului Hristos, de unde le avem? Domnul Hristos a zis că vin din cer pe pământ, "Pâinea care s-a pogorât din cer". Ori nici unul dintre noi nu am văzut coborându-se pâine din cer ca să ni se dea nouă, dar avem dumnezeieştile Taine care se realizează în cerul cel de pe pământ şi am putea zice că tot din cer ne sunt venite, dar din cerul cel de pe pământ, prin lucrarea lui Dumnezeu. Şi atunci se pune întrebarea: dacă există această posibilitate să avem dumnezeieştile Taine cu care să ne împărtăşim, dacă există Sf. Liturghie care este anume - să nu uităm niciodată, e anume - ca să existe Sf. Taine pentru împărtăşire, nu pentru contemplare, pentru a fi privite, pentru a şti că există, ci pentru împărtăşire, când pot credincioşii să se împărtăşească? Sau când trebuie să se împărtăşească? Mulţi dintre credincioşi zic că nu se împărtăşesc pentru că nu sunt vrednici. Şi să ştiţi că nimenea de fapt nu e vrednic. Eu cred că nici sfinţii nu au crezut despre ei că sunt vrednici să se împărtăşească. Acum ştiţi că noi cerem de la Dumnezeu o învrednicire şi zicem: "Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice [...]" Chiar şi să zicem "Tatăl nostru" cerem o învrednicire. Sau cerem o învrednicire să nu păcătuim: "Învredniceşte-ne Doamne, în noaptea aceasta, fără de păcat să ne păzim noi", e o învrednicire. Singur Dumnezeu îl poate învrednici pe om.

Am zis că s-a făcut foarte multă teorie în legătură cu Sf. Taine. Să ştiţi că Sf. Taine nu ni s-au dat să le teoretizăm. În istorie s-au făcut multe aprecieri în legătură cu împărtăşirea şi cu ce este şi cum se dă, s-au încercat elucidări ale unor lucruri care de fapt nu se pot elucida. Biserica noastră să ştiţi că nu are nici un fel de teorie în legătură cu prefacerea. Spune pur şi simplu: Cinstitele Daruri se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Deci Domnul Hristos nu ne-a dat Sf. Taine ca să le analizăm în nici un fel: nici prin analize pe care le-ar putea face cineva în laborator, nici în analize de credinţă, ci le primim direct aşa cum ni se dau, ca "dumnezeieşti, sfinte, preacurate, nemuritoare, cereşti, de viaţă făcătoare, înfricoşătoare", acesta e buletinul de analiză. Dacă asta este situaţia, atunci întrebarea este când putem să le primim? Răspunsul ar fi: când suntem vrednici. Când suntem vrednici, cine poate să spună: acum eşti vrednic, poţi să te împărtăşeşti? Duhovnicul poate să spună că te poţi împărtăşi. Deci depinde de duhovnic, de ceea ce spune duhovnicul, dacă poţi să te împărtăşeşti.

Însă în ceea ce priveşte frecvenţa, adică faptul de a te împărtăşi, nu există o rânduială în sensul acesta, că numai atunci şi atunci, numai la sorocul cutare. S-au făcut nişte reguli, dar să ştiţi că atunci când preotul zice "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", îi cheamă pe toţi care vor să meargă. Pe toţi îi cheamă. Nu are de selectat pe nimenea. Sigur că îi pregăteşte şi trebuie să se pregătească ei înşişi, cu spovedanie, cu rugăciune, cu rugăciune anume pentru împărtăşire, dar el îi cheamă pe toţi. Şi îi împărtăşeşte pe toţi care vin. Şi credincioşii trebuie să dorească să se unească cu Domnul Hristos, să ceară lucrul acesta, să insiste pentru lucrul acesta, însă să nu ajungem niciodată la o modă, cum e în Occident. În Occident, cei care se duc la biserică, la Liturghie, se şi împărtăşesc. Nu există nici o cernere, nici o selectare, nici o spovedanie - se spovedesc odată pe lună şi mai rar. Aşa ceva la noi nu se poate. Dar nici nu trebuie să stea oamenii cu gândul că nu se împărtăşesc pentru că nu sunt vrednici. Când eşti vrednic? Cum ziceam noi când eram copii: "Eu sunt mic, Tu fă-mă mare. Eu sunt slab, Tu fă-mă tare".

Vorbeam aseară cu nişte prieteni, aici, când le-am spus că o fetiţă, când ziceam să spună după noi "Eu sunt mic, Tu fă-mă mare", ea zicea - în loc să zică "Tu fă-mă mare - "Eu te fac mare". Să ştiţi că Dumnezeu asta o şi face. Ne învredniceşte. Dacă suntem sinceri, ne învredniceşte Dumnezeu. Nu noi ne învrednicim. Sigur că dacă duci o viaţă superioară, o viaţă distinsă, într-un fel te faci vrednic şi prin asta. Nu o să crezi că eşti vrednic atunci când faci rele, când te-ai certat, şi acum te duci să te împărtăşeşti, nu te mai gândeşti că te-ai cetat, nu te-ai certat, că ai asuprit, nu ai asuprit pe cineva, că l-ai bruscat, că nu l-ai bruscat şi te duci să te împărtăşeşti că doar te învredniceşte Dumnezeu. Nu aşa trebuie văzute lucrurile. Dar dacă duci o viaţă care te recomandă în general pentru Dumnezeu, atunci ai motive şi să te împărtăşeşti, ca să primeşti putere. Nu te împărtăşeşti numai aşa, ca să zici că ţi-ai împlinit un lucru, ci ca să primeşti putere. Şi orice duhovnic trebuie să se gândească la faptul acesta, că el trebuie să-l ajute pe om să se împărtăşească. Bineînţeles că nu poţi să-l laşi să se împărtăşească pentru că vrea el aşa numai, fără nici o condiţie. Dar după ce l-ai pus odată în rânduială şi după ce a devenit un om superior şi un om care îl poţi recomanda lui Dumnezeu, nu ai nici un motiv să zici: poate te-ai împărtăşit ieri, mai vrei şi astăzi, ce înseamnă asta? Dacă eu ca preot mă împărtăşesc şi ieri, şi azi, şi mâine, şi poimâine, de ce nu s-ar putea împărtăşi şi credincioşii tot aşa, dacă doresc şi dacă sunt la măsurile acelea ca să se poată împărtăşi. Citiţi "Urmarea lui Hristos", cartea a patra e îndemnătoare spre împărtăşire. Şi de fapt acesta e şi rostul Liturghiei, ca să se poată împărtăşi credincioşii, ca să aibă la îndemână Sf. Taine ca să se poată împărtăşi.

Eu vă pun la inimă lucrurile acestea în toate aspectele pe care vi le-am prezentat şi doresc să ţineţi seama de ele şi să vă orientaţi, să găsiţi modalitatea de a putea să primiţi putere din dumnezeieştile Taine. Să nu aşteptaţi Postul Paştilor, să nu aşteptaţi alt Post, ci să puteţi să vă folosiţi de darul lui Dumnezeu cât de des posibil. Numai să nu ajungem la o modă, că trebuie să mă împărtăşesc, sunt la Liturghie, mă împărtăşesc. Nu. Ci să dorim să ne împărtăşim fiind la Sf. Liturghie şi de câte ori putem să ne împărtăşim, să ne şi împărtăşim.

Eu, cum am spus, vă pun la inimă lucrurile acestea. Să rămânem cu folos din toate câte vi le-am prezentat. Adică lucrurile acestea mie nu mi-au fost cerute de cineva, ci m-am gândit că dacă eu, la vârsta voastră de tineri, aş fi avut aceste comunicări, aceste informaţii, mi-ar fi prins foarte bine, şi de aceea am ales să vă spun ce v-am spus. Urmează ca fiecare să aveţi folosul pe care am gândit eu că-l puteţi avea şi întâlnirile acestea, din această vreme, aici, la locul acesta, în tinda raiului, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului şi în locul împlinirilor să le ducem cu noi acolo unde ne sunt rosturile de viaţă şi să se cunoască că am auzit ceva deosebit, să se cunoască că am fost undeva unde simţim mai mult darul lui Dumnezeu decât acolo unde suntem în general preocupaţi de multe altele şi uităm, poate prea mult şi prea des, de cele care nu ar trebui să le uităm niciodată.

Dumnezeu să ne ajute!

Intervievator: Omul, când se împărtăşeşte, Îl primeşte pe Mântuitorul întreg. Dacă ne împărtăşim zilnic, iată că pe Mântuitorul zilnic Îl vom primi întreg. Mintea mea nu înţelege. Rămâne taină?

Părintele Teofil: Rămâne taină, fără îndoială. Toate lucrurile acestea sunt mai presus de noi. Dar învăţătura Bisericii este că nu primim părţi din Domnul Hristos, nici în ceea ce priveşte lărgimea, adică primim o parte, cum am zis eu, un deget, ci Îl primim pe Hristos întreg. Asta este învăţătura Bisericii. Dar Îl primim pe Hristos întreg nu numai în înţelesul acesta, ci şi în înţelesul de adâncime, cât putem cuprinde din Hristos. Domnul Hristos spune undeva în Evanghelia de la Ioan că "Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură". Îl dă cât poate cuprinde omul. Nu ştim cât, până când, dar ştim că atâta primim cât putem cuprinde. Dar Domnul Hristos ni se dă întreg.

Intervievator: Am urmărit copilul mic, să zicem de 2-3 ani, care se împărtăşeşte cu mai multă vrednicie decât omul mare, pentru că are mai puţine păcate. Şi am urmărit comportamentul lui în ziua respectivă. Şi s-a întâmplat să facă ceva ce altădată nu a făcut, să zicem ceva grav, un act de răutate, nu a vrut să dea ceva cuiva. Am zis că dacă s-a împărtăşit, cum de nu a devenit mai bun?

Părintele Teofil: Bine, un copil nu are discernământ. Domnul Hristos e Domnul Hristos şi copilul e copil. Chiar dacă s-a împărtăşit. Să ştiţi că în Biserica noastră nu există îndemnul acesta ca să se împărtăşească copiii. Pentru că încă nu sunt conştienţi, ei se împărtăşesc cu împărtăşirea de după Botez şi după aceea pot să nu se împărtăşească până când ajung la vârstă conştientă.

Intervievator: Are sens noţiunea de răsărit? Nu o dată Sf. Părinţi ne spun că trebuie să ne aşezăm la rugăciune către răsărit, aşa cum altarul este către răsărit, dar cei opuşi nouă, cum bine aţi spus adineaori, au alt răsărit. Şi atunci mai are sens?

Părintele Teofil: Are sensul cu răsăritul lor, pentru că aceasta este o chestiune simbolică, nu e o chestiune că dacă priveşti în altă parte nu-ţi stă Dumnezeu în faţă. Dumnezeu e pretutindeni. Dar e o practică, mulţi dintre credincioşi zic "hai să mă întorc cu faţa către răsărit", sau au icoanele la răsărit, depinde cum ţi-i aranjată şi camera, căci sunt şi situaţii când nu ai icoanele la răsărit.

Intervievator: Chiar şi venirea Domnului...

Părintele Teofil: Vine de la răsărit. Zice "cum apare fulgerul de la răsărit la apus". Bine, dar venirea Domnului nu va fi într-un punct, ci va fi învăluitoare. Oriunde te-ai uita poate să fie răsăritul atunci.

Intervievator: Părinte, în Biserica noastră Ortodoxă, pentru acelaşi păcat, mulţi duhovnici dau canoane diferite, la aceeaşi persoană. Cum se face că se întâmplă în cazul Împărtăşaniei, că unul te opreşte şi altul nu te opreşte?

Părintele Teofil: Cel mai bine este să te ţii de omul care te poate folosi, adică care se potriveşte cu tine. Şi eu le spun la credincioşii care vin la mine - eu sunt destul de larg - şi întreabă: "Părinte, pot să mă mai spovedesc şi la alt părinte?", le spun "Da, numai să ai grijă să nu te duci la unul mai aspru ca mine!"

Intervievator: Apropo de această împărtăşanie, orice om credincios tinde către Hristos, deci va alege, zic eu, pe acela care îi dă voie să se împărtăşească cât mai des.

Părintele Teofil: Păi, nu întotdeauna. Să ştiţi că la mine a venit cineva care era tare încurcată, o femeie, care a fost oprită de un părinte de la Frăsinei şi după aceea s-a dus la un alt părinte, la Ocna Sibiului şi acesta i-a spus: "Nu pleci de aici până te împărtăşeşti". Şi s-a împărtăşit şi îi părea tare rău că nu l-a ascultat pe celălalt. Adică pot fi şi confuzii.