Un film pentru cultivarea amneziei de masa - O recenzie critica a filmului lui Costas Gavras.

Primul lucru care izbeşte în legătură cu filmul lui Costa-Gavras este afişul: o cruce cu braţele frânte şi transformate în zvastică - un simbol frânt şi apoi transformat într-un alt simbol: creştinismul (sau Biserica catolică) transformate sau, mai bine zis, puse în slujba nazismului – avem de-a face, aşadar, cu un film ideologic! Al doilea lucru izbitor este puternica mediatizare (internă şi internaţională), de tipul şi la nivelul unui eveniment politic (!) de amploare sau de scandal, iar nu al unui film, fie el şi superproducţie sau oscarizat. Chiar şi caietul de presă, masiv şi realizat în condiţii grafice excepţionale şi aparent bogat documentat, atestă că producătorii au alocat o parte semnificativă din buget (şi din atenţia lor) publicităţii.

Aşadar, ideologie şi promovare de imagine… Ghici ciupercă ce-i? Cunoaştem lecţia, ea avea alt nume în istoria recentă, pe care, din păcate, o uităm prea uşor: să ne fie ruşine dacă am dormit la şedinţele de învăţământ ideologic!

Bun. Ideologie să fie, dar să ştim şi noi care! Filmul se doreşte (chiar din declaraţiile regizorului) "o demascare a indiferenţei papalităţii faţă de ororile comise de Germania fascistă în timpul Celui de-al doilea război mondial", privind deportarea şi masacrarea evreilor (nu şi a slavilor, ţiganilor, etc.).

Pentru a-şi realiza intenţia, cei doi scenarişti (Costa-Gavras şi Jean-Claude Grumberg) apelează la o piesă de circumstanţă, Vicarul, a germanului Rolf Hochhuth, scrisă şi reprezentată în anii ’60, în perioada unei puternice campanii anticlericale desfăşurate de socialişti. Se ştie că atât stângismul, dominant în gândirea anilor ’60, cât şi ecourile apropiate ale Procesului de la Nürnberg au generat o serie de filme şi de creaţii literare, pe drept cuvânt, demascatoare ale ororilor nazismului şi ale Celui de-al doilea război mondial, în genere. Trebuia să li se spună lucrurilor pe nume şi li s-a spus. De atunci, tinerii Germaniei postbelice au fost educaţi, în mod constant, într-un sentiment de toleranţă rasială şi de culpă faţă de propria istorie recentă. S-au declanşat mişcări pacifiste în întreaga lume. S-au creat muzee ale Holocaustului, o mulţime de mărturii şi documente au îngrozit omenirea de tragismele, până atunci (în anii ’60) necunoscute ale ultimului război mondial. Ce aduce nou filmul lui Costa-Gavras? Ce aduce el în plus, ca viziune, faţă de filmele create de ruşi, de italieni, de francezi, polonezi în anii ‘60-’70? Din păcate, Amen. nu aduce decât schematism, lipsă de viaţă şi de adevăr istoric.

Dar de aici şi până la incriminarea Bisericii, a Vaticanului şi a Papei Pius al XII-lea este o cale lungă şi întortocheată (mai bine zis, strâmbă), o cale ce ocoleşte voit adevărul istoriei. Din păcate, regizorul atât de scrupulos în privinţa fidelităţii costumelor, nu merge mai departe de textul piesei.

Înainte de a deschide dosarele istoriei (şi în ce măsură o putem face obiectiv în spaţiul unui articol de o jumătate de pagină?), nu se poate să nu observăm simplismul cu care este redată fresca socio-politică a vremii: filmul nu conţine planuri şi acţiuni secundare, nu există aspecte divergente ale realităţii istorice. Personajele sunt personaje-simbol, ca în teatrul de idei din care se inspiră scenariul, aşa că legătura lor cu realitatea este doar cea din mintea scenariştilor şi a dramaturgului Hochhuth. Faptele sunt simple, lineare şi atât de uşor lizibile, încât şi un şcolar ar simţi că sunt cusute cu aţă albă…