Perspective

Orice abordare actuală a distribuţiei ministeriilor în Biserică este întotdeauna jalonată de distincţia terminologică, mai mult sau mai puţin artificială, între hirotonie şi hirotesie, distincţie operată de altfel foarte târziu. Rândurile care urmează nu vizează în nici un caz vreo deconstrucţie, fie ea de orice tip, ci urmăresc lămurirea unor aspecte mai mult de ordin istoric.

Terminologic, cheirotonia înseamnă alegere, investire atât laică cât şi eclesiastică, având şi conotaţia de punere a mâinilor datorată sinonimiei cu termenul cheirothesia - punerea mâinilor ca gest de binecuvântare, baptismal, ca gest de iertare a păcatelor, la hirotonia clerului. Lampe G. W. H., A Patristic Greek Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1961, pp. 1522 – 1523  Aşadar termenul de hirotesie exprimă mai exact decât cel de hirotonie caracterul sacramental al gestului liturgic. Ceea ce frapează însă, este faptul că aceşti doi termeni, foarte multă vreme sinonimi şi nedesemnând distincţia sacramentală pe care o indică astăzi, au fost folosiţi atât pentru episcopi, preoţi, diaconi, cât şi pentru diaconiţe, ipodiaconi, citeţi etc. Întâlnim astfel episcopi hirotesiţi şi ipodiaconi sau diaconiţe hirotonite. În acest caz, trebuie definite sensurile pe care astfel de investiri le-au avut în Biserică.

După cum am observat, punerea mâinilor a fost asociată unei suite întregi de gesturi, primind semnificaţie anume doar prin formulele euhologice asociate sau prin contextul liturgic în care aveau loc, care îi şi precizau sensul. Vogel Cyrille, Chirotonie et Chirotésie, Importance et relativité du geste de l’imposition des mains dans la collation des ordres, Irénikon, 1972, p. 7, nota 1

Istoria însemnătăţii acestor termeni este greu de reconstituit câtă vreme izvoarele la care ne referim sunt lacunare, cel puţin în ceea ce priveşte perioada primelor trei secole ale creştinismului. În Noul Testament, punerea mâinilor avea conotaţii diferite, în funcţie de context, semnificând în sens mai larg binecuvântare a lui Dumnezeu cu toată suita de semnificaţii ce o putea avea termenul, atât din tradiţia elină cât şi din cea rabinică. Regăsim termenii şi în perioada apostolică  însă contextul folosirii lor nu poate permite comentarii pertinente câtă vreme însăşi ministeriile eclesiastice erau în cursul definirii. Primul document în care apare în mod clar şi în sensul tehnic de astăzi termenul de hirotonie aplicat doar episcopilor, preoţilor şi diaconilor, este Tradiţia Apostolică atribuită lui Ipolit considerată ca datând de la începutul sec. III. Însă, pentru faptul ca textul grecesc s-a pierdut, iar reconstituirea s-a făcut după texte de dată târzie când termenii hirotonie şi hirotesie erau deja definiţi în sensul lor tehnic, Cyrille Vogel sugerează că ar putea exista influenţe.title="" text="Vogel Cyrille, L’imposition des mains dans les rites d’ordination en Orient et en Occident, La Maison Dieu 102, pp. 58-59" position="right"

Eusebiu de Cezareea foloseşte termenii ca fiind sinonimi în ce îi priveşte pe episcopi la fel ca şi Constituţiile Apostolice, un document canonico-liturgic de referinţă pentru sec. IV, care menţionează hirotonia pentru episcopi, preoţi, diaconi, ipodiaconi, şi hirotesia pentru episcopi. Există însă şi două pasaje în care se face distincţie între aceşti termeni, dar acest lucru nu anulează echivocitatea terminologică, putând fi pus şi pe seama faptului că aceste Constituţii sunt în fapt un colaj de texte de provenienţă diversă.

În ceea ce priveşte prezenţa acestor termeni în canoanele sinoadelor locale sau ecumenice, observăm că echivalenţa termenilor este în continuare întâlnită. Astfel, hirotonia este aplicată atât episcopilor, preoţilor, diaconilor, dar şi tuturor treptelor clerului (can. 10 Antiohia), chiar şi diaconiţelor, iar hirotesia este aplicată episcopilor, preoţilor, diaconilor (can. 13, 17 Antiohia), horepiscopilor (can. 10 Antiohia). În canonul 8 al Sinodului Ecumenic de la Niceea sau în canonul 6 de la Calcedon,  termenii apar ca evident echivalenţi. Mai mult decât atât, canonul 15 al aceluiaşi sinod de la Calcedon foloseşte ambii termeni (hirotonie – hirotesie) în ceea ce le priveşte pe diaconiţe. (Din nefericire, prezenţa exactă a acestor termeni în originalul grecesc este puţin sesizabilă în traducerile româneşti de până acum ale canoanelor.)

Aceeaşi echivalenţă este regăsită şi în legislaţia imperială bizantină unde spre exemplu diaconiţele sunt prezentate ca făcând parte din clerul hirotonit. 

Începând cu secolul VIII situaţia se schimbă când începe să se schiţeze distincţia în sens tehnic a celor doi termeni. După Zonaras şi Balsamon (sec XII), în ciuda câtorva ezitări, hirotonia va desemna investirea sacramentală a clerului superior, pe când hirotesia se va referi la clerul inferior. Ibidem

Ulterior, în sec. XV, Simeon al Tesalonicului va introduce şi un criteriu topografic de distingere a celor doi termeni: hirotonia are loc în altar, iar hirotesia în afara lui. În orice caz, distincţia care ia naştere târziu în sec. VIII este întâlnită numai în textele canonice, spre deosebire de practica liturgică a cărei Euhologii păstrează până târziu echivalenţa termenilor. Mai mult decât atât, în cea mai veche sursă a textelor liturgice ortodoxe, Codexul Barberini Graecus 336 (aprox. sec. VIII, dar recopiat până în sec XII-XIII), găsim rânduiala hirotoniei diaconiţelor. Euche epi cheirotonia diakonisses cf. L’Eucologico Barberini Gr. 336, a cura di Stefano Parenti ed Elena Velkovska, Edizioni Liturgiche, Roma, 1995, p. 185 et passim

Acelaşi Cyrille Vogel, după scurta analiză istorică a sensului acestor termeni, concluzionează că distincţia lor, proprie doar Orientului, este una de ordin juridic şi nu liturgic câtă vreme există punerea mâinilor pentru aproape toate treptele clerului, fie el superior sau inferior. Însăşi împărţirea în cele două trepte ale clerului este şi ea de dată târzie.

Din optica tridentină a învăţăturii de astăzi despre Taina Hirotoniei, aceste lucruri ar  putea să pară scandaloase, însă întrebarea care se pune se referă la natura investirii harice în concepţia Sfinţilor Părinţi. Ce ar putea însemna faptul că termenii sunt echivalenţi, câtă vreme ceea ce le precizează sensul sunt rugăciunile ataşate gestului de punere a mâinilor? Dar dacă rugăciunea „Dumnezeiescul Har...” cu punerea mâinilor, prezentă la toate gradele clerului superior ar fi prezentă şi la clerul inferior (cazul diaconiţelor spre exemplu  L’Eucologico Barberini Gr. 336..., p. 185 ), aceasta ar însemna că femeile au acces la Taina Hirotoniei? Întrebarea anterioară ridică de fapt problema profundă şi totodată controversată a sacramentalităţii diaconatului. Dacă diaconul nu aduce Jertfă, cum participă el la sacerdoţiu? Dacă participă, cum se explică existenţa în istorie a femeilor hirotonite diacon (can. 15 Calcedon, rândiuiala hirotoniei lor fiind prezentă în cel mai vechi şi important codice liturgic)? Dacă nu participă, cum se explică rânduiala investirii lui şi întreaga doctrină a celor trei trepte ale sacerdoţiului? Acestea sunt o serie de întrebări la care trebuie să se răspundă dacă privim dincolo de influenţele doctrinei romano-catolice asupra învăţăturilor noastre despre Sfintele Taine.

Chiar şi o scurtă privire asupra istoriei Bisericii arată de departe o diversitate în privinţa hirotoniei care în unele cazuri provoacă perplexitate, cum ar fi faptul că, potrivit Tradiţiei Apostolice a lui Ipolit, mărturisitorii, adică cei ce supravieţuiseră persecuţiilor, puteau sluji în Biserică ca diaconi sau preoţi fără să mai fie hirotoniţi (cap. 9), sau rânduiala veche existentă la un moment dat în Biserica alexandrină ca episcopul să fie ales de către preoţi, dintre ei, şi tot ei să-l investească prin punerea mâinilor după cum menţionează şi textul de la 1 Tim 4, 14 „prin punerea mâinilor prezbiteriului” (meta epitheseos ton cheiron tou presbiteriou), şi nu „mai marilor preoţilor” cum este tradus în versiunea sinodală. Vogel Cyrille, Chirotonie et Chirotésie..., p. 16

În acest caz, care este părerea Părinţilor despre caracterul indelebil şi despre pecetea indelebilă a hirotoniei? Se poate pierde harul primit? Potrivit învăţăturii tridentine nu, însă dreptul canonic ortodox nu s-a exprimat niciodată în acest sens, ci dimpotrivă, vedem preoţi şi episcopi decăzuţi în treapta mirenilor, la Liturghie ne rugăm să nu fie oprit harul pentru păcatele preoţilor etc.

Atunci, care a fost drumul către învăţăturile acestea? Poziţia Bisericii Romano -Catolice este clară: hirotonia făcută de un episcop fie el nevrednic, depus din treaptă, eretic, fără jurisdicţie, este suficientă şi validă fie pentru a creea un episcop, preot sau diacon, cu două condiţii: primitorul să fie botezat şi slujba să fie făcută după o rânduială oficial în vigoare la data hirotoniei. Această accentuare a eficacităţii automatice a ritualului a dus la „teoria dezastruoasă a opus operatum”. Aici s-a ajuns în sec. XII, când a fost elaborată învăţătura despre Hirotonie, cu strânsă referire la Euharistie prin puterea de a o consacra, această putere devenind personală şi indelebilă. Ori atât can 6 Calcedon, cât şi alte numeroase exemple demonstrează că o hirotonie spre a fi validă trebuie să împlinească o întreagă altă suită de elemente cum ar fi mandatul episcopului şi deci al Bisericii şi acceptarea comunităţii, dreapta credinţă a celui hirotonit.  Nu erau valide hirotoniile fără destinaţie, cele făcute contra cost (sic!), de către eretici etc. În acest sens înţelegem chestionarea poporului cu privire la vrednicia candidatului făcută după actul efectiv al punerii mâinilor şi de aceea este destul de nefirească hirotonia candidatului în alt loc decât parohia unde va merge.

Ori începând cu sec. XII, referinţa hirotoniei devenea pur verticală, hristologică, ierarhică şi noncomunitară. Congar Yves, Note sur une valeur des termes «ordinare, ordinatio», Revue des Sciences Religieuses, 58 année, no. 1-2-3, 1989, p. 14  Preotul putea fi preot şi fără parohie, ceea ce potrivit hotărârilor sinoadelor ecumenice nu putea fi posibil. Înainte de acest secol, atât în Apus cât şi în Răsărit, concepţia despre această Taină era similară. Dezvoltările ulterioare au fost străine de părerea părinţilor şi, din păcate, parte din ele le-a acceptat şi Biserica Ortodoxă mai ales prin Mărturisirile de credinţă (caracterul indelebil, lucrarea harului indiferent de vrednicia slujitorului etc). Considerarea în Apus începând cu Evul Mediu a Euharistiei ca Taină a Tainelor unită cu contestarea de către Reformă a sacerdoţiului, a dus ca la Conciliul din Trento (sec. XVI) aceste două Taine să se definească una prin cealaltă: Hirotonia sacramentală dă putere asupra sacramentului Euharistiei. Pottier B., La sacramentalité du diaconat, Nouvelle Revue Theologique 119, 1997, p. 26  De aici opinia, de altfel neîntâlnită la Sf. Părinţi, că un slujitor, chiar nevrednic fiind, poate transforma Darurile. Poate, dar nu pentru vreo putere de neşters, ci pentru că se roagă in persona ecclesiae şi nu in persona Christi. Preotul prezidează Euharistia pentru că în primul rând prezidează Comunitatea  Congar Yves, Note sur une valeur des termes..., p. 14  şi nu preotul transformă darurile, ci Duhul Sfânt la invocarea comunităţii prin preot.

Toate aceste observaţii cu privire la Taina Hirotoniei nu fac decât să chestioneze natura acesteia. Biserica Ortodoxă a considerat mereu că succesiunea apostolică nu rezidă doar în punerea mâinilor şi în formula de hirotonie, ci mai ales în mărturisirea adevărului de credinţă. P.S. Photios, Arhim. Philarète, Pr. Patric, Noul Catehism Catolic împotriva credinţei Sfinţilor Părinţi,un răspuns ortodo, trad. rom. Marilena Rusu, Deisis, Sibiu, 1994, p. 69 Ce însemna atunci investirea harică dacă ea se putea pierde în cazul căderii în păcate grave, erezii, schisme? Cum de harul era invocat şi asupra clerului inferior? Părintele Nicolae Afanasief afirmă că delimitarea de şcoală a clerului în inferior sau superior în ideea că doar clerul superior e harismatic în sensul pecetluirii cu Harul Duhului Sfânt, nu era în nici un caz valabilă în Biserică, pentru că în Biserică toate slujirile erau după voia lui Dumnezeu şi deci harismatice. Nicolas Afanassieff, L’Église du Saint-Esprit, Cerf, Paris, 1975, p. 290   Nu exista aşadar nici o lucrare în cadrul Trupului lui Hristos care să nu fie binecuvântată şi pecetluită cu harul Duhului Sfânt şi tocmai aşa se explică marea diversitate a ordinelor din Biserica primară.

Aceasta nu înseamnă nicidecum o relativizare a Tainei Preoţiei, o reducere a ei la o slujire oarecare. Ceea ce trebuie înţeles este faptul că Biserica s-a exprimat printr-o multitudine de acte sacramentale răspunzând necesităţilor de atunci şi înţelegând să confere neinhibat pecetea darului Sfântului Duh oricui lucra în folosul ei după chemarea fiecărui mădular în parte: „Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie” (1 Tim 4, 14). Numai în această perspectivă putem înţelege şi diaconatul ca slujire spontană în Biserică ce avea şi extensie liturgică. De altfel, în perioada de definire a ministeriilor liturgice a existat doar binomul episcop – diacon Hammann Gottfried, Storia del Diaconato, Qiqajon, Bose, 2004, pp. 30 – 37 , împărţirea în trei trepte bine distincte şi înlăturarea echivocităţii terminologice survenind în sec. II. În fapt, nu există un ministeriu preoţesc distinct de cel episcopal câtă vreme cel dintâi derivă din acesta, iar în prezenţa episcopului nu are nici o funcţie proprie. Stephanos de Nazianz, Slujiri sacerdotale şi harisme în Biserica Ortodoxă, trad. rom. Felicia Dumas, Ed. Institutul European, 1998, p. 35  Există o singură slujire sacerdotală fundamentată pe sacerdoţiul universal, diaconatul fiind o slujire complementară acesteia, definită încă din perioada nou-testamentară. Separarea diaconului de ceea ce numim slujire sacramentală este subliniată clar de textele cele mai vechi cu privire la diaconat. Ei sunt instituiţi nu pentru aducerea jertfei, ci pentru slujirea episcopului şi deci a comunităţii. Diaconii nu consacră darurile, dar participă activ la aducerea lor, până în sec. XV pregătind în unele locuri proscomidia, care era ulterior binecuvântată de preot. Stephanos de Nazianz, Slujiri sacerdotale şi harisme..., p. 66  Este de asemenea binecunoscut rolul major al diaconilor în rânduiala Botezului. Însă specificul tagmei diaconale dincolo de aspectul liturgic este cel social. Odată cu legiferarea creştinismului şi adoptarea acestuia de către Stat, mânăstirile şi Statul au preluat responsabilitatea asistenţei sociale, diaconatul alunecând pe panta clericalizării devenind astăzi o treaptă de ascensiune spre preoţie sau apanajul aproape exclusiv al episcopilor. Ori, nu a fost dintotdeauna aşa. Sunt multe exemplele când pentru a ajunge patriarh nu a fost necesară trecerea prin toate treptele ierarhice. Un episcop sau un cleric din orice altă treaptă putea fi hirotonit fără să treacă prin cele inferioare. În acel caz, se putea vorbi de o instituţie permanentă a diaconatului. De fapt, caracterul mai mult laic (cel puţin iniţial) al diaconatului s-a păstrat până prin sec. XIII, dar nu în cadrul diaconatului masculin, ci în cel feminin şi datorită lipsei perspectivei înaintării în treaptă a acestora. Probabil, dacă diaconatul masculin nu devenea o etapă a accederii la preoţie, ar fi dispărut în istorie la fel ca şi diaconatul feminin, deşi există încercări recente de reînviere a acestuia din urmă. Sf. Nectarie de Eghina a hirotonit în anul 1911 după rânduiala bizantină două diaconiţe. Chiar şi astăzi există în Biserica Greacă monahii care au primit „ungerea sfântă a diaconiei” Cf. Canoanele Sf. Diaconiţe Domnica, 8 Ianuarie

Toate aceste slujiri ale Bisericii (întreaga tagmă a clerului care desemna nu numai ce numim astăzi clerul superior), erau atrâns legate de necesităţile fiecărei parohii, iar investirile se făceau tocmai de către comunitate şi în comunitate. Legătura strânsă între comunitate şi cler era vădită până şi în problema Adevărului învăţăturii de credinţă sau al regulilor disciplinare. „Oricare ar fi obiectul deciziilor unui sinod de episcopi (local sau de dimensiuni mai mari), aceste decizii nu sunt considerate niciodată ca având un caracter de lege absolută şi obligatorie, ex sese, non ex consensu ecclesiae. Nu poporul lui Dumnezeu este cel ce defineşte Adevărul. Posibilitatea acestei definiri aparţine numai autorităţii episcopale... Totuşi, acest popor al lui Dumnezeu este păstrătorul Adevărului, şi pentru ca o decizie (a autorităţii) să fie aplicată în viaţa Bisericii, poporul trebuie să-şi dea consimţământul. Acest consimţământ, nu are nici forţă, nici formă juridică. El este comparat pe bună dreptate câteodată cu amin-ul pe care îl pronunţă Sau cel puţin ar trebui să-l pronunţe  poporul la sfârşitul epiclezei euharistice. Dacă Biserica nu pronunţă amin-ul său în urma vreunei decizii conciliare (sic!), aceasta nu va avea nici o valoare.”

Ministeriile Bisericii erau în primul rând ministerii ale trupului eclesial şi de aceea ne întrebăm astăzi cum poate depăşi Biserica impasul clericalist în care se află. Oare întâmplător Biserica Romano-Catolică a luat în considerare în modul cel mai serios reînfiinţarea diaconatului permanent, un diaconat mai aproape de oameni şi de nevoile comunităţii? „Şi [dacă] cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! (adică Pace tuturor! din serviciile noastre liturgice) Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?”  Iacob 2, 16

Mai mult decât oricând, Biserica are nevoie astăzi de revigorarea trupului său prin mandatul şi investirea harică a mădularelor sale în funcţie de chemarea fiecăruia. Să fi fost oare hirotonia/hirotesia citeţilor, psalţilor, diaconiţelor sau a tuturor clericilor doar o găselniţă a Bisericii primare sau o expresie a fastului bizantin?