„Mândria este principiul răutăţii (…); în mândrie se află esenţa iadului. Mândria nu este altceva decât acel întuneric mai din afară în care petrecând omul se desparte de Dumnezeul iubirii.”

„Lumina necreată care se pogoară asupra noastră prin credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos ne dă posibilitatea să vedem esenţa metafizică a mândriei.”

„Cel mândru, oricât ar fi de înzestrat cu raţiune, întotdeauna şi pentru totdeauna va petrece în afară de iubirea lui Hristos cea atotcuprinzătoare.”

„Noţiunea de păcat se arăta doar acolo unde raporturile dintre Dumnezeul Absolut şi omul-creatură capătă un caracter pur personal. Altminteri, rămâne numai o reprezentare intelectuală (…)”

„Părinţii spuneau că a-ţi vedea păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât vederea îngerilor. Şi eu, mulţi ani am fost orb duhovniceşte.”

„În mişcările noastre justificate de raţiune, noi nu putem vedea păcatul”.

„Eu nu văd Lumina ca atare, ea doar îmi deschide ochii să înţeleg în ce întuneric trăiesc. Eu nu aş putea înţelege întunericul, dacă n-ar exista lumina opusă..”

„Cu întristare m-am convins că rari sunt oamenii care simt în inima lor durerea păcatului”

„Din momentul în care mi s-a dăruit harul pocăinţei, mi-am dat seama că mă aflu în iad”.

„Păcatul meu împotriva iubirii Lui (năzuinţa de a-L depăşi înspre un absolut suprapersonal) îmi apărea în realitatea lui de coşmar ca o sinucidere şi, pe deasupra, ca o depărtare veşnică de Creatorul meu.”

„Când mi s-a descoperit că natura duhovnicească a mişcării mele lăuntrice era de fapt o repetare a căderii lui Adam, atunci m-am îngrozit şi de atunci rugăciunea mea se caracteriza printr-o vrăjmăşie faţă de mine însumi”

„Mă învinuiesc pe mine însumi de orice rău, pentru că nu găsesc în toată lumea un păcat pe care să nu-l fi făcut măcar printr-o atingere de o clipă a minţii mele.”

„A micşora ideea iniţială a lui Dumnezeu despre noi nu e numai o greşeală, ci cu adevărat un mare păcat. Nevăzând în noi înşine şi cu atât mai mult în fratele nostru vrednicia netrecătoare, oamenii devin în relaţiile dintre ei asemenea fiarelor şi se omoară lesne unii pe alţii.”

„Micşorarea harului se relevă prin ea însăşi, fără alte explicaţii raţionale, un indiciu al îndepărtării noastre de Dreptatea lui Dumnezeu. Atunci, duhul nostru se îndreaptă către Dumnezeu într-o rugăciune de pocăinţă…”

Prin insuflare am înţeles prezenţa puterii Duhului Sfânt înlăuntrul meu. Acest gen de inspiraţie aparţine unui alt plan al fiinţei, în raport cu ceea ce e în domeniul artistic sau filosofic. Si aceste inspiraţii, proprii naturii noastre căzute, pot fi înţelese ca nişte daruri de la Dumnezeu, dar nu ne dau unirea cu Dumnezeu personal.

„Prin nevoinţa grea de a rămâne în duhul cuvântului Domnului, mintea omului înţelege că poruncile lui Hristos, după esenţa lor duhovnicească, sunt Lumina necreată a lui Dumnezeu.”

Pe acest temei, ceea ce mai înainte era insesizabil pentru noi, acum nu se mai poate ascunde: orice mişcare a inimii sau a minţii repede se sesizează şi noi ne vedem aşa cum suntem.

„Poruncile sunt de fapt Lumina necreată în care El în mod deosebit ni se deschide aşa cum este”

„Până la apariţia Luminii Divine noi trăim ca nişte orbi. În afară de această Lumină noi nu cunoaştem păcatul; fără ea, nu se descoperă înaintea noastră căderea omului în dimensiunile ei reale. Numai Duhul Sfânt prin insuflarea Sa ne face capabili să vedem tragedia propriei noastre stări şi prin noi, mai târziu, să retrăim marea dramă a întregii istorii mondiale a omenirii.”

„Dureroasă este calea care duce la dobândirea sfintei iubiri. Oare, nu de aceea, mulţi se leapădă de creştinism, se abat din calea acestei iubiri apucând alt drum? Dar nu există altă Cale, cum nu există alt Dumnezeu (Ioan XIV, 6)”.

„Orice mişcare bună din partea duhului se izbeşte de o sălbatică împotrivire a puterilor întunericului”.

„Negrăit de mare este darul pocăinţei: de el este legată pătrunderea duhului nostru în Taina lui Dumnezeu Cel fără de început. Numai prin pocăinţă primim Revelaţia în mod existenţial: cum a fost gândit omul, mai înainte de crearea lumii, în sfatul cel mai înainte de veci al Sfintei Treimi.”

„Este necesar să subliniem că Lumina Divină se uneşte neapărat cu simţirea harului de către toată fiinţa noastră. În legătură cu aceasta, fericitul Stareţ Siluan vorbea şi scria: dacă tu vezi Lumina şi, o dată cu aceasta, nu simţi nimic altceva (adică harul simţit), atunci aceasta vine de la vrăjmaşul şi nu trebuie să o primim.”

„Şi dacă mintea se consideră pe sine cea mai înaltă manifestare a omului şi va porni, fără iubirea inimii, la ascensiunile metafizice spre Fiinţa Absolută, atunci în unele cazuri poate ajunge la luciferism, cu ucigătoarea lui lumină rece, şi cu un dispreţ necruţător faţă de suferinţele milioanelor de oameni.”

„…omul se află în primejdia de a considera lumina minţii create drept Necreată, Divină. În situaţia unor asemenea aberaţii, mintea omului elaborează teorii mistice care nu-l duc către o veşnicie adevărată, ci spre ceea ce îi este lui accesibil, după natura lui creată.”

„Avem nevoie de aceste 3 mărturii: 1. Sfânta Scriptură a Noului Testament; 2. scrierile sfinţilor asceţi ai Bisericii noastre; 3. omul viu. Dacă o mărturie vie nu se poate afla nu rămâne unui suflet drept decât strigătul către Dumnezeu: „Ai milă de mine şi nu îngădui ca eu, cel stricat cu trupul şi cu sufletul, să cad din Adevărul Tău şi să păşesc pe altă cale, străină”. „Să nu mă înşele pe mine cu linguşirea”.

„Când adevăratul Dumnezeu, Cel ce este, se manifestă în apariţia Luminii Necreate, atunci, în chip intuitiv, omul leapădă filosofia care vine de jos, privitoare la trans-personalul Absolut.” Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se limitează numai la intelect. „Trebuie în mod necesar o vie contopire-comunicare a omului întreg cu Actul Fiinţei Divine. Aceasta se realizează în iubire.”

„Doctrina abstractă teologică, chiar cea mai subtilă, nu mântuieşte, pentru că ne dă numai noţiuni intelectuale, dar nu ne înalţă în chip real în domeniul Fiinţei divine.”

„Chemarea Domnului se adresează mai întâi de toate inimii, ca unui centru duhovnicesc al persoanei. Iubirea de Dumnezeu prin credinţă se naşte în inimă şi mintea se aşează în faţa unui nou eveniment lăuntric. Flacăra acestei iubiri atrage în întregime mintea în inimă; devenit ca ceara care se topeşte, intelectul se contopeşte cu inima şi contemplă Fiinţa în Lumina Iubirii Divine. Omul devine întreg tămăduit.”

„…am înţeles dintr-o experienţă amară că o rugăciune curată se face numai atunci când duhul nostru se afundă în întregime în Dumnezeu, fără să se întoarcă la sine.”

„Rugăciunea curată – iată calea adevărată ce duce la cunoaşterea lui Dumnezeu.”

„Nu numai odată mi s-a întâmplat în viaţă ca de îndată ce îmi dădeam seama cu mintea mea (stânga mea) ce se întâmpla cu mine după Dumnezeiescul pogorământ, Lumina să mă părăsească.”

„Lumina necreată care toate le umple rămâne nevăzută pentru aceia care n-au căutat să-L cunoască pe Dumnezeu cu toată fiinţa lor. Şi iarăşi o curioasă analogie cu lumina fizică: ea rămâne tot nevăzută, dacă nu găseşte un obiect care s-o primească şi să o reflecteze.”

„De la prima atingere a harului purtător de lumină, conţinutul esenţial al cunoaşterii revelate este limpede; sufletul nu simte nevoia de a-şi lămuri cele trăite în termeni raţionali. El se miră de bunătatea lui Dumnezeu şi e plin în întregime de prezenţa Duhului Dumnezeiesc.”

Am observat un fenomen: „un monah care este în întregime în Dumnezeu; el este în Lumină, şi Lumina e într-însul, dar în el nu există reacţii raţionale referitoare la acest eveniment; lui i se înfăţişează ca fiind o stare firească a omului.”

„Cel ce a cunoscut Iubirea Lui nu va mai pleca de la El în veci. (Ioan X, 28-30). Mintea unui astfel de om renaşte. Mai înainte el era înclinat să vadă peste tot procese supuse unui determinism, dar acum el începe să le abordeze în lumina Persoanei”.

„În această întâlnire a omului cu Persoana lui Dumnezeu se actualizează în noi ceea ce la început nu era decât virtual: persoana. Stimulaţi de duhul rugăciunii pentru lumea întreagă, de a participa la rugăciunea Domnului din Ghetsimani, noi vedem (…) ridicându-se în interiorul nostru soarele spiritual al cărui nume este persoana. Este începutul în noi a unei noi forme de viaţă a fiinţei, cea nemuritoare. (…) Noi înţelegem nu superficial sau raţional, ci din străfundul fiinţei noastre.”

„Dacă e să înţelegem păcatul ca o depărtare de Dumnezeu şi Tatăl, fie în sensul aberaţiei perspectivei intelectuale asupra Fiinţei, ori ca urmare a încălcării poruncii iubirii către El, atunci păcatul lui Adam, şi al meu, prezintă amândouă aceste aspecte.”

„Şi în zilele noastre deseori ne putem întâlni cu cei ce au aceeaşi idee (adamică), aceea de a se abate de la calea evanghelică a crucii, şi de a merge spre unirea cu Absolutul pe calea cunoaşterii, a gnozei.”

Văzând în el nedesăvârşirea principiului personal, omul ajunge în mod logic la ideea că este inadmisibil de a proiecta acest principiu asupra Absolutului. De aici o alunecare a judecăţii decăzute către ideea Principiului Supra-personal, care transcende tot ce este relativ. În mişcarea sa spre acest Principiu nenumit, mintea omenească ajunge nu fără osteneală, să-l conceapă ca pe un Tot. Când a păşit acest prag imaginar al realităţii, atunci ajunge la ideea Fiinţei pure. Aşa s-a întâmplat şi cu mine în tinereţile mele. Am slujit dumnezeului filosofilor care nu există în realitate.

„Adevărul nu este ceea ce creează filosofia omului căzut, pornind de jos în sus. Adevărul este Acela care într-adevăr Este înainte de toate veacurile. (Ioan, X, 10; XVII)

„Omul-persoană trăieşte cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Această realitate poate fi exprimată în alt fel: Dumnezeu îmbrăţişează pe om în întregime: minte, inimă şi trup. Persoana care cunoaşte şi Dumnezeul cel cunoscut sunt unite strâns. În contopire, nici unul, nici Altul nu devine deloc obiect pentru celălalt. Cunoaşterea reciprocă a lui Dumnezeu de către om şi a omului de către Dumnezeu are un caracter personal, care exclude orice obiectivare.

Stareţul Siluan: Tot ce ne-a învăţat cândva harul trebuie să împlinim până la sfârşitul vieţii (…)scoţând la iveală libera noastră voie.

„Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine şi nu este adevăr în noi” (I Ioan 1,8). De aici decurge că numai rugăciunea de pocăinţă corespunde adevărului despre noi.”

Încerc să gânguresc neajutorat despre Adevărul Viu. „Acest Adevăr nu seamănă nici cu cel ştiinţific şi nici cu cel filosofic. Adevărul care ni se descoperă merge nemăsurat mai departe decât speculaţiile raţionale. El nu este o oarecare formulă abstractă a gândirii noastre logice, nici oarecare nivelare matematică, ci Persoana.”

„Hristos nu este deloc de acord cu micşorarea poruncilor Sale. În tensiunea extremă a pocăinţei noastre noi începem să întrezărim că această Revelaţie este finală, fiind atotperfectă.”

„Minunata simţire a venirii lui Dumnezeu înăuntrul nostru este însoţită cu un deplin acord al minţii cu inima.. Armonia divină a acestei stări duhovniceşti este bucurie pentru toată inima şi lumină pentru minte”

„Naiv este acela care gândeşte că, a păşi pe urmele lui Hristos, se poate face fără lacrimi. (…) S-a împietrit inima noastră în egoismul ei animalic şi, ceea ce este mai rău, în spasmele ei orgolioase.”

„A gândi că transfigurarea naturii noastre prezisă de Evanghelie este posibilă şi fără plâns, este posibil poate numai pentru acela care n-a simţit puterea ucigaşă a păcatului asupra lui.”