Fără exerciţiul iertării şi al improvizaţiei n-am putea dialoga. Oral sau în scris, comunicăm fragmentar, fără prea mult răgaz, cu acuta conştiinţă a imperfecţiunii. Viaţa însăşi pare să fie o imensă paranteză. La începutul şi sfârşitul conversaţiilor pe care le propune cartea de faţă, autorul are acest sentiment durabil al nedesăvârşirii. Ar putea fi o scuză faptul că toate textele reproduse aici sunt, în sens literal, nişte elucubrationes? Rezultat al unor insomnii netratate, născute din dialogul cu prietenii studenţiei, aceste schiţe nu depăşesc limitele unor contingenţe epistolare.

„Bufniţa din dărâmături” (Ps. 101, 7) îşi propune redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei. Pe acest drum, provocarea unor prejudecăţi bizantine şi reflexe pietiste s-a dovedit inevitabilă. Printr-un spontan efect retoric, multe din eseurile de faţă n-au scăpat de „capcanele” generalizării. Totuşi, n-am vrea ca hiperbola să spună mai mult decât poate susţine o simplă figură de stil. În prea multe cercuri de „savanţi”, care nu mai pricep adevărul ca orizont, ci ca exactitate, Biblia însăşi a ajuns să fie deconstruită pe temeiul neverosimilităţii sale empirice. Când sunt prost citite, textele lui Ieremia şi Amos nu par decât o aglomeraţie de exagerări. Pesemne, ideologii corectitudinii politice vor vedea în tirada lansată de Iisus împotriva fariseilor doar un abuz de serviciu în interpretare. La urma urmei, au existat printre farisei şi caractere excepţionale: Nicodim, bunăoară (Ioan 3, 1). Părinţii Bisericii însă – dintre care nu puţini mânuitori ai adjectivului – ne cer să vedem în Evanghelie documentul care proclamă de sus valoarea infinită a excepţiei, în contra gândirii masificate. Prin urmare, atunci când riscă să spună prea mult, această carte nu vrea decât să confirme înţelepciunea tradiţiei, care vede în teologie un comentariu la experienţa personală a libertăţii.

Eseurile de faţă se doresc a fi nişte punţi între lumi care, de regulă, se ignoră. Oferim cititorului un mănunchi de însemnări care pledează diletant şi eclectic în favoarea dialogului critic dintre discipline şi specializări. Fără această confruntare nu cred că putem vorbi despre modernitate, şi cu atât mai puţin despre Evanghelie. Secţiunea intitulată „Areopag” discută exigenţele mărturisirii Crezului apostolic în cetate. „Teologia lui Moromete” este o pledoarie în favoarea gazetăriei creştine – o idee întâmpinată uneori de cărturari cu un surâs superior. „Predania” interbelică, redactată de Gh. Racoveanu şi patronată de Nae Ionescu, rămâne până astăzi o demonstraţie de excelenţă în istoria presei religioase şi încă o dovadă că nici un timp nu este prea sărac pentru ca oamenii să nu caute şi să afirme adevărul.

Propriul rostirii teologice nu este doar vorbirea în şoaptă, sub un pridvor mănăstiresc, ci şi adresarea răspicată, declamată în centrul pieţei (care rămâne totuşi o invenţie „păgână”, mai precis grecească). Fără această finalitate, recuperarea arhivistică a monumentelor tradiţiei riscă să transforme Biserica într-un muzeu de antichităţi. Adevăratul creştinismul se descoperă şi se trăieşte nu în biblioteci, ci în viaţa comunităţii. Sarcina intelectualului creştin ni se pare a fi altoirea şi cultivarea acelor idei evanghelice care pot face dintr-o minoritate „sarea pământului.” În acest fel, creştinul participă nu doar la edificarea Trupului eclezial, ci şi la decongestionarea reperelor identitare, fără de care o societate multiculturală (cum a fost şi continuă să fie România) tinde să devină un spaţiu irespirabil.

Ameninţată de spectrul claustrofobiei şi al osificării prin uzul limbii de lemn, Biserica trebuie să redescopere virtuţile dialogului transparent şi lipsit de premeditare. Fără un elementar exerciţiu de autocritică, viaţa oricărei comunităţi umane se poate trezi, într-o bună zi, sufocată de blestemul fricii şi lucrarea fărădelegii. Fără mustrare nu există vindecare. Adeseori, Evanghelia ne rosteşte adevărul în faţă, luînd dispensă de la înţelepciunea lumii, cea care predă arta sofistă a compromisului. „Adaptarea” la sistem (entropic prin definiţie) ne reglează temperatura inimii în domeniul atotcuprinzător al căldicelului. Această opţiune nu este valabilă pentru cei care ţin Cuvântul dumnezeiesc ca măsură a tuturor lucrurilor, a celor ce sunt ca cele ce sunt, şi a celor ca nu sunt, ca cele care nu sunt. Din această perspectivă am vrut să discutăm responsabilităţile civice ale Bisericii şi ierarhiei, condiţia politică a comunităţii ecleziale şi raportul acesteia cu Statul, Universitatea şi alte instituţii seculare. În sfârşit, două eseuri pseudo-areopagitice sunt în chip dureros dedicate tineretului ortodox şi problemelor educaţiei din învăţământul teologic ortodox. Mihi cura futuri.

Sub rubrica „Stadii critice” am adunat câteva comentarii pe marginea unor teme antice sau volume recente. „Cunoaşterea de împrumut” se doreşte o glosă resemnată pe marginea întrebării puse de Sf. Antonie cel Mare filozofilor din pustie: „ce vine mai întâi: mintea sau cuvintele (noûs ē grámmata)?” (Vita Antonii §73). Provocarea este reluată în alţi termeni şi transmisă tuturor celor furaţi, ca şi subsemnatul, de visul tiranic al stimei de sine sau aflaţi captivi în nostalgia burgheză după stabilitate. Dobândim aceste „idealuri” prin exaltarea cunoaşterii factuale a realităţii (folosindu-ne de-un nomenclator de concepte exacte şi de câteva reguli de inferenţă logică). Idealului pozitivist al cunoaşterii înţeleasă ca act de posesie – trădat de obsesia filologică a perfecţiunii în exprimare – nu i se poate opune decât experienţa cunoaşterii liturgice, înţeleasă ca participaţie verticală. Ea aduce cu sine destabilizarea verbală şi moartea simbolică a subiectului. Conchidem prin a sugera urgenţa recuperării unui mod non-verbal al cunoaşterii; singura gramatologie a Bisericii este, prin definiţie, pneumatică şi euharistică.   

Am redescoperit diferenţa dintre amintire şi reamintire printr-o excursie „lumea dispărută” zugrăvită de unii dintre cei mai talentaţi scriitori români iviţi după căderea comunismului. Portretul vieţii de adolescent între anii 1980-1989 ne-a ajutat să remarcăm, din nou, că între marile binefaceri ale Revoluţiei se numără dreptul mărturisirii în sfera publică. Textul despre „puterea credinţei şi arta speranţei” compilează adnotările noastre simpatetice la o carte semnată de unul dintre cei mai fecunzi eseişti religioşi din România post-decembristă. „Ciornele filozofice” se deschid cu o pledoarie în favoarea unui nou tip de critică culturală, arbitrată de Logosul increat al lumii şi desfăşurată în limitele unei ontologii a participaţiei. Urmează apoi două eseuri despre nişte autori gata să recunoască eterna noutate a Revelaţiei (H.-R. Patapievici şi J.-L. Marion). Faptul că filozofia ajunge să admită, după două mii de ani, adevărul radical al Evangheliei n-ar trebui să ni se mai pară un paradox. Este concluzia spre care ar părea să ne conducă şi volumul „Omul recent”; motivele pentru care folosim aici condiţionalul se găsesc „În căutarea firului pierdut”. După câteva însemnări despre transparenţa liturgică şi nostalgia paradisiacă a jocului (e.g., fotbalul), urmează o apologie a neînţelegerii ca spaţiu epistemic intermediar. Neînţelegerea este locul simbolic al minţii în care o mai profundă cunoaştere de sine poate anticipa recunoaşterea tainei lui Dumnezeu. Acest exerciţiu de recunoaştere şi recunoştinţă poate fi comutat de la un nivel individual într-un plan comunitar. Este ceea ce încearcă să sugereze meditaţia noastră teologică asupra sensului istoriei şi al maladiilor ei.

O reflecţie asupra politicului poate trăi într-o inspirată vecinătate cu meditaţia monastică. Este o descoperire făcută pe cont propriu, parcurgînd câteva scrieri ale unor autori duhovniceşti din vechime (e.g., Evagrie Ponticul) sau contemporaneitate (e.g., Arhimandritul Sofronie din Essex). Complementar, am inclus câteva „Staţii teologice” care trec în revistă condiţia lui Zaheu înaintea Crucii Domnului, problema reprezentării vizuale a Patimii lui Iisus, relaţia dintre Liturghie şi Sf. Scriptură şi, în final, câteva sărace glose despre iubire ca principiu teologic al individuării.

O notă bibliografică oferă detalii despre traiectoria textelor, înainte de culegerea lor în acest volum. Toate eseurile reluate aici apar într-o formă complet modificată. Pentru că ne-am dori reînviată şi tradiţia clasică a scoliilor, am inclus în volum şi câteva recenzii, adăugând un aparat critic minim. Aceste „marginalia” se nasc şi mor, îndeobşte, ca nişte cărţi poştale. Le-am introdus în aceste coperţi ca într-un colet rambursabil. Cititorilor dezamăgiţi de lipsa unor masive „studii serioase” nu le putem cere decât răbdare şi îngăduinţă. Drept compensaţie, am inclus câteva „nocturne” inedite.

Sunt sincer recunoscător editorilor şi redactorilor care, în ultimii şapte-opt ani, au acceptat să publice materiale predate nu o singură dată într-un format ilizibil. Doresc să le mulţumesc tuturor celor care, mai ales prin critici dar şi încurajări, m-au ajutat să le ameliorez calitatea. Îi sunt în mod special îndatorat lui Bogdan Tătaru-Cazaban, care a revăzut manuscrisul şi l-a oferit spre tipar într-o importantă colecţie a editurii Anastasia. De asemenea, împărtăşesc o sinceră recunoştinţă dlui Alexandru Bercea, un distinst aliat al literelor din oraşul Arad. Profund îndatorată unui număr mare de prieteni, mai vechi sau mai noi, „Bufniţa din dărâmături” se dedică părinţilor mei, celor care, uneori de foarte departe, m-au sprijinit în anii imprecişi ai debutului.

Mihail Neamţu
Londra 2005
Duminica Tomii