Recenzie a filmului „Euro-mix” ("L'auberge Espagnole" / 2002), o productie franco-iberica a lui Cedric Klapisch

Cea mai elementară propagandă pentru mondializare, pentru “omul de tip nou” şi pentru bursele universitare Erasmus, nu o veţi întâlni în presă ori pe bannerele stradale, ci la cinema, în filmul Euro-mix (L’auberge Espagnole / 2002), o producţie franco-iberică a lui Cedric Klapisch.

În anii ’60 se desfăşurau festivaluri ale tineretului din proaspăt constituitul bloc socialist, bloc de state în căutarea unei identităţi culturale non-etnice, oblăduite de drapelul unei singure ideologii, iar festivalurile-mamut găzduiau manifestări artistice adiacente, omagiind “prietenia între popoare”. Într-un context geo-politic diferit, dar cu aceleaşi aşteptări de unificare, ceva similar se întâmplă şi acum. Pericolul este acelaşi, şi anume ratarea scopului declarat, nobil în sine: “egalité-fraternité-...amitié”, aglutinat de ideologizări, forme fără fond şi mişcări subterane. Mijloacele de propagandă au evoluat şi s-au rafinat. O cultură mozaicată preferă evenimente “mozaicate” şi o promovare mozaicată.

Dar ce legătură au toate acestea cu filmul lui Cedric Klapisch? Ce se întâmplă scandalos în agreabila comedioară, făcută parcă special să nu supere pe nimeni?

Un tânăr timid, Xavier (Romain Duris), student în ultimul an la o facultate economică, este sfătuit să se specializeze în economia Spaniei, ţară cu care Franţa urmează să-şi extindă colaborarea, ceea ce va aduce locuri de muncă sigure. Tânărul nu stă mult pe gânduri şi depune o cerere de bursă Erasmus pentru studii la faţa locului. Iubita lui plânge (Audrey Tautou, cea din Amèlie), mama oftează, operaţiunile birocratice durează vreo şase luni, iar noi vedem câteva cadre, “croşetate” într-un montaj alert, sincopat, mozaicat (de Francine Sandberg), care ne dau pentru câteva minute speranţa că vom asista la o replică franceză a filmului Lola aleargă ori la un “mini-Greenaway”. Speranţe deşarte, fantezia şi hărnicia monteurilor se epuizează brusc şi filmul revine la dulcele stil clasic, adică povestit şi foarte vorbit, linear, centrat pe personaj, ceea ce n-ar fi rău, dacă întâmplările definitorii nu s-ar lăsa în van aşteptate. Tânărul francez, cu un aer provincial şi stângaci, aterizează în cosmopolita Barcelonă, unde descoperă o lume viu colorată, farmecul vieţii studenţeşti, Gaudi şi soarele, o chitară în noapte, promiscuitatea multiculturală a convieţuirii sub aceeaşi streaşină a unor tineri de naţii şi orientări sexuale foarte diferite, exersând frenetic democraţia, dreptul la 1/2 raft în frigider şi “glosolalia” vorbitului din mâini - până aici nimic deosebit.

Fără droguri şi sex în grup, fără profesori perverşi, picări la examen şi aventuri în lumea interlopă, filmul se blochează în mici discuţii de o platitudine incredibilă, replici ideologice extrase parcă dintr-o broşură despre integrarea europeană pe înţelesul tuturor: un student francez de rasă negroidă le enunţă sec colegilor apartenenţa sa la o "dublă identitate culturală" (exact aşa se exprimă omu' în bucătărie!) şi-i îndeamnă cu căldură să şi-o găsească şi ei pe a lor; se hamletizează dacă înseamnă, sau nu rasism constatarea murdăriilor din suburbiile Barcelonei şi compararea metropolei cu un oraş din lumea a treia – toate, rostite adânc şi “alb”, fără dedesupturi, ca la o emisiune pe teme politice, unde totul trebuie să fie O.K.

Dar iată că apare şi adevăratul test al “europenismului”: acceptaţi, sau nu homosexualitatea? Acceptaţi, sau nu că femeile lesbiene vă sunt superioare în cunoştinţele despre sex şi, aşadar, Superioare? Acceptaţi, sau nu, ca bărbat, să primiţi lecţii de fiziologie erotică de la o lesbiană, pentru a vă îmbunătăţi (sau distruge) viaţa de cuplu şi de a seminariza cele învăţate printr-un mic adulter, departe de casă? Ascunderea unei aventuri a colegului este cea mai bună dovadă de camaraderie, iată noua identitate “europeană”! Vă jigneşte atingerea întâmplătoare de o lesbiană, ca de ceva impur? Copleşit de astfel de gânduri, “maturizat” de astfel de practici, tânărul erou se întoarce în patrie complet schimbat – susţine comentariul filmului, “nimic nu mai este ce-a fost”, purtând în spate melancolia negăsirii de sine; iubita înşelată şi mama "înapoiată" nu-l mai înţeleg. Dar vai! a doua zi trebuie să meargă la noul serviciu - costum, cravată, etichetă, viaţa merge înainte...

Scenariul a fost scris în două’şpe zile, iar Euro-mix a fost nominalizat în 2003 la premiile Cesar pentru cea mai bună regie, cel mai bun scenariu şi cel mai bun film francez al anului.

Un singur lucru rămâne neelucidat şi total lipsit de interes pentru studenţii “noii Europe”: cine a fost Erasmus?!