Viața

Născut la 3 martie 1929 în satul Topârcea, din apropiere de Sibiu, într-o familie de plugari, este primul născut dintre cei patru fraţi. La o vârstă foarte fragedă rămâne fără vedere.

Între anii 1935-1940 urmează cursurile şcolii primare la Cluj, într-o şcoală pentru nevăzători, cursuri pe care le continuă între 1942-1943 la Timişoara. Tot aici se înscrie în anul 1943 la un liceu teoretic pentru văzători pe care îl absolvă în 1948.

Studiile teologice şi le aprofundează la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu a cărui student a fost între anii 1948-1953 unde este şi licenţiat în anul absolvirii, la catedra de Noul Testament cu teza: “Soteriologia Noului Testament”.

La 1 aprilie 1953 intră în obştea mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, al cărei vieţuitor rămâne până azi. Aici este tuns în monahism de către mitropolitul Nicolae Bălan la 15 august 1953, la hramul mănăstirii.

Tot în 15 august însă şapte ani mai târziu este hirotonit diacon şi abia după 23 de ani, a 13 mai 1983 este hirotonit preot şi duhovnic. Hirotesia întru arhimandrit o primeşte la 8 septembrie 1988.

A dus o rodnică activitate cărturărească ţinând numeroase conferinţe duhovniceşti în peste 40 de localităţi din ţară. Din aceste conferinţe şi predici s-au născut şapte cărţi publicate la diverse edituri, după cum urmează:

• Ne vorbeşte Părintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997.

• Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997.

• Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997.

• Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998.

• Prescuri pentru cuminecături, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998.

• Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998.

• Din vistieria inimii mele, editată de A.S.C.O.R. Craiova, 2000.

Părintele Teofil a fost şi este mereu aproape de tineri, încurajând intens activitatea A.S.C.O.R. – ului din ţară, fiind totodată un neobosit povăţuitor al pelerinilor la Mănăstirea Sâmbăta şi pe drept cuvânt “un om al bucuriei”.

Învăţătura

1. Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esenţială din Pateric. Chiar dacă se găsesc după aceea în Pateric şi multe afirmaţii în înţelesul acesta, ca să se înmulţească rugăciunea, totuşi, în principal, îndemnul Patericului este să împleteşti munca cu rugăciunea. Să nu te ţi numai de muncă, ci, cel mai bine, este să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să dai valoare de mântuire, valoare ducătoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

Munca îl disciplinează pe om şi în înţelesul că îi îngustează cumva orizontul de preocupări şi îi dă posibilitatea să se concentreze, să aisă din împrăştiere. Acesta este rezultatul muncii. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, pag. 15.

2. Dumnezeu mi-a dat putere, eu trebuie să lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, înseamnă că nu Îi dau lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El, nu mă angajez prin munca pe care o pot face pentru Dumnezeu. Aşa au gândit Părinţii cei duhovniceşti despre muncă. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri...

3. La rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de vedere al raportului cu Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează liniştea sufletului. Dacă ne interesează sau nu ne interesează adunarea, concentrarea. Dacă ne interesează sau nu ne interesează cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim şi cu fapta. Adică, trăim o viaţă de nepăsare şi apoi să cerem de la Dumnezeu nişte lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câştigăm şi noi înşine.

Învăţăm din Pateric un lucru foarte important: să ne ferim noi înşine de pricinile relelor şi apoi să cerem ajutor de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri...

4. Dacă nu ocoleşti pricinile, ajungi negreşit la patimi. Eu sunt foarte împotriva faptului de a se uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la spurcăciuni pe care şi le bagă în suflet şi pe care, după aceea, nu le mai poate scoate şi care lucrează, care-l excită şi care îi dau stări pe care nu le poate contracara. 

5. Zic eu către un tânăr: “Să te duci de acuma încolo la biserică, duminica”. Zice: “Părinte, dacă ziceţi dumneavoastră mă duc, dar dumneavoastră nici nu ştiţi ce duc eu în mintea mea când mă duc în biserică, câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică”. Şi i-am zis: “Cu ele tot du-te la biserică, pentru că, dacă nu te duci la biserică, nu te poate ajuta cineva în afară de Biserică. Dacă te duci în biserică faci dovadă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea ta că te vrei mai bun şi vrei să scapi de rele, dar ca să te scapi de cele de demult trebuie să nu mai adaugi altele în vremea asta. Şi atunci scapi de răutăţi.”  Teofil Părăian, Cuvinte către tineri...

6. Aceia care aveţi copii trebuie să vă lăsaţi după copi, nu copiii după voi, la măsura voastră. Se zice că niciodată nu poţi să ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Dacă vrei să mergi cu el, trebuie să-i înţelegi neputinţa lui; nu-i ceri nişte lucruri pe care nici tu nu le-ai făcut când erai copil şi nici nu le-ai putut face.

7. Împărtăşirea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silinţa de a fi neîmprăştiat şi când nu-i rugăciune. În Pateric se zice: “Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă”.

Omul nu trebuie să aştepte rugăciunea ca să nu se-mprăştie, ar trebui să nu se împrăştie nici când nu-i rugăciune. Împărtăşirea e o chestiune care ţine, în general, de viaţa omului. Mintea omului este în aşa fel făcută, încât să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În acelaşi timp poţi să te gândeşti şi la altceva, să ai şi altă impresie decât cea principală şi, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui şi să nu te sperii dacă se întâmplă şi altceva (faptul, de exemplu, că-ţi vin gânduri care te împrăştie nu trebuie să te preocupe decât în înţelesul acesta – ca să fii mai silitor, pentru a se împuţina gândurile). Idem, Ne vorbeşte părintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997, pag.. 38.

8. Sporirea noastră duhovnicească depinde şi de noi şi de duhovnic. De multe roi depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru că pe duhovnic îl întâlnim mai rar, dar cu noi ne-ntâlnim în toată ziua, în toată clipa. Depinde de noi, de râvna noastră, de dorinţa noastră de îmbunătăţire, de hotărârea noastre pentru a fi în legătură cu Dumnezeu, de reproşurile pe care mi le facem pentru întrebări, pentru neîmpliniri…

9. Ce putem face atunci când nu mai putem face diferenţa dintre un lucru rău sau bun? Să întrebăm pe cei care au conştiinţă superioară nouă.

10. Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu au duhovnic. Cei care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Paştilor, poţi să zici că n-au duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poţi să zici că n-are duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care ţine legătura cu duhovnicul. Dacă nu-i aşa, n-are duhovnic, are un preot la care s-a spovedit şi Doamne-ajută!

11. În ce priveşte angajarea într-o viaţă religioasă autentică, într-o viaţă creştină, aşa cum o vrea Dumnezeu, într-o viaţă ortodoxă, aşa cum o vrea Biserica, eu de obicei dau un program care constă în cinci puncte.

Cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de prezentare în faţa lui Dumnezeu, îl socotesc a fi participarea credinciosului la Slujbele Bisericii. La mine vin oamenii care nu merg la biserică şi eu le atrag atenţia totdeauna ce înseamnă să mergi duminica la biserică.

Mai întâi de toate, duminica nu-i a noastră, ci e a lui Dumnezeu! Nu-i o zi liberă, ci e o zi a lui Dumnezeu; nu-i o zi în care putem face ce vrem, nu-i o zi de care dispunem, ci este o zi în care trebuie să facem lucrul lui Dumnezeu. Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea la sfintele slujbe; participarea zic, nu numai asistare. Credincioşii noştri toţi trebuie să ştie că la slujbe nu asistăm ci la slujbe participăm.

Toţi slujim la măsurile noastre: preoţii la măsura de preot, episcopii la măsura de episcop, diaconii la măsura de diacon, cântăreţii la măsura de cântăreţi, coriştii la măsura de corişti, credincioşii de rând la măsura de credincioşi de rând, dar toţi trebuie să ştie că participă! nu se duc să vadă un spectacol, nu se duc să facă nişte aprecieri asupra felului cum se desfăşoară slujba, ci se duc la biserică să-i slujească lui Dumnezeu! Să răspundă cu “Amin!” la cele ce le spune preotul la ecfonise, să răspundă “Doamne miluieşte!” la ceea ce cere acest răspuns, să răspundă cu “Dă, Doamne!” la ceea ce înseamnă îndemn de a cere ceva de la Dumnezeu… Deci toate acestea se fac pentru a se şti clar de către credincioşi că participă realmente la slujbă. […]

Şi mai este ceva: slujba la biserică nu e totdeauna! Rugăciune poţi să faci mai des acasă, dar dacă neglijezi slujba la biserică eşti căzut totuşi de la rânduiala Bisericii!

Al doilea punct de angajare într-o viaţă religioasă autentică este rugăciunea. Rugăciunea, în special rugăciunile de dimineaţă şi de seara, rugăciunile de program şi rugăciunea de la masă. Sunt nişte rânduieli ale credinţei noastre pe care le împlinim dintr-o necesitate. Datoria aceasta de a te ruga dimineaţa şi seara trebuie împlinită! Lipsa acestei rugăciuni înseamnă absentare de la împlinirea unei datorii. Dimineaţa, cât ai fi de grăbit, trebuie să-ţi găseşti timp să te rogi! Cinci – zece minute dimineaţa, cinci – zece minute seara, cu conştiinţa care trebuie neapărat împlinită; apoi rugăciunea la masă este o deprindere cu care unii dintre noi ne-am pomenit în viaţa aceasta şi pe care o-mplinim cu bucurie şi pe care ar trebui s-o împlinească toţi credincioşii. S-a cam părăsit rânduiala aceasta de rugăciune! Unii se închină şi apoi se apucă de mâncare; nu-i destul! Măcar “Tatăl nostru”, aşa cum am pomenit noi în copilărie, trebuie să-l spunem înainte de a ne apuca să mâncăm. […]

Al treilea punct din programul de angajare într-o viaţă duhovnicească este citirea Sfintei Scripturi, citirea din Noul Testament. Eu am zis că ar fi bine ca toţi credincioşii noştri care pot citi şi care au Noul Testament, să citească în fiecare zi două capitole din el. Nu ţine mai mult de cinci-zece minute treaba aceasta, dar e o chestiune de mare importanţă! De ce? Pentru că prin aceasta ţi se împodobeşte mintea cu gândurile lui Dumnezeu.

Dumnezeu a adus în lumea aceasta Cuvântul Său, exprimând gânduri. Adică, este vorba de gânduri bune care generează alte gânduri bune. Pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului şi atunci este foarte important să-ţi agoniseşti nişte gânduri bune, pe care de unde le poţi lua? De unde sunt! Unde sunt? Păi, dacă-i vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie, fără îndoială că trebuie să aduci Cuvântul lui Dumnezeu în conştiinţa ta. […]

Al patrulea punct de program e rugăciunea de toată vremea, adică rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, acea rugăciune care astăzi a început să fie luată mai mult în seamă şi de care ştiu mulţi dar pe care-o împlinesc mai puţini aşa cum trebuie: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Este un mijloc prin care se dă har de la Dumnezeu.

Al cincilea punct din program este postul. În Biserica noastră există zile de post, există zile hotărâte pentru post. Omul trebuie să-şi rânduiască viaţa după învăţătura Biserici, şi anume, trebuie să ţină zilele de post, zilele hotărâte pentru post – cu mâncare de post.  Teofil Părăian, Cuvinte către tineri...

12. Postul nu este un mijloc în înţelesul acesta, că trebuie să îl ţii într-un anumit fel, că dacă nu-l ţii aşa nu te mântuieşti şi dacă-l ţii aşa, te duci în rai. E o chestiune de disciplină, e un mijloc. Dacă-l ţii aspru sau nu-l ţi aspru, asta-i o chestiune a ta, personală, după trebuinţele personale, după organismul pe care-l ai şi după munca pe care o desfăşori… Bineînţeles că aici, în părţile acestea, unde lucrează oamenii în mediul toxic, de exemplu, în fabricile de la Victoria şi de la Făgăraş, unde li se dă lapte anume ca să poate face faţă la mediul acela, nu lise poate spune oamenilor să ţină postul şi să nu bea laptele care li se dă, pentru că ei au un regim pe care cei de demult nu l-au avut şi pe care nu l-au prevăzut.  Ibidem

13. Sfintele slujbe nu dau prilejul să ne orientăm sufleteşte spre Dumnezeu, ni-L pun pe Dumnezeu în atenţia noastră, Îl aduc în conştiinţa noastră. Sfintele slujbe ne dau posibilitatea să facem ceva anume pentru Dumnezeu sau să facem ceva anume în faţa lui Dumnezeu. Îl scot pe Dumnezeu din gândirea comună şi-L aduc în gândirea specială a credinciosului. […] Cine nu merge la biserică evită cerul, evită posibilitatea de a fi în cer înainte de a ajunge în cer şi nu poate avea nădejde cineva că ajunge în cer dacă nu merge în cerul ce de pe pământ.  Ibidem

14. Sunt oameni care se plictisesc la slujbă! Şi aceia trebuie să meargă la slujbă, nu ca să se plictisească ci ca să nu se mai plictisească! Şi aceia trebuie să meargă la slujbă, ca să se obişnuiască cu gândurile de la slujbă. Şi aceia trebuie să meargă la slujbă ca să facă act de prezenţă, ca să dea dovadă că vor să aibă ceea ce nu au şi că ştiu că nu pot avea altfel cele pe care le urmăresc decât în cadrul sfintelor slujbe, în cerul cel de pe pământ, în Împărăţia lui Dumnezeu cea de pe pământ. Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997, pag. 86.

15. Cineva mi-a spus, când l-am întrebat ce face în timpul când ar trebuie să fie la biserică duminica: “Mă uit la televizor!”. Şi atunci i-am spus: “Fii atent, asta înseamnă că ai televizorul în faţă şi pe Dumnezeu în spate. Schimbă acum, du-te la biserică, să-L ai pe Dumnezeu în faţă şi televizorul în spate.”

Acum, spre sfârşitul vieţii mele, mărturisesc că-mi pare rău că nu m-am ocupat şi mai mult de sfintele slujbe! Trebuia să mă ocup mai mult, dar, în sfârşit, m-am ocupat de multe, bune – au fost şi alea; dar ca textele liturgice nu-i nimic! Ibidem

16. Când am venit eu aici la mănăstire, ziceau părinţii care erau atunci că vine vrăjmaşul şi-ţi aduce somnul seara, ca să nu te poţi ruga. Binenţeles că n-am fost niciodată de acord cu afirmaţia aceasta, pentru că ziceam că dacă vine vrăjmaşul seara, ar trebui să vină şi dimineaţa, pentru că şi dimineaţa ne rugăm, că doar nici dimineaţa nu-i place că ne rugăm. Atunci dimineaţa de ce nu vine? Înseamnă că nu-i vrăjmaşul ci e altceva, e oboseala! Nu trebuie acum să le punem toate pe socoteala diavolului.

17. Sunt lucruri pe care nu le poţi neglija şi pe care trebuie să le ai în vedere, însă cred că s-ar putea împărtăşi mult mai mulţi şi mult mai des oamenii, mai ales oamenii în vârstă, care nu mai sunt angajaţi în atâtea păcate, oamenii care ţin post. Noi nu trebuie să bagatelizăm Sfânta Împărtăşanie, dar nici nu trebuie să socotim că este o recompensă pentru cei care duc o viaţă excepţională, pentru că Împărtăşania se dă, spune noi înşine – Biserica ne învaţă să spunem: - “Spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Nu pentru că ţi s-au iertat păcatele şi pentru că ai ajuns la viaţa de veci, ci pentru ca să ţi se ierte păcatele şi ca să primeşti viaţa de veci; deci Sfânta Împărtăşanie este un ajutor, nu o recompensă, aşa, o răsplată, că omul acesta a trăit fain, îi dăm Sfânta Împărtăşanie, ci este şi un ajutor. Însă oamenii trebuie să considere acest dar şi să nu se împărtăşească numai aşa, că a venit vremea să se-mpărtăşească şi hai să ne împărtăşim!

18. Din experienţa mea vă pot spune atât: am zis cât am zis şi rugăciunea aceasta, rugăciunea lui Iisus, pe mine m-a ajutat în înţelesul că m-am întâlnit cu mine însumi, că m-am întâlnit cu mizeria din mine, că am căutat să rezolv această mizerie, s-o înlătur, că mi-a trebuit vreme îndelungată.

Au fost şi alternanţe, şi anume, alternanţe cu bucurie.

De multe ori mă duceam la şcoală spunând această rugăciune, parcă mă ridica cineva pe sus, aşa eram de bucuros, plin de bucurie! Binenţeles că nu m-a ridicat nimeni, şi nu zicea nimeni că “uite, acum trece unu care le are pe toate”, ci eram ca toţi oamenii.

Eu, să ştiţi, recomand rugăciunea aceasta din toate puterile mele şi, de-aş avea mai multe puteri, mai mult aş recomanda-o, pentru efectele acestea de îmbunătăţire, de limpezire sufletească. Idem, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj-Napoca, 1997, pp.10-11.

19. E, o mare greşeală să socoteşti că nu trebuie să ai în vedere urmărirea binelui personal; important este să urmăreşti binele personal, fără să stinghereşti pe cineva din apropierea ta, adică nu cauţi mai mult binele tău decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmezi şi binele tău. Ibidem

20. Călugăriţa, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţi care-şi doresc să fie copii lor călugări. Nu s-ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, când părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Până la urmă acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr e o cinste ce se răstrânge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr-o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr-o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr-o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr-o râvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică.

Undeva, se spune în psalm: “Ascultă, fiică, şi vezi şi uită poporul tău şi casa părintelui tău”. Acesta pare un cuvânt care nu s-ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu când spune: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta”, însă, când e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi-copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu-om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de relaţia primă. Până la urmă îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le-o dă nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie. Ibidem

21. Noi zicem că la temelia existenţei noastre este ceva care nu ne favorizează. Dar nu putem zice totuşi lucrul acesta pentru că actul acesta sexual, care este până la urmă un act fizic, de ce îl foloseşte Dumnezeu atunci pentru concepere dacă e văzut ca act? Nu putem susţine lucrul acesta decât într-o anumită perspectivă, dar perspectiva aceasta nu este una reală. Putem spune însă altceva, şi anume, că actele sexuale care nu urmăresc şi naşterea de fii ar fi cu scădere, dar nici în acest caz nu poţi să te menţii pe poziţia asta mult, pentru că e într-adevăr o insuficienţă a omului. Cei ce au făcut rânduielile acestea cu marţea, joia şi nu la sărbători, au vrut să-l ridice pe om mai presus de sine însuşi. Ei, în realitate, ca oameni necăsătoriţi, au făcut un program oamenilor căsătoriţi! Or, lucrul acesta nu se poate realiza. Nici ei, poate, căsătoriţi fiind, nu puteau realiza lucrul acesta, pe care ei nu l-au exprimat. Poate să nu fie o scădere, poate să fie o ridicare faptul acesta că te angajezi la aducerea în lume a unui copil. Lucrul acesta te face colaborator cu Dumnezeu, şi dacă te face colaborator cu Dumnezeu, îl mai poţi socoti inferior?

22. Asta nu înseamnă că soţul sau soţia nu se pot bucura chiar şi de ceea ce pare a fi scăzut, pentru că nimic nu e scăzut. Citeam undeva, într-o carte de sexologie, că aceia care se ruşinează când au un act sexual, sting lumina şi aşa mai departe, greşesc. Era o părerea unui laic în chestiunea asta, dar omul trebuie să se reverse, în fond, în actele sexuale, să nu se jeneze şi să zică "vai, de mine, că iar am făcut păcat şi vai de mine, că n-ar mai fi trebuit…” Acestea sunt lucruri care trebuie să ridice fiinţa omenească, nu trebuie să o scadă.

23. Este o datorie a celor ce se căsătoresc să aibă familie şi nu un singur copil şi să se uite la el ca la ştiu eu ce. Dacă poţi avea mai mulţi copii şi ai numai unul, ai un idol, nu un copil! Idem, Prescuri pentru cuminecături, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998, pag. 131.

24. Pentru a fi un călugăr adevărat trebuie să fie un om de excepţie, un om care nu se joacă cu viaţa lui, un om care ştie ce-i călugăria, ştie ce-a lăsat şi ce-a găsit şi care nu mai poate fi clintit din calea călugăriei. Adică, nu oameni cu lipsuri, pentru că în mănăstiri sunt foarte mulţi oameni cu lipsuri, lipsuri fizice, psihice, oameni fără cultură, oameni care nu s-ar fi descurcat în viaţa comună. Or, aceştia niciodată nu vor fi nişte călugări buni, vor fi nişte călugări domiciliaţi şi nişte improvizaţi în mănăstire. Dacă te duci prin mănăstiri şi cercetezi, poţi constata mulţi din aceştia, care nu sunt nici de căsătorie, nici de călugărie. Aceştia nu înaintează, nu fac parte din rândul oamenilor de excepţie. Un om de excepţie este un om care ar fi putut face faţă şi în căsătorie şi care nu e refugiat în mănăstire.

25. Aşa cum există vocaţie pentru căsătorie, pentru studiu, aşa există vocaţie monahală. Această vocaţie se poate descoperii prin faptul că te simţi bine în preajma călugărilor, te simţi bine pe la mănăstiri, te simţi bine acolo unde se duce o viaţă superioară, ai o înclinaţie spre asta. Eu, de exemplu, din copilărie am simţit că aceasta mi-e calea mea, mi-am dorit totdeauna, mă bucuram de un călugăr; când mă întâlneam cu un călugăr era o chestie excepţională pentru mine, o bucurie. Asta înseamnă că am avut o vocaţie monahală.

26. Dacă te duci în altă casă şi eşti singur, poţi să-ţi împlineşti pravila casei. Dacă eşti în altă casă şi nu se poate zici câteva rugăciuni şi te culci liniştit, ca şi când ai împlinit toată pravila. Noi nu trebuie să ne chinuim pe noi înşine pentru nişte întrebări. Noi trebuie să avem cu Dumnezeu nişte relaţii de fii cu tată! Eu văd altfel viaţa şi nici nu cer foarte multe de la oameni. Pe mine mă interesează cel mai mult ca omul să aibă conştiinţa că depinde de Dumnezeu. 

27. Întristarea în pocăinţă nu e o chestie esenţială, ci esenţialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face şi cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine şi, prin bine acela, acoperă cumva răul de odinioară. 

28. “Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”  Ibidem, p. 156

29. Eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i interesează primirea Sfintelor Taine, dar dacă sunt credincioşi care doresc să se împărtăşească, sunt împotriva acelor duhovnici care îi opresc pe credincioşi să se împărtăşească pentru că s-au împărtăşit de curând. Fiecare Sfântă Liturghie e prilej de împărtăşire. Şi de câte ori nu ne împărtăşim, de atâtea ori refuzăm ceva ce Dumnezeu vrea să ne dea. Noi refuzăm. Dintr-un motiv sau altul. Că nu suntem pregătiţi de pildă. Pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie e pregătire de o viaţă întreagă. Dacă trăieşti corect, te pregăteşti pentru Sfânta Împărtăşire şi dacă nu trăieşti corect nu te pregăteşti nici atunci când gândeşti că te pregăteşti, şi atunci când citeşti ştiu şi eu ce rânduieli ca totuşi să te poţi împărtăşi, ca să fi vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregătiri pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, a unei pregătiri imediate, adică împotriva citirii de pildă a canonului pentru Sfânta Împărtăşire. Sunt de acord. Şi chiar trebuie făcut lucrul acesta. Măcar atât. Dar asta nu înseamnă că omul trebuie să aştepte până când se împlineşte un soroc, ştiu eu, de şase săptămâni sau de cât, ca să se mai poată împărtăşii odată. Idem, Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997, pag. 60.

30. Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum sunt copii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.

31. Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Sobornicească că “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8; 16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu faţă de noi mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumnezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Şi aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maximă apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul – Născut să Se facă şi Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Ibidem, pag. 97.

32. Dacă un credincios, un creştin, are în familia sa persoane care trebuie ajutate – Sfântul Apostol Pavel se referă la văduve în special – zice să se îngrijească de ele. Şi apoi adaugă un cuvânt neaşteptat şi zice că: “Dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de ai casei sale, acela a căzut de la credinţă şi-i mai rău decât un necredincios” (I Timotei V, 8). Dacă luăm aminte la cuvântul acesta al Sfântului Apostol Pavel ne dăm seama că el îi împarte pe oameni în trei categorii: credincioşii, necredincioşii şi mai rău decât necredincioşii. Cine sunt aceia? Cei care se prezintă a fi credincioşi şi fac fapte de necredincioşi. 

33. “Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele voastre şi voi datori sunteţi să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan XIII, 13-14). Nu a rămas în rânduiala Bisericii noastre spălarea picioarelor ca fapt în sine, dar duhovniceşte neapărat trebuie să se întâmple. Ce înseamnă să speli picioarele cuiva? Înseamnă să te pleci înaintea lui, să te smereşti înaintea lui pe de o parte, deci să-l cinsteşti, să-l cinsteşti mai presus de ceea ce eşti tu însuţi. Şi mai înseamnă ceva: să-l cureţi. De obicei oamenii sunt înclinaţi să scoată în evidenţă răutăţile celor din jurul lor, răutăţile aproapelui, ori Domnul Hristos ne învaţă să ne spălăm unii pe alţii.

Aceasta înseamnă că trebuie să înlăturăm necurăţiile şi desigur că o minte curată, o minte bună în general, nu scormoneşte în gunoaie, ci înlătură şi spală, curăţeşte. Aşa că duhovniceşte neapărat trebuie să avem în vedere porunca Mântuitorului de a ne curăţii unii pe alţii, a ne smeri unii în faţa altora ca să-i cinstim pe oameni. Ibidem, pag. 102.

34. Măsura credinţei e măsura vieţii. Cine are o credinţă nelucrătoare în exterior de fapt nu are o credinţă mântuitoare.  Idem, Din vistieria inimii mele, A.S.C.O.R. Craiova, 2000, pag.23.

35. Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Şi deci, dacă cineva crede în Dumnezeu şi se numără la credincioşi, dar face fapte de necredincios, acela scade în credinţă. Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi şi cea pe care o ai. Cunoaştem cuvântul Domnului Hristos că celui ce are i se va mai da – celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă – iar celui ce nu are, şi ce crede că are i se va lua – i se va lua şi credinţa care crede el că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are. Celui ce are credinţă i se va da cunoştinţă, pentru că are şi făptuire, iar celui ce nu are făptuire, i se va lua şi cunoştinţa care crede că o are, pentru că de fapt nu o are. Ibidem, pag. 25.

36. Când îl iubeşti pe cineva îl iubeşti cu defecte cu tot, şi când nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţi cu tot. Ibidem, pag. 41.

37. Dacă Domnul Hristos nu ar fi înviat, Răstignirea Lui ar fi fost un fapt obişnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru că a înviat, avem confirmarea faptului că suferinţa Lui a fost o jertfă, o jertfă pe care a răsplătit-o Dumnezeu prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În legătură cu Învierea se spune în Scriptură şi că Dumnezeu L-a înviat şi că El Însuşi a înviat. Şi de fapt realitatea este că fiind şi Dumnezeu, prin firea dumnezeiască a înviat. Oricum Dumnezeu L-a înviat, în sensul că nu din putere omenească a înviat, ci a înviat din putere dumnezeiască. Prin Înviere se confirmă realitatea şi calitatea jertfei. Ibidem, pag. 64.

38. Eu când eram tânăr, şi mai ales când eram student la teologie mi-am propus să cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos şi să citesc în Faptele Apostolilor ceea ce au scris Sfinţii Apostoli despre Învierea Domnului Hristos şi până la urmă mi-am dat seama că totuşi nu e convingător. Adică noi avem informaţie, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Şi de fapt cred că nimenea nu a avut încredinţarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru că Învierea fiind mai presus de ceea ce poate aştepta cineva, nu ajunge nimenea să se încredinţeze despre Înviere din informaţie. Nici din informaţia Evangheliei, nici din informaţia prin cuvânt, prin predică, ci ajunge să se încredinţeze prin ceea ce s-au încredinţat cei care au ajuns să-şi spună “Hristos a Înviat”, nu ca formulă, ci ca realitate, ca o mărturisire de credinţă, şi aceia de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.