Lepadarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si toate slăbiciunile noastre personale.

Dacă am rămâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacă însă vrem să urmăm lui Iisus, atunci trebuie să desăvârsim lepădarea de lume cu lepadarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e suportul plăcerii si al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rădăcina tuturor patimilor. Iar lepădarea de sine este uscarea acestei rădăcini si prima conditie a urmării lui Hristos.

Dacă iesim din lume scăpăm de vedere si auzire. Cu aceasta mai slăbesc putin si patimile noastre. Dar ca să ne desprindem deplin din puterea lor trebuie să tăiem odraslele si rădăcina prin nevointa de fiecare zi a lepădării de sine. Aceasta e simtită de firea noastră cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre.

Pentru început urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile.

Lepădarea de sine nu este cu neputintă sau înfrângere. Dimpotrivă, e descătusarea unei foarte mari puteri sufletesti. Mărturie la îndemână ne stau însăsi prilejurile. Dacă le câstigăm, adică ne comportăm prin ele după Duhul lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufletească. Pe când dacă le pierdem, adică ne comportăm după om sau după patimi, simtim o tulburare, o mustrare de constiintă si o împutinare sufletească. Lepădarea de sine dovedeste credinta si dragostea pe care o avem către Iisus. Din aceasta izvorăste o mare trăire sufletească. Lepădarea de sine trebuie să ne-o facem a doua natură, ca să ne însotească toată calea călugăriei si să caracterizeze călugăria.

În felul acesta seacă izvorul si rădăcina patimilor.

Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale

Iisus a dat porunci si sfaturi si pildă cu viata Sa. În aceasta a descoperit toată voia lui Dumnezeu către oameni, ca să se mântuiască. Poruncile asigură mântuirea pentru toată lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sărăcia de bună voie, viata fără prihană si ascultarea neconditionată.

Pe sfaturile evanghelice se întemeiază călugăria. Cinul monahal urmăreste deci trăiea crestinismului până la măsurile desăvârsirii. Dar ca să facă firea omenească o cale atât de lungă trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscută calea. Mai întâi fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Călugăria nu se învată atât din cărti cât din această ucenicie.

Voturile sau făgăduintele monahale au rostul de a desprinde rând pe rând patimile care strică firea noastră si primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de căpetenie este aceasta, că duc sufletul la necredinta în Dumnezeu prin faptul că prind sufletul si trupul numai de viata aceasta desartă.

Stiind Iisus că patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut să ne lepădăm de tot ce avem, să urâm familia, ba să urâm si propria noastră viată în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Călugăria stabileste o altă înrudire între oameni: rudenia cea după Duh. Căsătoria si copiii îi părăsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântă pe propria ta viată văzută după chipul veacului acestuia. Aici îsi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sărăcia de bună voie ne izbăveste de lăcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea neconditionată omoară mândria, invidia, mânia, slava desartă si întristarea.

Dintre cele trei făgăduinte cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile mintii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discutie.

Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevointe, adică silinte ale constiintei întărite de vointă. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi călugăria e dătătoare de har si e numărată la Taina Pocăintei.

Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omenească, dar în călugărie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea că prin constiinta staretului sau a duhovnicului îti grăieste Însusi Hristos. Orice abatere de la acest greu de ascultare atrage o întărire a patimilor si o slăbire a sufletului.

Iată întelesul călugăriei.

Despre post si rugaciune

Postul e vechi si începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul si rugăciunea sunt două mijloace prin care curătim firea de patimi. Toti oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugăciune si post. ªi Iisus a postit 40 de zile punând postul începătură a vestirii Împărătiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimas.

Temeiurile mai adânci ale postului si rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiintei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al mintii, sau în altarul inimii după expresia părintilor, se sălăsluieste Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simtiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie si să prindă vointa din nou în mrejile sale.

Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu stie si nu recunoaste convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet si cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.

Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simturi patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simturi si închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile constiintei.

Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale mintii. Postul lucrează si asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească de la trup se spurcă si se întunecă si că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la tărână se subtiază si se curătă. Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile.

Postul curăteste ochiul, rugăciunea curăteste mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea mintii. La intrarea în călugărie rugăciunea vamesului, completetă poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile “Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea mintii este “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul.” Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri si ne izbăveste de asupririle patimilor. Rugăciunea mintii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, că „fără Mine nu puteti face nimic
în privinta izbăvirii de patimi”, deci în privinta mântuirii.

Rugăciunea mintii are si stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârsită dragoste de Dumnezeu, de oameni si de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre ispite

Sufletul este mai de pret decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârsie posibilitatea desăvârsirii. Pe de altă parte si firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii si o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viata veacului acestuia. Si fiindcă puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a făcut om si ca om a biruit pe ispititorul, învătându-ne si pe noi lupta. A întărit firea noastră si sălăsluindu-Se întru noi prin botez ne-a făcut făptură nouă ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucrare aceste ajutoare.

Tot războiul nevăzut al potrivnicului urmăreste abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu si toată nevointa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere si prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească. Dar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine si durerea ca rău. Cu această mestesugire ar restrânge năzuintele sufletului numai la o viată comodă în veacul acesta.

Iar călugărul are către primele: nevointele înfrânării pentru dragostea de Dumnezeu, iar către celelalte: lepădarea de sine pentru dragostea de oameni.

Dacă vede vicleanul că nu isprăveste surparea cu ispitele atunci aruncă în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârsirile acestui mândru să nu sperie pe nimeni căci nu spurcă pe om, nici să nu le băgăm în seamă.

Dar nici o viată sporită nu e crutată de bântuieli: fie cu vederi amăgitoare si trăgând către slava desartă, fie cu înfricosări grozave ducând către iesirea din minti. În calea celor dintâi avem lepădarea de vederi, căci mai de folos este a ne vedea păcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe putini credinciosii si molatecii vicleanul îi scoate din luptă cu evidenta neputintei cu care îi aruncă în deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macină sufletul între deznădejde si nemultumire, de unde ajung la mânia persecutiei. Adună la conflict, se închid sufleteste în prejudecăti si asa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar chimică. La acestia lepădara de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere.

În urmă ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii ispitele desăvârsesc în suflet ascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalti le sterg pe acestea si pun în loc ascultarea si dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea ce este în inima omului. Drepte sunt căile Domnului si cei drepti merg pe ele dar îndărătnicii pe aceleasi căi se poticnesc si cad. Pentru calea călugăriei trebuie prin urmare sănătate deplină si majoritate de minte. Viata duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilintei. Înjosirea în fata lui Dumnezeu, dispretul de sine si lepădarea vointei proprii, iată calea celor trei arme ale sufletului (Avva Pimen).

De aceea în calea lui Dumnezeu să fii neclintit, neabătut nici de plăcere nici de durere. Dar să stii că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Care te tine în bratele Sale ca să nu cazi în întristare. Deplin izbăvit de lupte nu este om pământean, nici nu trebuie să fie. Altfel nu ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slăbiciunea si nici de smerenie nu ar mai avea trebuintă. E mai de pret lupta, că vezi ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si te umpli de dragoste, căci biruinta pe multi i-a păgubit.

Pe această cale nu poti călători fără primejdie decât condus de mâna nevăzută a lui Dumnezeu prin constiinta unei călăuze.

Despre lepădarea de lume

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricăciunea din lume este lucrarea păcatului. Călugării fug de stricăciunea din lume pentru că aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar pentru că stricăciunea este asa de tare tesută cu lumea, călugării se leapădă de lume. Aceasta pe scurt.

Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vârsta mintii se trezeste în noi si constiinta de crestini. Constiinta aceasta e un însăsi dar al botezului. De acum doi insi ne cheamă: Dumnezeu si lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu ne cheamă prin constiintă, iar lumea prin trup. Aflându-ne în această cumpănă sufletească avem prin urmare libertatea de a alege modul nostru viitor de viată.

Dacă am avea să trăim o viată crestină în lume, vedem împrejur sau chiar în casa noastră, că obiceiurile si îndeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfârsi prin a trăi si noi ca toată lumea. Dacă însă chemarea constiintei către Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem si venim într-o mănăstire să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o convingere. Nici un alt motiv nu e mai temeinic decât acesta.Iată primul pas către împărătia lui Dumnezeu.

Treptele vietuirii duhovnicesti

Este o singură viată duhovnicească pentru că este un singur Duh. Deprinderea si trăirea ei însă este treptată, pe măsură ce ne curătim de patimi, iar aceasta este numai începutul. Perioada de timp caracterizată prin lupta cu patimile se numeste asceză, luptătorul ascet iar totalitatea învătămintelor se numeste ascetică. Cuvântul asceză e grecesc si însemna la început exercitiu fizic. Apoi a căpătat întelesul de exercitiu moral pe care l-au luat mănăstirile desăvârsindu-i întelesul, de totalitatea nevointelor prin care se izbăveste firea de patimi.

Aceasta prin urmare este perioada de urcus în care preocuparea de căpetenie a monahului este curătirea de patimi. Chiar termenul de curătire are si el două vârste si s-a încetătenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevointele din partea omului si purificarea pasivă, adică de curătire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însusi. El Îsi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie să sufere curătiri mai presus de fire ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.

Faza de culminatie a ascezei si de adâncire a trăirii duhovnicesti se numeste iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor si întăresc sufletul pentru si mai grele încercări. În faza aceasta pot apare amăgiri si daruri extraordinare si cine le are e sfătuit să nu-si lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subtire si tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.

Asceza are si un caracter hristologic. În nevointe nu e numai omul, e si Hristos prezent. În sfortările noastre e prezentă forta din firea omenească a lui Hristos.

Trupul si Sângele Lui din Sf. Împărtăsanie se luptă cu trupul si sângele nostru împotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile. În perioada ascetică murim lumii si nouă însine împreună cu Hristos, în viata mistică. Să nu uităm însă că înainte de Înviere a fost săptămâna patimilor, răstignirea, părăsirea, umilirea, moartea, îngroparea si pogorârea la iad, dragostea ucenicului trecută prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscăciunile, părăsirile, întunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasivă si curătesc si ultimele rădăcini ale patimilor, realizând nepătimirea.

Ca dovadă, din cel mai adânc mormânt si părăsire suntem răpiti afară fără veste de sfântă lumina dumnezeiască. Din cea mai adâncă beznă fulgeră lumina contemplatiei divine plină de Har si adevăr. De la acest moment al luminii divine începe viata mistică, adică unirea făpturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemănarea nu prin fire ci prin har.

Spovedania si despre cercetarea constiintei. Citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Lecturi spirituale.

Odată intrati în calea împlinirii sfaturilor Evanghelice care restrâng mult firea omenească, se întelege că până să deprindem vietuirea după sfaturi gresim adeseori. Din pricina aceasta tebuie să înmultim si mijloacele de a ne mentine în această vietuire. Unul din aceste ajutoare de pret este spovedania deasă. Spovedania fiind Taina Pocăintei, este dătătoare de Har care întăreste puterile noastre slabe către împlinirea făgăduintelor ce le-am făcut sau ne pregătim să le facem. Spovedania deasă trebuie tinută însă la pretul ei. Tinta sufletească a monahului fată de taină trebuie îndreptată atunci când se dovedeste usurătate la mijloc. De aceea o prea deasă spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizează. De aceea ne ajutăm de cercetarea constiintei sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasă.

Sunt mănăstiri în asa fel organizate încât nimeni nu se culcă până nu si-a spus gândurile rele, până nu s-a împăcat din inimă cu fratele său cu care s-ar fi învrăjbit peste zi si până nu ia iertare de la toti. Spovedania deasă si cercetarea constiintei au rostul de a slăbi din fire deprinderile patimilor si a pune în loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor.

Practica aceasta are însă temeiul pe cunoasterea însusirilor gândurilor. Gândurile pătimase nemărturisite sau simplu spuse au însusirea că se întăresc si se fac funii, cum zic părintii, si trag mintea la învoire si la faptă, care este păcat. Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări si de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea. De altfel, si gândurile bune trebuie controlate cu o altă constiintă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poti apăra de săgetile slavei desarte.

O altă măsură de ajutor în biruinta asupra firii ne-o dă citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cărtile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zideste duhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putină preocupare. Mai întâi trebuie învătată această carte a lui Dumnezeu către oameni, adică înteleasă în rostul ei de revelatie, înteleasă în cadrul ei istoric, în sfortarea ei de a mentine în constiinta poporului ales asteptarea descoperirii desăvârsite în Iisus Hristos. Valoarea spirituală a Scripturii nu se pierde în istoria pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a căreia date istorice au si o neistorie pe care o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte a căreia date istorice au si o memorie duhovnicească.

De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Părinti si scrierile Evanghelice si scrierile sfintilor. În concluzie, citirea cu socoteală a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si hrăneste sufletul cu gândurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gândurile omului.

Despre rabdare, mândrie, smerenie, tăierea voii, smerita cugetare

Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau odată pentru totdeauna ci trebuie timp si răbdare. Timp pentru deprindere si răbdare pentru greutatea ei. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi însine ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă si altii răbdare cu noi până deprindem desăvârsit lepădarea de sine. Dacă învătăm practic lepădarea de sine si sporeste dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfătisarea negativă, de necaz, si se schimbă în bucurie, cu toată întristarea mea sunt covârsit de bucurie. Când avem lepădarea de sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Răbdarea mai este si nevointă, adică pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli.

Atârnă de treapta duhovnicească pe care ne găsim ca să fie cu neputintă unele nevointe sau altele. La aceste nevointe ale răbdării nu e bine să năzuim decât pe măsura însănătosirii firii de patimi. La începători, deprinderea răbdării începe cu ocara. Începutul trebuie întărit cu răbdarea, pentru că în lupta cu mândria si cu slava desartă, acestea au obiceiul să-l arunce în deznădejde ca să părăsească lupta. Cine rabdă (îndreptarea) până a sfârsit se va mântui (Matei 10, 22).

Viata duhovnicească are multe greutăti de învins, mai ales din partea mândriei. Partea importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, posomorârea, groaza de umilintă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă si se înmulteste mândria în suflet. Mândria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, de nemultumiri, de fătărnicii. Din răcirea dragostei si a umplerii sufletului de răutate sub influenta acestei patimi, mintea alunecă pe panta nebuniei. Ce e de făcut în momentul de limpezime de minte ? Să simtim, să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, cu duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă ca să ne scoată afară din ascultarea lui Hristos. Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: constiinta. Deci să ascultăm constiinta, nu dreptatea noastră. Să căutăm de mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la liniste. Dacă întinzi mâinile către ajutor vei fi ajutat. Inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Asa începe smerita cugetare: formalizează mintea. Smerita cugetare e începutul smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărti, nici de la îngeri, ci de la Mine vă învătati că sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafată, la expresia cea mai dinafară a vietii. Când însă ne mai adâncim sufletele acolo unde ne asteaptă Hristos de la Botez, sau de la oricare altă Taină, primim cuvântul Lui care împrăstie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul din bântuielile mândriei. De la această experientă începând, iubim Crucea lui Hristos si crucea noastră, cu firea primim si credem că tăierea voii proprii e într-un cuvânt curătirea de patimi.

Petrecerea monahului în lume

Viata monahului este lăuntrică, duhovnicească, pe când viata în lume e înafară. Una cu alta nu seamănă. Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacantă sau concediu numai călugăria nu. Asa ceva ar însemna încetarea călugăriei. Se duc însă la mare trebuintă în interesul de obste al mănăstirii. Haina călugărească îl face pe călugăr văzut si cunoscut de toti. Unii îl iubesc, altii îl ocărăsc. Călugărul trebuie să se ferească în sufletul lui de cel ce-l iubeste ca să nu fie rănit de slava desartă, precum trebuie să se ferească si de cei ce-l ocărăsc ca nu cumva poate din nepăsarea lui să fie hulit Dumnezeu. De aceea călugării nu umblă printre oameni cu ochii pe ei, cătând cunoscuti sau dorind să stea de vorbă, ci îsi văd de cale cu gândul la Dumnezeu.

Toti călugării care pentru neapărată trebuintă au mers prin orase au simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugăciunile celor din mănăstire i-au însotit ca o mână de apărare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovnicească. De altfel nici nu se trimit din mănăstire decât cei mai statornici în călugărie. În ce constă primejdia ? Firea omenească a fost asemănată cu câltii, patimile cu focul. Dacă te atingi cu focul câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere.

Călugării trăiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinăciunea prin simturi. Altă grijă pe care trebuie să o aibă monahul e la felul vorbelor pe care trebuie să le audă sau să le stăvilească. Chipul monahului a trezit întotdeauna si în tot locul mâncărimea de limbă a mirenilor. Ei caută oarecum fie să defaime modul acesta de viată, fie să-l fericească pe al lor.

Călugărul să se ferească, din constiintă de cunostintă, de a califica moral viata mirenească, asa sau asa. Cât priveste mântuirea, aceasta are multe căi înaintea lui Dumnezeu. Fiecare îsi alege viata care îi place sau de care se simte în stare. Mirenii stiu toate înfrângerile călugărilor, dar nu stiu niciodată pe vreunul din sfintii care să fi biruit el aceste înfrângeri.

Mirenii văd pe călugări prin patimile de care sunt stăpâniti ei si nu le vine a crede că-i cu putintă si o viată de virtute. Virtutea e neînteleasă, ba uneori e numită fătărnicie. Asa frate călugăre, învăluie pe oameni în dragostea ta cea din multă rugăciune si vei vedea trezindu-se în necunoscutii cu care stai de vorbă si o scânteie dumnezeiască, pe care nu si-o pot exprima ci numai o suspină.

Chipul cel dinlăuntru si cel dinafară al monahului

Sf. Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlăuntru al omului:

M-am răstignit împreună cu Hristos; si nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine. Si viata mea de acum, în trup, o trăiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine
(Galateni 2, 20).

Asadar Hristos este făptura cea nouă a monahului sau monahul în Hristos este făptură nouă (II Corinteni 5, 17). El este înlăuntru si înafară, blând si smerit, hotărât si linistit. Tulburarea celor dinafară nu-l sminteste din aceste însusiri sufletesti, dimpotrivă, el aduce liniste. Chipul cel dinlăuntru si cel dinafară al monahului sunt într-o deplină armonie, printr-unul străvzi pe celălalt.

Toti stim că înlăuntrul nostru stau ascunse mărgăritarul, comoara, talantul si altarul împărătiei lui Dumnezeu. Înlăuntrul nostru avem asadar posibilitatea sfinteniei. Dar posibilitatea încă nu e realitatea. De la sine numai, posibilitatea sfinteniei nu se transformă în sfintenie.

În viata duhovniceasă credinta hotărâtă poate face ca posibilitatea sfinteniei să se transforme în realitatea sfinteniei. Este nevointa monahului. Fără nevointă întinsă, sustinută de convingere, orice posibilitate reală va rămâne numai posibilitate sau chiar se va transforma în imposibilitate.

De pildă multi vin la călugărie cu o părere bună despre ei însisi, părere pe care nemărturisit si-o păstrează si în mănăstire. Părerea sau iubirea de sine e o formă subtire a mândriei. În mănăstire visează sfintiri si litanii si viată fericită iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tăierile dureroase ale pedepsirii întru toată fapta bună, visul se destramă si începe dezamăgirea si nemultumirea, camuflările mândriei. Dacă cel în cauză îsi închide sufletul de către povătuirea duhovnicească pentru că aceasta taie amăgirea de sine din care creste dezamăgirea, bobul de grâu se schimbă în tăciune si se crede grâu nederptătit. Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamă al diavolului. Sufletele slăbănogite de mândrie stau totusi pururea încordate în legitimă apărare de către orice îndregători, gata să-si apere dreptatea si să-si justifice întristarea, să-si explice ei mai bine cauza si niciodată nu simte trebuintă să asculte si să urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explică îndepărtările, împutinările si chiar întunecările de la rostul luminos al călugăriei.

Sufletul dus în robie e jefuit pe dată de toată agoniseala sa duhovnicească. Aceasta-i contabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falsi fură talantii nostrii buni.

Acum monahul lenes de mântuirea sa începe să uite întelesul celor ce are de făcut, se multumeste numai cu intrarea în călugărie ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste râvna de războire cu slăbiciunile firii patimilor, îmbrăcămintea sa de luptător al duhului pierde însemnătatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargă pe calea gătirii evangheliei păcii, calea duhului, ci o iau iarăsi pe calea pământului. Nici nu observă monahul molatic de minte când a fost scos din luptă si redus la un simplu cuier de haine călugăresti. Cu alte cuvinte nu vede că a ajuns o mizerie căzută între tâlhari, un mincinos ala Domnului Hristos. Dacă monahul se complace într-o asemenea călugărie de uniformă si nu-l doare stingerea luminilor sufletului său - întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse - înseamnă că a dat în micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptări el caută altă hrană sufletului său: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povătuitorii săi se desparte sufleteste, judecându-i si găsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibăreste viclenia în suflet si îl face pe monah om cu două fete, morminte văruite pe dinafară, neîngrijit pe dinăuntru, ipocrit. Prinderea sufletului într-o viată dinafară de duh prin tărâtele vietii e tot una cu ducerea lui iarăsi în temnita patimilor. Când monahul a realizat fătărnicia, a ajuns pe punctul de a părăsi călugăria. În ochii lui toti sunt fătarnici, e o victimă nevinovată a nedreptătilor, de aceea osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede că mândria singură, chiar sub cea mai subtire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini e în stare să risipească din suflet toată viata după duh. Nu e mândria urâciunea pustiului ? De aceea când te crezi bun să stii că esti nebun si să astepti ocara ca să te curătesti. Întunecarea aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fătărniceau virtutea. Astăzi pentru obrazele celor din îndărătnicie părăsesc lupta călugării. Biserica încearcă pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învătat nimic bun de la acesti dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu face degrabă lucrul acesta, dar ce nu poate rugămintea poate pedeapsa.

Plata neascultării de Biserică este pierderea mântuirii. Îndărătnicii dau asadar de primejdia pierzării ca să se dezmeticească. Asa se întâmplă când se întăreste fariseul si slăbeste vamesul.

Votul ascultarii. Votul ascultării si personalitatea monahului. Poate înceta obligativitatea voturilor monahale ?

Dintre cele trei făgăduinte monahale, ascultarea neconditionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.

Mai întâi ce este personalitatea ? Ca lămurire pe scurt spunem că personalitatea este o înzestrare sufletească neobisnuită. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur câte un talant, dar unii au si câte doi, iar altii si câte cinci. Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pildă o minte mai străvăzătoare, o inimă mai largă, o mare capacitate de dragoste, o vointă mai puternică, o memorie mai bună, o ingeniozitate înăscută. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului care le sfinteste. Personalitatea are de asemenea de făcut calea de la chip la asemănare. Dar datorită înzestrării sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea străbate calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemănată asemănare. E destul să ne gândim la Sfântulita de la Arges, o copilită numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o între sfinti.

Disciplina ascultării însă e generală, pentru că ea ridică firea din infirmitate precum scoate si mândria din personalitate. Ascultarea face si pe lenesi si pe vecleni să-si dezgroape talantul, precum acoperă si pe cei talentati de jefuirea slavei desarte.

Se stie că unde este bogătie mai mare si hotii se nevoiesc mai tare să o prade. Rânduiala ascultării e cale dumnezeiască. Chiar când se realizează sfintenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. Căci o sfintenie constientă ar putea cădea ca fulgerul în ispita sfinteniei, care e cea mai rafinată capcană a mândriei. De aceea Avva Macarie era dus de îngeri din lumea aceasta si pe drum îl întâmpinau dracii zicându-i: ai scăpat de noi, Macarie, iar sufletul lui răspundea: încă n-am scăpat.

Asa se explică de ce nici unul dintre sfinti nu a scăpat desăvârsit de vreo frână oarecare a neputintei, ca nu cumva tocmai la urmă să piardă totul. De aceea Sf. Părinti nu au recunoscut desăvârsirea decât după semnul desăvârsitei smerenii.

În călugărie asadar nu are nici o importantă numirea de personalitate. Dimpotrivă, e un nume de care trebuie chiar să te lepezi, să scapi de stiinta lui. Înzestrarea sufletească ce-i corespunde e folositoare într-alt fel, în curajul smereniei, în avântul dragostei, în capacitatea de a te bucura în suferintă. Acestea dovedesc un suflet mare. Călugăria nu creste visători ai împărătiei lui Dumnezeu, ci oameni hotărâti care duc trăirea crestinismului până la ultimele lui consecinte de disciplină si frumusete. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus că Împărătia lui Dumnezeu - chiar aceasta lăuntrică - se ia cu năvală si năvălitorii pun mâna pe ea si Îndrăzniti, Eu am biruit lumea.

Temeiul îndrăznelii celei după Dumnezeu este Învierea Sa din morti, dovada atât de puternică a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem si noi îndrăzneală si curaj împotriva lumii si a mortii din noi. Acesta-i temeiul străfund al uceniciei noastre, a cărei capăt este învierea sufletului încă din veacul acesta, în lumina veacului viitor. Pentru o astfel de rostuire a vietii e călugăria si ea cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar părea doi termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovnicească ei se armonizează, ba se si completează. Absenta sau împutinarea unuia slăbeste pe celălalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Căci viata crestină orientată numai spre umilintă ia o înfătisare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă si pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală si spre profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia. De aceea păstrarea capacitătii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale. Călugăria slăbeste în suflete slabe si se întăreste în suflete mari.

Dar pilda celor de pe urmă aprinde curajul celor dintâi. Voturile monahale au obligativitate de constiintă. De Dumnezeu ascultăm neconditionat toată viata si fără abatere. Dacă însă povătuitorii nostrii după Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin eretici si ca atare se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de ascultarea lor pentru că ei au strâmbat dreapta credintă si prin constiinta lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează. Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de rar când se întâmplă din motive chimice a personalitătii omenesti, deci si a constiintei în cazul deplinătătii de constiintă, însă făgăduintele rămân obligatorii iar lepădarea lor păcat. Încetarea voturilor e încetarea călugăriei. Mănăstirile cu viată de sine au slăbit votul ascultării si al sărăciei si din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.

Rostul si însemnătatea monahismului

Se întâmplă ca unii crestini să nu mai cunoască rostul monahismului în crestinism. De aceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite întrebări. Dar dacă ni-l cunoastem noi cum trebuie, putem da seama oricând despre rânduiala noastră.

Monahismul se justifică în linii largi cu aceleasi argumente cu care se justifică crestinismul. Crestinismul nu s-a învechit, dovadă că în orice epocă a istoriei s-au găsit oameni să-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a învechit nici monahismul, de vreme ce este ales de câte unii ca mod de viată. Cea mai bună justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a străbătut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.

Rostul spiritual si-l împlineste monahismul prin disciplinarea firii după sfaturile evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbăveste de patimile firii si se face cu neputintă arătarea unei alte forme de viată după Duhul Sfânt. Viata mai presus de fire dovedeste constrângător si totusi simplu existenta lui Dumnezeu. Mintea obisnuită, chiar a celei mai înzestrate si cultivate firi, nu poate face dovada decisivă nici că este, nici că nu este Dumnezeu, pentru că mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi si afirmatia si negatia unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au dat seama de viclenia ratiunii. ªtiinta când se pronuntă în materie de religie, de asemenea a iesit din domeniul său, care este studierea meteriei si a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu face stiintă ci constiintă. Căci oamenii nu trăiesc numai cu pâine. De aceea despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu competentă absolută decât numai El Însusi, când străluceste slava Sa pe chipul fiilor Săi, sfintii. Si totusi oamenilor le mai rămâne libertatea să se îndoiască. Aceste exemplare rare, sfintii, apar printre oameni din vreme în vreme si aduc în ei chipul lui Hristos - Care a dovedit desăvâtsit pe Dumnezeu-fiind stâlpii Bisericii. Acesta este rostul de căpetenie al monahismului: trăirea crestinismului până la tensiunile desăvârsirii, când existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti. Călugării care realizează monahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizează, umblă cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia califică monahismul, ci cei dintâi.

Rostul cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au împletit rugăciunea cu munca, o muncă de răbdare, o muncă de constiintă. Călugării s-au ocupat de copierea cărtilor sfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le datorăm cel mai vechi manuscris întreg al Noului Testament. Mai târziu au început să-si ilustreze cărtile sfinte cele mai des folosite, dintre care ne-a rămas o minunată psaltire. Tot călugării au fost primii iconari si apărători ai icoanelor în perioada împăratilor iconoclasti. În toate artele minore unde a trebuit migală si răbdare deosebită găsim pe călugări. De la ei avem obiecte bisericesti de mare valoare artistică. Printre primii care au îmbrătisat inventia lui Gutenberg, tiparul, au fost călugării. Primele tiparnite la noi le-au înfiintat călugării. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii românesti.

Rostul social e si mai neînsemnat si totusi asa de mare. Mai întâi munca dezinteresată a călugărilor, care-i izbăveste de lene, e un model de constiintă. Călugării lucrează orice ca pentru Dumnezeu nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În vremea noastră constiinta fată de muncă începe să fie un factor de mare pret în construirea viitorului oamenilor. Munca iese din stadiul pedepsei si trece în cel al consacrării, capătă o sfintenie pentru constiinta cu care e făcută.

Călugării trăiesc în viata de obste având totul de obste. Deci ei au adus până în zilele noastre amintirea vie a primelor comunităti crestine din Ierusalim si Alexandria, unde se împărtea fiecăruia după cum avea fiecare trebuintă (Fapte 4, 35). Deci călugării prin viata lor de obste sunt o icoană străveche a lumii noi. Comunismul la obârsiile lui a fost crestin si va fi si la sfârsit.

Călugării îsi mai justifică rolul lor social si prin faptul că sunt totdeauna în lupta Bisericii crestine pentru marea cauză a vremurilor noaste: pacea între popoare. Rugăciunea pentru pacea a toată lumea călugării o fac la toate slujbele lor în biserică, zi si noapte. Pacea nu e numai un bun social ci si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugăm pentru pace, pentru că la urma urmei Dumnezeu detine pacea. Astăzi armele nu sunt numai ucigătoare ci pustiitoare. Si pentru care pricină ? Pentru o mai dreaptă repartitie a bunurilor între toti oamenii. Toate religiile pământului s-au unit în lupta pentru pace, toate semintiile pământului si mintile limpezi sunt în ideea de pace. Niciodată între cei mai depărtati si deosebiti nu s-a văzut asa o unire ca în a cere pacea. Acesta e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va învinge războiul. Convingerile unite în dreptatea cauzei sunt o putere în care intră si toti călugării. N-a auzit Avraam de la Dumnezeu că dacă vor fi si numia zece drepti nu va pierde cetatea ? (Facere 18, 32) Iată ce nebănuite rosturi pot avea acesti oameni săraci cu duhul, care sunt si călugării.

Purtarea monahului fată de superior si fată de obste, fată de ascultări si fată de bunurile mănăstirii

În calea vietii duhovnicesti nu sporesti decât pe temeiul încrederii totale în povătuitorii tăi: staretul sau stareta si duhovnicul. Ascultare si dragoste să ai către toti din obste, dar către povătuitorii tăi mai ales, pentru că ei răspund înaintea lui Dumnezeu de sufletul tău. Asadar, de ce să poarte răspunderea aceasta suspinând ? Purtarea monahului descoperă adevărata sa trăire, dacă are o credintă de adâncire sau o credintă de suprafată. În cazul dintâi va fi pururea cuviincios si smerit, în cazul al doilea îndrăznet si obraznic. Cuviinta sau obrăznicia purtării arată ce duh are în inimă în cazul acela. Stările sufletesti molipsesc prin surprindere. De aceea e bine ca povătuitorii să grăiască totdeauna din constiinta slujirii lui Hristos, ca în fata lui Hristos, si atunci vor fi blânzi întru dojană si smeriti întru mustrare, altfel mustrarea lor învinge dar nu convinge. Niciodată nu trebuie să uităm că prin purtarea de grijă a părintilor luăm îndreptare de la Dumnezeu. Când uităm lucrul acesta cădem în întristare. Altii au uitat îndemnul care grăieste ca unor fii:

Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu-ti pierde cumpătul când esti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeste Domnul îl ceartă si pe tot fiul pe care-l primeste îl bate cu varga
(Evrei 12, 5-6).

Acesta este examenul purtării, esti în stare să vezi în mustrare grija lui Dumnezeu de tine sau numai o treabă de administratie ? De aici se alege folosul sau începe pierderea de vreme.

Purtarea fată de obste dovedeste si mai bine cum suntem cu adevărat. Fată de povătuitori, ca mai mari, avem o purtare, iar noi între noi altă purtare. Aceasta dovedeste cu câte fete umblăm. Dacă avem pe Hristos în inimă, către toti avem aceeasi fată, făcând toate ca pentru Dumnezeu, date în chivernisirea obstii pentru neputinta firii. Asadar de la asezământul inimii în duhul lui Dumnezeu izvorăste toată purtarea monahului către cel dinafară, iar cele dinafară, după modul cum le face, sporesc duhul celor dinlăuntru.

Purtarea monahului fată de rude, prieteni, cunoscuti si fată de credinciosii care vin la mănăstire

Urmarea lui Hristos stabileste o altfel de rudenie între oameni decât cea după trup. Între cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva se stabileste o rudenie duhovnicească. Acestia se adună laolaltă în obsti si împlinesc unul din cuvintele lui Iisus: Tot cel ce se leapădă de avutiile sale si pentru Mine părăseste mamă, tată, sotie si copii - se întelege, înainte de a le lua - însutit va lua încă în viata aceasta si avutie si tată si copii - desi cu necazuri - iar în veacul ce va să fie viata vesnică. Iată rudenie, iată avutii de obste ale mănăstirii, desi si cu necazuri, dar dătătoare de nădejde a vietii vesnice.

Mama si rudeniile Mele sunt cei ce fac cuvântul lui Dumnezeu, din pricina aceasta rudenia mea după trup rămâne pe planul al doilea ca importantă. Călugăria dezleagă pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legătura nu e ruptă ci rămâne în dreapta cumpănire a situatiilor si a celei mai bune solutii. Dacă dai staretului toată grija ta, o dai si pe aceasta, si cum va rândui, asa va rămâne. Prea multă întâlnire cu rudele nu e bună, pentru că ele aduc grijile lumesti, tânguirea că au fost părăsite si felul de a gândi după lume. Sunt totusi rude care se bucură cu adevărat de calea noastră. O viată îmbunătătită a noastră le-ar fi singura mângâiere si bucurie care ar cântări în sufletul lor mai mult decât amărăciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se asteaptă de la noi. Iar al doilea e acela al rugăciunilor pentru mântuirea lor.

Prieteni, cunoscuti, vizitatori si închinători nu mai sunt de folos celui ce se nevoieste să-si tină mintea si inima curate de gânduri. Pentru porunca dragostei pot fi primiti, dar după rânduiala cea pentru străini. Putem vorbi cu ei dar la un nivel de seriozitate. Totdeauna si în toate mănăstirile unde mirenii au fost primiti fără nici o băgare de seamă, acestia au destrămat rânduiala si au sfârsit prin desfiintarea mănăstirilor sau si numai a valorii ei duhovnicesti. A umbla după vizitatori sau chiar închinători este a umbla după slava desartă. Într-o atare mănăstire nu se adâncesc monahii în Duhul lui Dumnezeu ci în duhul lumii. De aceea în mănăstirile clasice nu se îngăduie cu usurintă nici intrarea părintilor sau a fiilor după trup.

Până să covârsesti cu dragostea peste toată făptura trebuie să te nevoiesti cu înfrânarea spre toată zidirea.

Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism

Intrarea în călugărie se săvârseste în vremea Sf. Liturghii, îndată după intrarea cea mică cu Evanghelia. Spre stiintă, pe scurt, Sf. Liturghie este slujba de căpetenie a Bisericii în care e prezentată viata si învătătura Mântuitorului precum si lucrarea de mântuire a omului prin jertfa de pe Golgota. Sf. Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi jertfe si taine. Fratele care vine la călugărie este o roadă a acestei jertfe. Bratele părintesti îl asteaptă deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternică chemare ce s-a putut face vreodată oamenilor. În fata ei părăsim viata cea usuratică a firii si dorim să dăm si noi vietii acelasi înteles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeste pe fratele înaintea usilor împărătesti, deschizâdu-i urechile dragosei prin cuvintele Domnului:

Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati - cu păcatele - si Eu vă voi odihni pe voi. Păcatele, patimile, ostenesc si încarcă, slăbesc si apasă sufletul în întuneric. Dorul după odihnă de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni si nimic nu-i poate răspunde decât Iisus. De la El învătăm smerenia si primim odihna, adică nepătimirea.

Cuvântul de lămurire continuă si prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinta dorintei sale. În fata sfinteniei lui Dumnezeu avem deodată aceste simtăminte contradictorii, de frică si de bucurie, de temere si de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevăzut de fată, ci si Preaslăvita Sa Maică, sfintii îngeri si toti sfintii cei dintre oameni vin de fată asupra hotărârii fratelui cu destinul sufletului său. Stau plecate privirile întregii lumi văzute si nevăzute. Acestia sunt martorii nostrii în ziua răsplătirii, când Mântuitorul nostru va veni să judece vii si mortii, nu după cum vom făgădui mărturisind - cu gura - ci după cum vom păzi si împlini - cu fapta - cele ce vom făgădui.

Deci e întrebat fratele de ce a venit în fata altarului, în fata jertfelnicului Domnului. Iar fratele răspunde spunânu-si dorinta călugăriei. Dorinta aceasta e însă o convingere. Preotul confirmă bunătatea si fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinta asupra firii, urmeză să o câstige prin osteneli si suferinte. O astfel de hotărâre, ca să ducă la rezultat, trebuie să îndepliească o condite esentială: să fie o hotărâre a libertătii sale. Libertatea constiintei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemână în viată. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garantează seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurărilor, sila neputintelor, sila înfrângerilor, dacă nu se vor converti în convingere, nu stau garantie pentru clugărie. Făgăduintele călugăriei sunt asadar pe viată, viată petrecută într-o mănăstire.

Urmează întrebări si răspunsuri, cele trei răspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povătuitor si de frati, iar al treilea sărăcia, lipsurile vietii călugăresti. După aceste trei făgăduinte din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lămureste mai pe larg în ce constau aceste sfinte făgăduinte. Mai întâi că sunt date în fata Celui Sfânt, că sunt scrise de îngeri si că vom da seama de ele si la sfârsitul lumii. Trăite aceste făgăduinte, prin ele se arată în viata noastră viata Domnului, întrucât El Însusi este viata vesnică. Viata moahală nu este o viată după trup. Poftele lui trebuiesc stinse.

Cuviinta fată de om trebuie câstigată si mintea curătită prin nevointe, căci si trupul e chemat la sfintenie si viată vesnică. De aceea si el trebuie făcut ascultător de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl îmblânzesc. Ascultare să ai fată de toti.

În ascultări fără cârtire, zice preotul. La viclene gânduri să te astepti, care vor să zdruncine hotărârea de a merge prin greutăti în urma lui Hristos. Acestea vor să te întoarcă înapoi de la calea Duhului iarăsi la calea firii. Firea trebuie tămăduită de frică în fata suferintei. Pentru dobândirea vietii duhovnicesti trebuie să birui si toată dragostea firii, chiar si dragostea de părintii după trup. Nici dragostea de sine nici dragostea de slavă să nu mai ai. Nu împărti sufletul tău ci adună-l din toate si dă-l întreg lui Hristos. De toate să fii sărac, ca să atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defăima, neîntelegându-ti viata, dar nu uita că nici viata lui Iisus nu au înteles-o cei ce L-au răstignit.

Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodată vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rău, ca de o mustrare si i-au făcut mucenici. Iar cuviosii au trăit o viată de bună voie, o viată de mucenici. Vietile Sfintilor ne sunt nouă hrană si curaj în urmarea lui Hristos, precum si convingerea că e cu putintă această urmare. Hristos făcându-Se om ne-a dat nouă această putintă.

Cu toate acestea viata după Hristos nu e o viată de vis sau de visători, nici o viată cu minuni. Lepădarea de sine si crucea rezumă toate greutătile ce le vom avea cu firea cea veche si ne prevestesc multă umilintă în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada că viata noastră e după Dumnezeu. Întru aceasta ne stă puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amărâm pentru greutatea virtutilor dar cu sufletul ne bucurăm pentru plata pe care o aduc.

Fratele e întrebat dacă poate mărturisi această conceptie de viată. Cu Harul lui Hristos acest fel de vietuire e cu putintă. Preotul se roagă în continuare lui Dumnezeu, amintind si fratelui că dragostea lui Dumnezeu fată de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu. De aceea El stie dorul fratelui si adaugă la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale.

Sfaturile evanghelice prin făgăduintă solemnă devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi însine, pe viată. Dumnezeu primeste si îmbrătisează, apără si întăreste un asemenea dar. Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutătii, asupra neputintei si căpătăm curaj în nevointe. Un duh nou se sălăsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinti.

Cu capul plecat si cu cartea rânduielii călugăriei pe cap, preotul se roagă lui Dumnezeu să-l primească si pe fratele acesta în ceata celor care au părăsit toate cele lumesti si s-au făcut vrednici de Dumnezeu. Întărit de Adevăr, îngrădit de Duhul Sfânt, hotărârea fratelui să fie neclintită în războaiele cu mestesugirea potrivnică. Biruinta se câstigă prin răbdarea întărită de Dumnezeu cu Har si prin rugăciunile Maicii Crestinătătii, Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoarea si ale tuturor sfintilor întru care S-a proslăvit Dumnezeu Cel în Treime închinat.

Toti îsi pleacă capetele. Preotul din nou se roagă lui Dumnezeu să-l primească pe fratele acesta, care si-a ales din feluritele căi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugăciunea continuă ca poftele si gândurile firii să fie ridicate de la dânsul odată cu tunderea părului, al căror semn este. Păzirea poruncilor aduce în fire sfintenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu si darul nestrămutării hotărârii fratelui, vointa otelită care i-a caracterizat pe nevoitori.

Cu acestea slujitorul Sf. Liturghii se apropie de Cel ce nevăzut săvârseste Taina, Hristos, întinde mâna sa după Sf. Evanghelie asezată în fata icoanei Mântuitorului din tâmplă si zice:

Iată Hristos, nevăzut, aici stă de fată. Si preotul mai întreabă odată pe fratele dacă face pasul călugăriei de bună voie, deplin liber, fiindcă numai acesta e factorul sufletesc hotărâtor în căile omului. În adâncul fiintei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu făcut omului, prin care l-a deosebit de toată făptura văzută si l-a înrudit cu îngerii si cu aceasta l-a făcut capabil si de viată îngerească. Călugăria e asadar o logodnă cu modul mai presus de veac al vietuirii îngeresti.

Fratele afirmă definitiv libertatea constiintei sale în fata Celui ce-i va desăvârsi libertatea. Logodna aceasta începe însă cu foarfecele, unelte care taie vălul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La această tăiere nu numai că te învoiesti, dar săruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face această rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viată în care ai mai avut păreri personale si vointă proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viată sub o nouă lege, tăierea voii si a toată părerea îti este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevăzută sunt mii si milioane de fiinte si numai o singură voie a lui Dumnezeu este. Prin călugărie intri în această lume ca să completezi locul cetei a doua îngeresti pe care Dumnezeu a hotărât să-l împlinească cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei căzuti prin neascultare. De aceea, ca să sui la sfârsitul zilelor la această destinatie cerească, trebuie să înveti firea de a nu avea pe pământ altă voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e si în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci ? Foarfecele, povătuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tăierii patimilor, căci cu tăierea voii se taie toată patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunostinta adevărului care este Hristos.

Adevărul este fiintă vie. Noi însă suntem fiintă, dar prinsă în amăgiri. Trebuie tăiate amăgirile ca să fiintăm în Adevăr, adică în Hristos. El e usa la casa Tatălui, iar Duhul e cheia căruia Fiul îi deschide. Aceasta-i cunostinta adevărului cu noi, cu calea noastră după Duh, cu destinatia noastră cerească. Pe acest înteles luptătorul primeste nume nou, după al unuia dintre sfintii care bine s-au nevoit. De aici începând, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuată pe pământ, va avea să fie o slavă a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântă Treime îsi face sălas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrăcare în Hristos, din afară văzându-se cele ce urmează.

Mai întâi o cămasă albă, haină luminoasă a Sfântului Duh, Harul luminii dumnezeiesti care stinge pentru totdeauna mohorâciunea întristării din patimi si luminează firea cu slavă dumnezeiască. Acum e logodna cu darul luminii de pe Tabor, urmează lucrarea de o viată si înmultirea lui până cuprinde în dumnezeiască văpaie nu numai sufletul ci si trupul. Aceasta e haina noastră, haina de lumină pentru ziua de nuntă a Fiului, care este la sfârsitul veacului acestuia si începutul veacului viitor.

Urmează paramanul a cărui însemnare, ca să n-o uităm, e scrisă pe el:

Luati jugul Meu că este bun si sarcina Mea usoară. Iar din prooroci: Dat-am spatele Meu spre bătăi si obrazul Meu spre pălmuire si fata Mea n-am ferit-o de scuipări. Iisus e arătat de Revelatie si ca înger de mare Sfat, ca unul ce a descoperit Calea de mântuire. Cu această Cale a îngerului de mare Sfat al lui Dumnezeu ne logodim si din această pricină calea scrisă pe paraman e numită a îngerescului chip, căci nu sunt aceste cuvinte dintre cuvintele îngerilor.

Crucea aminteste de toată lucrarea de mântuire, de umilirile prin care a trecut Iisus nevinovat, de desăvârsita jertfă de Sine. La aceeasi cale ne făgăduim si noi, printre ocări si scuipări, căci noi vrednici suntem de acestea. Jertfa Mântuitorului a dat Crucii putere de alungare a mestesugirii potrivnice. Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este întărirea credinciosilor si dracilor rană.

Armă împotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat, cântă Biserica.

Dulama nu are decât însemnătatea culorii negre, semnul lepădării de lume. Lumea îmbracă haine colorate, călugărul stinge de pe sine culorile cu viata curată a pocăintei.

Cingătoarea au descoperit-o luptătorii pentru că prin ea îsi măresc puterile de luptă. Călugărul are această luptă: omorârea firii sale celei vechi si nevointa înnoirii duhului.

Culionul vine de la coif, care e un acoperământ de luptă, cu rostul să apere capul de săgeti. El înseamnă nădejdea de mântuire. În lupta cu patimile, cu firea, cu viclenele gânduri, adeseori primim săgetile deznădejdii în cap. Dacă însă suntem întăriti lăuntric cu credinta, nădejdea si dragostea - în Dumnezeu trei paveze aprinse ale Duhului Sfânt: una a mintii, una a inimii si una a vointei - săgetile vicleanului nu ne ating, ci-l ard ale noastre pe el. Căci celor întăriti în smerenie le îngăduie Dumnezeu să-l ardă pe vicleanul cu sabia duhului.

Rasa aminteste hainele de zale care apără pieptul si toate încheieturile. Rasa e îmbrăcămintea cuviosilor care sting toate gândurile rele si îndemnările voii proprii, smerindu-le cu gândul mortii. Haina aceasta de luptă are deasemenea culoarea neagră. Cu gândul mortii omori plăcerea pătimasă de viată desartă. Culoarea neagră a îmbrăcămintii călugăresti nu are însemnătatea de doliu pe care o are această culoare la mireni.

Sandalele sunt încăltămintea usoarei alergări în luptă, căci mult trebuie să alergi până plinesti gătirea Evangheliei păcii. Până la pacea nepătimirii e mult de alergat si totusi trebuie ajuns la pacea evanghelică (pentru care avem Evanghelia) în termen. Termenul dobândirii biruintei asupra patimilor e până este ziuă adică mai înainte de seara vietii sau chiar a noptii. Ca să stim cum să ne împărtim vremea sau stadiul vietii acesteia, aducem la mijloc cuvântul Sf. Ioan Scărarul:

Celor începători stirea că sunt după Dumnezeu le-o dă pasii lor care sunt roadele smereniei. Celor din stadiul de mijloc, disparitia luptelor, iar celor desăvârsiti, manifestarea si prisosinta luminii dumnezeiesti. Mantia se vede în zugrăvirile sfintilor mucenici, apartinând si ea îmbrăcămintii ostasilor. De la dobândirea nepătimirii firea omenească se bucură de harul luminii dumnezeiesti, ca si îngerii. De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul. Mantia desi e neagră nu înseamnă gândul mortii, desi cuviosii adormiti se înfăsoară în mantie. Mantia e o îmbrăcăminte plisată, ceea ce aminteste o îmbrăcăminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele din fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadă pe Muntele Tabor Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintă firii omenesti. Aceasta este îmbrăcămintea nestricăciunii si sfinteniei, lumina dumnezeiască în care au strălucit multi, oameni după fire si dumnezei după har (Sf. Simeon Noul Teolog).

Camilafca e un văl usor, aproape străveziu, care pogoară de pe cap la corp. Desi e negru si el, nu înseamnă gândul mortii. E un simbol al mintii care sub puterea curătitoare a Harului devine străvezie, devine de culoarea cerului si se vede pe sine ca lumină întelegătoare. Aici e o mare taină a vietii duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sălăsluit Hristos la Botez devine tot luminos si lumina dumnezeiască din Iisus străbate catapeteasma care este trupul în întregimea lui si astfel mintea noastră se uneste cu mintea lui Hristos - cum spune Sf. Apostol Pavel - si tot trupul nostru se face primitor de lumină întelegătoare. Iată unde are să ajungă rugăciunea mintii, să străbată nu numai luptele ci si nepătimirea. Într-o atare tărie si deplinătate de Duh mintea nu mai cugetă gresit sau rătăcit pe Dumnezeu ca obiect ci ne întâlnim noi si Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de firea de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului văzut si nevăzut si tot universul este obiectul cugetării lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste lumea iar nu făptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare că nu-L găseste, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El se face hrană mintii noastre căci în ea s-a sădit putinta unirii omului cu Dumnezeu.

Metaniile sunt o asemănare a sabiei. Rugăciunea mintii este sabia Duhului care taie gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriuzis, Iisus ne izbăveste neîncetat de lupta potrivnică:

Cu Numele lui Hristos Iisus batem pe vrăjmasi. Căci armă mai puternică asupra diavolului ca Numele lui Dumnezeu în cer sau pe pământ nu este (Sf. Ioan Scărarul).

Crucea de mână noului mărturisitor al lui Hristos îi aminteste că lepădarea de sine si luarea crucii e o lucrare permanentă în toată calea spirituală. Bobul care nu vrea să moară, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roadă. Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Făclia nu este o simplă luminită sau simplă candelă aprinsă. Însemnătatea ei în rânduiala călugăriei e mult mai cuprinzătoare si vrea să spună că noi însine trebuie să ne transformăm într-o făclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bună voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevăratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. Dovezile existentei Celui Preasfânt - cele mai strălucite dovezi - sunt sfintii în lumina dumnezeiască. Acesti biruitori asupra firii, asupra zidului, a vălului necunostintei de Dumnezeu, aduc irezistibil pe oameni să dea slavă si să cunoască pe Dumnezeu. Asa au strălucit ca soarele: Avva Sisoe, Avva Pamvo, Avva Siluan, Avva Simeon Noul Teolog, Sf. Serafim de Sarov, ca să nu pomenim decât pe cei mai cunoscuti.

După ce noul monah a primit toată îmbrăcămintea si uneltele de ostas al Duhului, preotul îl binecuvintează.

Acestia sunt binecuvântatii Tatălui Meu, binecuvântatii Sfintei Treimi. Preotul, iconomul Tainelor lui Dumnezeu, se roagă pentru noul monah să fie numărat în ceata cuvântătorilor de Dumnezeu si scris în Cartea Vietii, să străbată în lumea aceasta toată calea ascetică, prezentată în icoana călugărului răstignit pe cruce, interiorizat, cu făcliile aprinse, desi în afară patimile îi strigă toate:

Dă-te jos de pe cruce. Cu acestea, noul monah este dus într-o strană. Asa i se dă un loc în Biserica luptătoare. ªi continuă Sf. Liturghie în care se iveste rugăciunea pentru noul luptător al Duhului: să fie acoperit de către săgetile potrivnicului si ajutat de Dumnezeu ca să petreacă în smerenie, dreaptă credintă si neprihănire, ca să biruie firea cea veche a patimilor si să crească într-însul omul cel nou, Hristos. Ectenia continuă:

... si pentru iertarea păcatelor lui. Călugăria e dătătoare de Har, sterge tot trecutul păcatelor, e Taină a Pocăintei. Avva Moise Arapul

cel din tâlhari a ajuns preot. Sf. Liturghie se orientează si ea cu atentie către noul mărturisitor al Jertfei, care acum e un nou botezat. Trisaghionul - cântarea Sfintei Treimi - e al Tainei Botezului sau a praznicelor împărătesti:

Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrăcat. Bucurie în cer s-a făcut, bucurie împărătească. Stihurile Apostolului sunt profetice:

Domnul este luminarea, Domnul si Mântuitorul meu, de cine mă voi teme ? Domnul este sprijinitorul vietii mele, de cine mă voi înfricosa?

Până aici nu s-a arătat si latura de primejdie a răboiului. Pot apare lupte ascutite, răniri, amăgri, curse, înfricosări, vedenii mincinoase, năluci, halucinatii, spăimântări. Multimea curselor o trece smerenia, ea nici măcar atinsă nu e. Vedenii nu primi, în primejdii atârnă-te de Dumnezeu. Apostolul călugăriei aminteste încă odată simbolul îmbrăcămintii de război. Toti sunt îndrumati de Apostolul Pavel să-si întărească curajul, întemeindu-se pe tăria puterii lui Dumnezeu. Firea noastră trebuie să o îmbrăcăm cu toate armele cu care l-a bătut Iisus pe potrivnic. Căci nu suntem împotriva firii ci împotriva duhurilor răutătii care au abătut firea de la Dumnezeu. Cu armele lui Dumnezeu vrăjmasul spiritual poate fi biruit. Ca începători avem a ne lupta cu patimile noastre si cu deprinderea sau învătarea smereniei, care e o nouă armă. Pentru curse mai grele, războiul cu diavolul e al celor mai sporiti si desăvârsiti. Aceasta e prin îngăduinta lui Dumnezeu, fie ca prin om să-l judece Dumnezeu pe diavolul, fie ca pe om să-l smerească prin potrivnic. A sta drept în luptă nu e a firii omenesti nici a virtutii tale ci a harului lui Hristos si a tot ajutorul lui Dumnezeu. Apostolul se încheie cu un stih de smerenie din Psalmi, după care luptătorul prin firea sa e sărac, un neputincios, dar care poate striga în constiinta sa către Dumnezeu si e auzit si izbăvit din toate necazurile lui. De la cunoasterea acestei sărăcii din fire, a sărăciei noastre de duh, de aici începe îmbogătirea noastră în Dumnezeu.

Evanghelia călugăriei reaminteste pe scurt că unui ucenic Iisus îi cere: capacitate sau putere de dragoste, capacitate sau putere de suferintă, mai exact spus de jertfă, îi cere o încredere neclintită în biruinta asupra patimilor si asupra puterii potrivnice, iar ca o încununare îi cere curajul smereniei sau al umilirii. Cu aceste însusiri sufletesti se ajunge la odihna sufletului sau nepătimirea. Acestea se pot ajunge încă în veacul acesta, iar în veacul viitor ucenicul va intra în ziua cea neînserată a odihnei.

Sf. Liturghie continuă, iar la vremea dumnezeiestii Împărtăsiri vine si noul monah, căci după cum la primul Botez e rânduită si Sf. Împărtăsanie asa si la al urmării lui Hristos.

Cu sufletul si cu trupul să mă sfintesc, Stăpâne, să mă luminez si să fiu Tie casă prin împărtăsirea Sfintelor Taine, să Te am pe Tine cu Harul vietuind întru mine, cu Tatăl si cu Duhul, mult  Milostive, Făcătorule de bine.

Ca focul si ca lumina să-mi fie mie Trupul si Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului si mistuind spinii patimilor si luminându-mă întreg pe mine, care mă închin dumnezeirii Tale. Aceasta este taina unirii cu Hristos, unul din rosturile Liturghiei.

În vremea rugăciunii Amvonului de la sfârsitul Liturghiei, noul călugăr primeste o Evanghelie în mâini, ca bine să-si întipărească în suflet acest testament nou pe care l-a primit si el din darul lui Dumnezeu. Făgăduinta lui către Dumnezeu o sărută toată obstea, sărutând si ei Evanghelia si crucea noului monah, întrebându-l cum îl cheamă. Noul monah îsi spune numele său nou si fiecare îi urează să se mântuiască, să sfintească si el numele acesta si să fie primite la Dumnezeu si rugăciunile lui pentru obste, pentru crestinătate si pentru toată făptura.

Cu aceasta se încheie Sf. Liturghie iar noul ales, cu lumânarea aprinsă, cu sufletul luminat, iese si el din biserică si merge la staret sau egumen pentru blagoslovenie si dulce povătuire. Acesta îl învată iarăsi despre însusirile sufletesti cu care se realizează călugăria: ascultarea de Hristos, lepădarea de voia proprie, smerenia si celelalte, din care l-a luminat si pe el Duhul lui Dumnezeu în calea aceasta. Îi adânceste în suflet statornicia si dragostea de această aleasă cale:

Asa să-ti fie toate zilele vietii tale în călugărie ca ziua cea dintâi.

De acum, fiule, înfloreste unde te-a chemat si te-a sădit Dumnezeu.

Amin.