Urmând cuvintele bunicului său: "nimic nu foloseste dacă nu slujesti Domnului", Părintele Dometie si-a închinat întreaga viată acestei slujiri, împletind în mod exemplar asceza si rugăciunea cu munca creatoare. Ducea o viată aspră, se purta cu simplitate si nu păstra niciodată mai multe rânduri de haine. Dacă întâlnea oameni necăjiti, le dădea cojocul din spinare, ciorapii si chiar încăltările. Era multumit când vedea în jur oameni multumiti. Dormea oriunde, chiar si pe jos. Spovedea zile întregi, multumindu-se să atipească pe un scaun câteva minute. Când slujea la bisericile satelor din jur, unde nu erau preoti, străbătea câte 7-8 km peste dealuri si văi, dornic să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu spre întărirea sufletelor credinciosilor. După Sfânta Liturghie, zilnic era chemat pentru diferite servicii pe la casele motilor, cum se obisnuieste în Muntii Apuseni. Până seara oficia 20-30 sfestanii, urcând si coborând poteci singuratice.

Se îngrijea de viata spirituală a măicutelor din mânăstire, dovedind mult tact duhovnicesc. Era preocupat ca ele să nu ducă lipsă nici de cele materiale; le încuraja si le îmbărbăta mereu în clipele grele de îndoială si ispită, învătându-le cum să se adapteze vietii călugăresti aspre, fiindu-le permanent o pildă vie. Era mai mult vegetarian, afirmând că hrana din carne tulbură spiritul si înmoaie vointa. Uneori spunea: "Dacă n-as sti că multe din măicute sunt subrede cu sănătatea si dacă ascultările călugăresti n-ar fi asa de grele, v-as propune să mâncăm numai vegetale. Poate vom ajunge si la aceasta, când ne vom mai usura; atunci vom vedea ce ne va îndemna Cel Prea Înalt".

Nu cunostea odihna pe care ar fi meritat-o din plin. Trecea de la cele duhovnicesti la lucrări gospodăresti, fie săpând în grădină sau adunând lemne din pădure, fie împingând roaba plină cu pietris sau nisip, cot la cot cu muncitorii plătiti ce lucrau la constructiile din incinta mânăstirii. Adeseori a fost văzut spărgând pinteni de piatră din munte sau mânuind barosul, cu toate că nu era prea trupes.

În ultimul an al vietii sale, Părintele Dometie s-a subrezit mult, ca urmare a necontenitelor osteneli făcute fără crutare. Drumurile obositoare, postul, neodihna, slujbele fără nici un ajutor, cântarea plină de dăruire, afară si în bisericile neîncălzite iarna, privatiunile de tot felul – au contribuit la îmbolnăvirea sa. Părintele a devenit tot mai rezervat si mai obosit, în contrast cu firea sa dinamică. "Ce va fi aceasta, fratilor?", întreabă Părintele într-o predică tinută în anul mortii sale. "Când am atipit, am văzut un mormânt gol, cu o cruce la capăt, iar eu eram pe marginea lui. Al cui va fi acest mormânt?" Cu o săptămână înaintea sfârsitului său, predica zilnic, la fiecare masă, si prelungea ca niciodată sfaturile duhovnicesti, căutând să stea de vorbă cu fiecare din obste. În ziua când a murit, a slujit Sf. Liturghie, iar după-masă a plecat într-o comună din apropiere, împreună cu un grup de maici, pentru a aduce alimente rămase acolo din cauza unor inundatii. La un moment dat, pe când se întorceau, Părintele s-a lăsat usor în genunchi, cu ochii ridicati către cer, cu mâinile ca la rugăciune. S-a asezat jos si a intrat în comă. Era către asfintitul soarelui. La ora 24, inima sa a încetat să mai bată. Pe locul în care a îngenuncheat a fost ridicată apoi o cruce. Până în ultima clipă, Părintele Dometie a fost el însusi ceea ce recomanda tuturor: "Asa trebuie să ardem pentru Dumnezeu cu viata si fiinta noastră, precum arde o lumânare în sfesnic. Viata noastră trebuie să fie numai o rugăciune".

Monahia Eudoxia
Mânăstirea Râmet, Alba
Epifania nov-dec 1997