„De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi; şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la El vom veni, şi locaş la dânsul ne vom face” (Ioan, 14,23). Porunca aceasta se află la temeiul gnoseologiei creştine. Sălăşluirea întru noi a Tatălui şi a Fiului şi a nedespărţitului Duh Sfânt, ne dă singura adevărata cunoaştere de Dumnezeu.”

„De neapărată trebuinţă este curăţirea minţii noastre prin nevoinţă, pentru a nu introduce elemente pornind de jos, ale închipuirii, în învăţătura dogmatică a Bisericii despre Dumnezeu, învăţătură întemeiată pe descoperirea despre chipul Dumnezeieştii Fiinţări. Nici o conjectură – postulat – omenească nu îşi are locul în dogma Sfintei Treimi.”

Cuviosul Siluan scria astfel: „Cunoaşte-se Dumnezeu numai prin Duhul Sfânt şi acela ce din mândria sa voieşte să cunoască pe Făcătorul său cu mintea, orb şi neînţelegător este.”

„Atunci când sistematizarea, cu consecutivitatea ei logică este dusă până la limită, atunci adevăratul duh se înlocuieşte cu o scolastică moartă. O astfel de teologie, din nefericire, mai curând abate mintea şi inima celui ce învaţă de la viaţa în Dumnezeu, devenind o filozofie,o disciplină ştiinţifică, o echilibristică intelectuală, desfigurând radical absolut tot ce a fost dat de Dumnezeu în limbi de foc, într-o nedescrisă arătare a Luminii, ducând la uimire, într-un sfânt cutremur, întreaga noastră fiinţă.”

„Dogma ne pune în faţa faptului fiinţării dumnezeieşti, fără a ne propune vreo explicaţie raţională.”

„Nefiind rodul nici unei căutări intelectuale, nici rezultatul gândirii teologice, dogma este expresia în cuvinte a unei evidenţe.”

„O astfel de cunoaştere nemijlocită nu se supune nici unei dovezi logice; ba este chiar cu neputinţă de a o îngrădi în acele concepte prin care operează mintea omenească. Iar aceasta nu numai fiindcă gândirea conceptuală omenească este pur şi simplu prea limitată pentru a putea cuprinde realităţile dumnezeieşti, ci mai ales pentru că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu nu poate fi dată decât fiinţial, prin experienţa vie a întregii noastre făpturi. Şi singura cale către o astfel de cunoaştere este cea a păzirii a tot ce ne-a poruncit Hristos” (cf. Matei 28,20).

„Dumnezeu neapărat răspunde la tot omul care se întoarce spre Dânsul. Dacă însă experienţa împărtăşirii lui Dumnezeu este nedeplină, omul va încerca să umple hăul ce rămâne prin propriile puteri. În acest caz, el neapărat va cădea într-o oarecare rătăcire, iar elementul mincinos care s-a adăugat adevărului va duce în sfârşit la micşorarea sau scâlcierea lui.”

„A cunoaşte înseamnă a însuşi, a integra în propria viaţă, a face cunoscutul imanent sieşi. (…) Cunoaşterea desăvârşită nu se poate înţelege decât ca o desăvârşită unire fiinţială. (…)Putem spune că măsura cunoaşterii atârnă de măsura iubirii.”

„Când acest Dumnezeu ipostatic Se descoperă omului, precum s-a spus mai sus, într-o anume împărtăşire nemijlocită, chiar dacă ea nu fusese încă decât „ca într-o oglindă” (2 Cor 3,18), atunci şi în însuşi omul se naşte o oarecare lumină a conştientizării propriei sale „ipostaticităţi” în care, mai presus şi mai mult decât în oricare altă însuşire, se cuprinde chipul lui Dumnezeu. (…) În afara acestei dimensiuni – a Dumnezeului ipostatic – nimic, făcut sau dumnezeiesc, nu fiinţează, nici nu poate fiinţa. În însăşi Fiinţa Dumnezeiască nu există o asemenea esenţă care s-ar afla dincolo de hotarele Ipostasului.”

„În virtutea ipostaticităţii „rugăciunea creştinului se aduce lui Dumnezeu ca rugăciune faţă către Faţă, iar nu ca o căutare, sau o orientare către o Esenţă supra-ipostatică.”

Rugăciunea reprezintă „întoarcerea ipostasului făcut către Ipostasul lui Dumnezeu”.

„Pierderea sau îndepărtarea de la această teologie personalistă duce la căutarea, conştientă sau inconştientă, a unui oarecare principiu suprapersonal, şi în virtutea acesteia, la faptul de a da întâietate generalului asupra particularului. (…) Se pierde adevăratul înţeles al ascultării evanghelice, cuprins în poruncile lui Hristos.”

Pe lângă mincinoasa smerenie: „aceasta nu este pentru mine”, pe lângă neîndreptăţita deznădejde născută din trăndăvie şi din iubire de plăceri, se mai află încă o piedică vederii Luminii celei Nezidite, şi anume, îndrăzneaţa năzuinţă a minţii noastre de a vedea pe Dumnezeu, de a-l cuprinde în propria gândire, de a pătrunde oarecum cu forţa în taina şi sânurile Fiinţei Sale, spre a-L stăpâni ca pe un obiect al cunoaşterii. Este greu de găsit cuvinte pentru a arăta esenţa acestei mândre înălţări a minţii noastre, însă este important să înţelegem că în acest caz nu un nor luminos, ci negură şi întuneric, ce ascund pe Dumnezeu, ne vor întâmpina.”