Cu toţii sîntem familiarizaţi cu tipul de reprezentare a răului specific filmelor americane, unde acesta apare ca o realitate bestială, sîngeroasă în mod gratuit şi în mare parte previzibilă. Desigur, există mult rău în situaţiile ipostaziate de genul „thriller”; Răul are însă un caracter mult mai subtil, mai insidios. Scripturile ne previn neîncetat că Răul îmbracă haina mielului, fiind cu atît mai greu de identificat cu cît îşi poate schimba părul şi, temporar, chiar şi năravul. În fapt, Răul nu doreşte nimic mai mult decît să fie identificat cu vreo instituţie sau persoană diabolică din istorie, tocmai pentru a ne lăsa iluzia că a fost prins, izolat undeva în trecut şi chiar lichidat; astfel, noi am nutri iluzia că ne aflăm în siguranţă şi că putem respira liniştiţi. Acest adevăr elementar legat de caracterul disimulat al răului ne este reamintit de N. Mihalkov printr-un film realizat cu peste zece ani în urmă şi care a fost difuzat recent de postul TVR2 al Televiziunii Române. În lumina recentelor (dar poate că nu şi tardive!) dezbateri care au loc în România în privinţa răului produs de comunism şi a responsabilităţii fiecăruia, e de prisos să mai subliniez actualitatea şi urgenţa temei propuse de filmul lui Mihalkov pentru noi, românii timpului de-acum.

Realitatea descrisă de filmul lui Mihalkov se regăseşte punctual în literatura memorialistică dedicată acelei perioade. Pentru a risipi totuşi impresia că, cel puţin în cazul de faţă, istoria ar înceta să mai fie credibilă din momentul în care ia o formă artistică, am considerat util să ilustrez analiza filmului cu unele citate edificatoare din volumul al doilea al memoriilor Nadejdei Mandelştam (publicate în România de către editura Polirom în 2003, respectiv în 2005). Textele ei reprezintă comentariul inestimabil al unui martor care a ştiut să salveze lucrurile esenţiale din cea mai teribilă situaţie prin care a trecut omenirea de la Potop încoace. În plus, autoarea nu încetează să spună că nu se poate ajunge prea departe fără o evaluare a cauzelor unui naufragiu de asemenea proporţii şi a pierderilor provocate de acesta. Un astfel de bilanţ nu poate fi făcut decît „într-un singur punct temporal, cel de unde se vede clar; toate celelalte dau o perspectivă falsă. În perioadele de efervescenţă şi de decădere, sensul trecutului recent se limpezeşte pe neaşteptate deoarece încă nu există indiferenţa viitorului, dar a căzut argumentaţia zilei de ieri şi minciuna se deosebeşte net de adevăr. Trebuie făcut un bilanţ cînd epoca maturizată în sînul trecutului şi care nu are viitor este complet epuizată, iar cea nouă încă nu a început. Acest moment scapă aproape întotdeauna din vedere şi oamenii pornesc în viitor fără să fi înţeles trecutul. Aşa a fost întotdeauna, aşa va fi şi acum.”  N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 502. Nu putem decît să nădăjduim că acest moment de cumpănă nu a fost încă pierdut de societatea românească.

În Rusia Sovietică a anului 1936, într-o duminică de vară, familia legendarului Kotov este surprinsă de vizita lui Mitea. Cu ani în urmă, Mitea, un student extrem de înzestrat, fusese răsfăţatul profesorului său (tatăl Marusiei) şi dacă nu ar fi plecat la fel de brusc pe cît a revenit, i-ar fi succedat ca stăpîn al casei prin căsătoria cu Marusia. Întoarcerea lui Mitea este însă doar aparent întîmplătoare: agent NKVD, Mitea trebuie să împiedice fuga sau rezistenţa lui Kotov care urma să fie arestat în chiar după-amiaza acelei zile. Astfel, Mitea duce pînă la capăt şirul trădărilor posibile: după ce îi trădase în timpul Războiului civil pe albii de partea cărora luptase, după ce, aflat în misiune în Occident, a continuat să-i trădeze pe cei din propriul său grup (intelighenţia rusă din exil), În maniera lui Serghei Efron, soţul poetei Marina Ţvetaeva. Mihalkov arată astfel că toate categoriile sociale au contribuit la instalarea şi dezvoltarea Terorii şi că fără această complicitate generalizată Teroarea nu ar fi fost şi nu ar fi în genere cu putinţă.  acum o trădează tocmai pe femeia pe care se presupunea că o iubeşte, participînd la asasinarea soţului ei. Planul este dus la capăt fără ca cineva dintre cei din casă să bănuiască ceva (o favoare cerută de Kotov, dar care i-a uşurat oricum sarcina lui Mitea). Întors la locuinţa sa din oraş, Mitea se sinucide în baie în timp ce un fulger globular străbate scena pentru ultima dată.

Fulgerul globular nu este însă decît simbolul cel mai „vizibil” al răului travestit în bine: la prima vedere, el pare să nu fie altceva decît un glob de foc nevinovat şi jucăuş. În realitate, este o „drăcovenie” care apare din senin (asemenea intervenţiei grupului din Apărarea civilă care goleşte plaja sub pretextul unui simulat atac cu gaze, asemenea sosirii lui Mitea), se furişează pretutindeni şi, sfredelitoare, te găseşte pretutindeni.(În realitate, aceste fenomene se petrec doar aparent din senin. Căci, aşa cum o află din presă Philippe, fostul tutore al lui Mitea, „fulgerele globulare sînt efectul unor operaţiuni diversioniste bine organizate”, traseul acestor „musafiri nedoriţi” fiind determinat de „activitatea obiectivelor aflate în apropierea lor.” Fenomenele naturale exprimau astfel tipul de providenţă creată de ordinea comunistă, a cărei atenţie era atrasă în funcţie de modul de viaţă al fiecărui individ. De această „providenţă” ascultă Mitea atunci cînd, într-un exerciţiu de ruletă rusească, o lasă pe ea să decidă dacă va împlini sau nu misiunea încredinţată. El îşi va afla confirmarea acestei decizii într-un alt momentul tensionat, cînd, la sfîrşitul zilei va zări portretul lui Stalin înălţîndu-se de la pămînt.) Iar cînd dispare, o face luînd cu sine o viaţă – a unui copac sau a unui om. Căci într-o lume în care răul tinde să fie total, nimic nu mai este ceea ce părea să fie: cele mai nevinovate apariţii se dovedesc a fi cele mai distructive, natura este înşelătoare, oamenii au mai multe chipuri iar acţiunile lor au alte scopuri decît cele aparente. Astfel, acţiunea Apărării civile nu a avut ca scop instruirea populaţiei în vederea unui caz real de atac cu gaze; trebuia împiedicat în primul rînd sentimentul că ar putea exista vreun loc în ordinea fizică sau spirituală care i-ar putea fi inaccesibil Partidului. Întreaga operaţiune nu a avut un alt efect decît pustiirea plajei de care, acum, se bucura un singur om – şeful grupului de voluntari civili. Odată cu scoaterea măştii (de gaze), acest individ simplu ne arată atît care a fost scopul diversiunii cît şi care este obiectivul liderului într-un sistem comunist: rezervarea privilegiilor pentru un număr cît mai redus şi concentrarea puterii.^[6] Prin urmare, acei „tovarăşi de drum”, precum Kotov, care credeau că puterea trebuie să revină poporului, nu erau decît nişte idealişti periculoşi care trebuiau lichidaţi din momentul în care puterea a fost obţinută.