Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiție și o putere de a cunoaște totdeauna esențialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Și de la el au rămas și cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi-a și spus un cuvânt, o formulă. Zice: "Mă, nu toți din lume se prăpădesc, nici toți din mănăstire se mântuiesc". Deci avea o posibilitate, o capacitate de a formula ceva.

In legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: "Nici abuzul, nici refuzul".

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întîlnească omul cu el: o dată cînd îi spune și a doua oară la moarte, să­-i spună dacă a făcut ce i­-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să­-i spună unul, că să­-i spună altul, că un cuvînt de folos, că nu știu ce… și­-apoi adună la cuvinte de folos și nu împlinește nimic!

Părintele Arsenie zicea: "Cine face curte nu face carte."

Parintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinti. Bineînteles că pentru a naste sfinti trebuie să fi sfînt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinteniei. Si cînd începem să ne ocupăm de noi însine, putem să ne cunoastem, să aflăm negativele noastre, să cunoastem încărcătura dată de altii si pusă în noi, s-o rezolvăm, dar aceasta cere timp si osteneală.

E un cuvînt care merită să fie stiut si urmat, el putînd fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei însisi, tuturor celor care vreau să braveze si nu se gîndesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, niste atitudini care nu sunt destul de bine gîndite si controlate. Să luăm deci aminte la cuvîntul de mai sus si să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

Cîtă o avem, ne statorniceste în gîndul si dorinta de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezeii firea, prin harul si îndurările si iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim si resursele firesti cîte le avem la îndemînă, aerul, aerul bun, hrana ratională, somnul si energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s-o canalizăm spre binele nostru material si spiritual. Asa dorea părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viată, pe care l-a predat tinerilor si oricui care vrea să ia aminte la el.

Asa obisnuia să spună părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă si lucruri drepte si îndreptate de mintea cea bună. Valoarea acestui cuvînt o intuiesc toti cei ce îl aud, si asta se întîmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor si închinătorilor nostri, mai ales atunci cînd au prilejul să vadă o pictură a părintelui Arsenie reprezentînd Adormirea Maicii Domnului, pictură în fata căreia se opresc cu admiratie multi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta. Mintea se strîmbă în urma patimilor si se îndreaptă pe măsura curătirii de patimi. Cînd mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci asa cum sunt ele. "In mintea strîmbă si lucrul drept se strîmbă". Asta le place la multi, am băgat de seamă că le place. Cînd le spun că Părintele a zis că "în mintea strîmbă si lucrul drept se strîmbă", oamenii rîd în general. De ce rîd? Pentru că îsi dau seama că asa e. Numai că e greu să stii cînd ti-e mintea strîmbă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informatie la convingere. Oameni de informatie religioasă sunt mai multi decît cei ce au convingeri religioase. E necesară si informatia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămîne la informatie înseamnă doar a fi la începutul drumului "la urechi". Pînă la inimă mai e o cale lungă, "cea mai lungă cale".

Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulatie mai ales în lumea din Apus: "Un sfînt trist este un trist sfînt". Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinta noastră fiind "izvor de bucurie", crestinismul fiind "religia bucuriei". Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi : "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi si ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11).

Asa caracteriza părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune si care nu caută si nu primeste îndreptarea, ci îsi explică el mai bine cele pentru sine condamnînd pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ti recunosti greseala. "Cînd greseala s-a făcut în tine asezare sI adevăr" – cînd o ai ca drepindere si o mai si justifici – atunci "nu mai e greseală ci e păcat de moarte". Într-o astfel de situatie, cel ce se crede a fi drept, fără să si fie de fapt, nu mai e bob de grîu, ci doar tăciune.

Este si aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are si mustrarea rostul si puterea ei, dar ea, ca constrîngere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere pînă la convingere e o cale lungă; poate tot atît de lungă cît cea de la informatie la convingere, cît cea de la urechi la inimă.

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! –, si anume o zis asa: "Iubirea lui Dumnezeu fată de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeste Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; si-l asteaptă; si vrea să-l primească; si aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a asteptat pe fiul care se întorcea; l-a asteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine nu l-a mai tinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrătiseze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aseze iarăsi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui asa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtati am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viată Dumnezeu nu ne părăseste. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi.

Cu o astfel de afirmatie, părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu fată de noi, păcătosii, căci se afirmă si în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită si mărirea Lui, de vreme ce se spune: "Că precum este mărirea Ta, asa este si mila Ta". Cuvîntul spus de părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte si de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: "Cît e de sus cerul deasupra pămîntului atît de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dînsul. Cît de departe e Răsăritul de Apus, atîta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieste un tată pe copiii săI, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de Dînsul" (Ps. 102, 10-13).

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu esti cel care poți să fi ajutat. Dacă esti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lîngă tine si omul superior tie; dar dacă nu-l recunosti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci si-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinta care poate zice nu, si zice nu!

Zice părintele Arsenie Boca referindu-se la trup, "fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate".

Zicea Părintele Arsenie: "Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială si cu fata pe crucea spirituală".

Am fost odată la Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu să-l odihnească! –, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a fost asta în 1965 –, si Părintele vorbind cu el, desigur să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vietii mele si cred că si pentru vesnicie. N-am să-l uit niciodată! Zice: "Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii întelegător fată de neputinta omenească!” Nici nu vă puteti închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viata mea si în viata oamenilor. Si mi-am dat seama că neputinta omenească e o realitate. Sunt atâtia oameni răi în lumea asta, si nici ei nu vor să fie răi… Si-s răi, si noi trebuie să întelegem răutatea lor de pe pozitia noastră, din situatia noastră. Să întelegem că ei nu pot mai mult, că ei ei însisi sunt nemultumiti de răutatea lor – "Pe cel rău răutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: "pe cel rău răutatea îl ucide”, îl nimiceste, răutatea îl nemultumeste. Pomenirea de rău spun părintii cei duhovnicesti că e o răutate fără margini, e o răutate ca o rugină care mănâncă fierul, asa mănâncă sufletul; răutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rău, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un părinte spune că "răul să-l scrii pe apă”.

Texte culese si prezentate aici de Ioan Gânscă si Iulian Nistea.