1. Ascultarea de duhovnic
26 octombrie 2006
T.: Iertati, Parinte pe nevrednica de mine care astazi, ca un dar al Domnului, am gasit aceasta cale de comunicare cu si despre El. Ii multumesc Domnului pentru toate darurile Sale si sper sa nu ajung sa refuz vreunul dintre ele, indiferent cum ar arata el. As dori sa va intreb daca gresesc considerand ca ascultarea de duhovnic este mai importanta decat rugaciunea. Nu daca inlocuieste, ci doar daca poate fi cosiderata pe primul plan.
Iertati Parinte, nevrednica T.
27 octombrie 2006
Pr. Iulian Nistea
Ascultarea de duhovnic se face cu lepadarea de sine, adica de voia proprie si de parerea proprie, iar aceasta nu doar ca da omului pace si un plus de credinta, dar mai ales îl ajuta pe sa constientizeze starea sa de neputinta, de slabiciune si de boala sufleteasca. Si atunci începe smerenia, ca stare de spirit. Aceasta place mult Domnului si atrage harul lui Dumnezeu în viata si lucrarea noastra de fiecare clipa.
De aceea ascultarea de duhovnic e atat de importanta, mai ales atunci când duhovnicul poate sa ajute sufletul pe calea aceasta simpla, dar plina de capcanele înselarii duhovnicesti. Da, ascultarea de duhovnic trebuie sa prevaleze propriile noastre pareri despre viata duhovniceasca, inclusiv în ceea ce priveste rugaciunea.
2. Spovedania, Judecata de apoi si judecarea de sine
30 ianuarie 2006
Mihaela: Ma macina de mult timp o intrebare care, probabil, e dovada faptului ca sufar de mandrie. Se spune ca pacatele, odata marturisite, sunt iertate. Atunci la Judecata, pentru ce vom mai fi judecati? Nu inteleg. Ce rost mai are atunci spovedania? [...]
12 februarie 2006
Pr. Iulian Nistea
Intr-adevar, "Judecata de apoi" nu este o afacere de contabilitate: judecata este faptul ca, trecând noi din aceasta lume (unde toate le vedem prin ceaţa si mai mult sau mai puţin strâmb) spre acolo unde toate vor fi descoperite, ne judecam pe noi însine la întâlnirea cu Iubirea, la întâlnirea cu Lumina, la întâlnirea cu Adevarul fara umbre.
Atunci atasamentele faţa de cele ale lumii acesteia vor tinde sa ne traga în jos.
Atunci propriile noastre pareri si opinii vor risca sa se întoarca împotriva noastra.
Atunci toate ne-iertarile faţa de aproapele noastru ne vor risca sa fim împotriva lui Dumnezeu cel iertator.
Atunci toate ne-iertarile faţa de noi însine vor risca sa ne chinuiasca, sa ne roada ca un vierme interiorul sufletului, mintea si inima.
Deci judecata aceasta este: starea noastra în faţa Domnului, care e Calea, Adevarul, Viata, Lumina, Iubirea. Cum ne raportam noi de fapt la Dumnezeu si la Domnul nostru Iisus Hristos este masura credintei noastre, si aceasta o sa aflam la judecata, când trecem la cel ce este Lumina si Adevarul -- Ioan 3, 16-20:
16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.
19. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.
20. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.
In aceste sens, Judecata incepe din aceasta aceasta viata pamânteasca si scurta, si putem chiar sa facem din ea o lucrare duhovniceasca, în legatura cu pocainta si spovedania, în legatura cu recunoasterea (si acceptarea, fara resemnare) a propriei neputinte si a celei a aproapelui meu.
Deci cu adevarat la spovedanie primim aceasta "dezlegare" de toate ale noastre rele si rautati si scaderi, în masura în care ne pare rau, ne pocaim, adica ne schimbam atitudinea interioara (chiar daca mai apoi iarasi revenim la pacate din slabiciunea noastra omeneasca). Iar iertarea am primit-o atunci când ne-am "pocait", când ne-am întors spre Domnul, asa cum ne arata Domnul în parabola fiului risipitor.
De asemeni, la spovedanie suntem ajutati de catre duhovnic sa vedem mai clar slabiciunile noastre; suntem învatati cum sa luptam cu aceste slabiciuni; nu in ultimul rând, la spovedanie învatam sa ne dezlegam pe noi însine, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, de gândurile care ne chinuie si ne macina sufletul, inima, mintea.
Pentru aceasta, Sfintii Parinti ne-au invatat o cale duhovniceasca mantuitoare: judecarea de sine. Sa învatam sa ne vedem propriile slabiciuni si neputinte, si sa intelegem ca aceastea contribuie la harababura dimprejurul nostru. Aceasta acuzare de sine însa nu este una culpabilizatoare, nu este o atitudine care ne împovareaza si mai mult viata. Ci este o recunoastere a slabiciunii proprii în fata Domnului în duh de rugaciune si umilinta / smerenie. Si atunci, minune! - Domnul va purta in continuare (cum a facut-o si in timpul vietii sale pe pamant) neputintele noastre, si jugul acestei vieti va deveni usor in ciuda faptului ca e plin de greutati, suferinte si incercari...
Dar aceasta este o cale pe care învatam a o aplica in timp, în tot timpul vietii acesteia pamântesti, si o tot aprofundam pâna ne ducem la Domnul.
3. „Stergerea pacatelor”: iertarea pacatelor si vindecarea
24 octombrie 2005
Liliana: Parinte,as vrea sa va rog sa mi spuneti ce sa fac, sa mi pot „sterge” pacatele pe care le am facut prin avorturi?? Sunt casatorita si am o fiica in clasa a.., si de multe ori ma uit la ea si.. as mai fi vrut sa mai am copii care sa ii semene. Eram o copila si eu pe la 20-27 ani si nu m-a invatat nimeni despre tainele casatoriei la vremea aceea, parintii nu cunosteau multe lucruri dar si pe de alta parte era acea rigiditate (nu-i voie sa faci... nu ai voie sa te duci). Mi-a lipsit comunicarea cu parintii foarte mult.
27 octombrie 2005
Pr. Iulian Nistea
Stiti, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a aratat, prin pilda fiului risipitor, ca Dumnezeu ne primeste pocainta decum aratam parere de rau si ne intoarcem la El. In aceasta clipa deja Tatal ne primeste din nou ca pe niste fii (fiice) si face ospat pentru noi si ne da toate ca sa fim din nou in bucurie cu El. Deci in aceasta clipa a pocaintei Dumnezeu ne iarta pacatele, si omul este din nou imbracat cu haina cea noua a botezului.
Totusi, tot ceea ce face omul (prin fapte, cuvinte, gânduri) lasa urme, bune sau rele, in sufletul lui si al aproapelui sau. Negativele din viata noastra lasa rani in suflet, care cer timp ca sa se vindece. Dar asa cum de un ostas se zice ca e un "razboinic incercat" pentru ca are multe cicatrice, care sunt ca niste decoratii ale vitejiei sale pe câmpul de lupta, ei bine, tot asa, pe masura ce ranile sufletesti ale omului se vindeca, el devine mai "incercat", adica mai intelept in cele sufletesti, duhovnicesti.
La fel, când omul face rau aproapelui sau, el pune cumva un soi de pecete a sa pe rana ce a facut-o în sufletul aceluia, si patimeste în mod tainic cu acela pe care l-a ranit. Uneori îi vin necazuri si nu stie de unde - unele pot fi legate tocmai de aceste rani pe care le-am facut noi în sufletele altora...
Ei bine, avortul nu este un "pacat obisnuit", stiti bine. O legatura de viata foarte intima (mai intima decat care nici nu se poate, ma gândesc, în aceasta viata) este rupta si zdrobita prin avort! Este o sfâsiere ale carei consecinte nu le putem sti exact... Si atunci, cu atât mai mult omul are nevoie de timp ca sa se vindece.
Asadar, credem ca pacatele se sterg prin pocainta, prin spovedanie, prin marturisire; iar vindecarea de urmarile pacatelor vine cu timpul, prin rabdarea necazurilor si rugaciune si harul lui Dumnezeu.
4. Spovedanie prin scrisoare
25 octombrie 2005
Stelia: In legatura cu conexiunea boala phsihica, boala trupeasca si credinta, as avea si eu cateva nelamuriri...am citit ca un inceput in calea vindecarii oricarei boli e taina spovedaniei si rugaciunea. Parinte, spovedania este un moment important in viata fiecaruia...si esential in relatia cu credinta si cu Dumnezeu...insa societatea de azi e una in care linistea e inlocuita cu agitatia, iar timpul e din ce in ce mai limitat - si pentru preoti si pentru credinciosi...bisericile sunt pline de credinciosi, fiecare cu problemele lui...in aceasta situatie e f. greu sa ajungi sa te spovedesti...si vorbesc in primul rand in numele meu, deoarece nu vreau sa ma spovedesc pe fuga, s-o fac ca pe o datorie... in acest caz, as vrea sa stiu daca spovedaniile se pot face si in scris... va multumesc anticipat! Doamne-ajuta!
27 octombrie 2005
Pr. Iulian Nistea
Puteti avea o relatie duhovniceasca cu un duhovnic si prin scrisori (si e chiar profitabil), dar spovedania nu poate fi inlocuita cu o discutie prin scrisori/email/telefon etc. Spovedania este o lucrare tainica si deosebita a harului ce se produce atunci când ne marturisim pacatele lui Dumenzeu in fatza unui preot, de la care asteptam eventual un cuvânt de ajutor si mângâiere duhovniceasca.
Nu punem bariere harului lui Dumnezeu, ca sa spunem ca nu lucreaza altfel... Dar asa stim ca este o lucrare pe care Parintii ne'au predat-o/ lasat-o/ invatat-o astfel.
Sunt totusi cazuri, cu totul exceptionale, in care o spovedanie s-a facut prin scrisoare (Sfântul Vasile cel Mare a primit o data, exceptional, o astfel de cerere), si poate, in zilele noastre, prin telefon (Parintele Porfirie mai facea, dar el era vazator-cu-duhul). Insa nu este corect si nu este bine pentru noi sa consideram ca avem nevoie de un tratament special si exceptional.
5. A convinge, a sfatui
9 martie 2004
Anonim: La ultima Liturghie la care am participat, dupa saptamana a doua de post, preotul bisericii in care ma aflam a sugerat in predica de la sfarsitul slujbei sa ne convingem prietenii si cunoscutii sa vina la spovedanie in acest post al Pastelui. Asadar, in urmatoarea zi am incercat sa vorbesc despre acest act unor prietene. Una a ignorat complet mesajul meu, alta mi-a raspuns ca nu poate tine post culinar si de aceea nu se poate spovedi, iar ultima mi-a spus ca acolo in Africa, unde ea se afla, nu are nici o biserica ortodoxa prin preajma si, mai mult, prietenul ei este de cu totul alta religie. ...
Cum sa le fac, totusi, pe prietenele mele, sa inteleaga, ca e important sa aiba un duhovnic? De ce, de obicei, numai o nenorocire sau numai o cadere te aduce in Biserica? Altfel, in lumea in care traim, cand esti integrat unui stil de viata prea putin duhovnicesc, cum mai poti descoperi valorile crestinismului in general si ale spovedaniei, in particular?
7 august 2005
Pr. Iulian Nistea
Pe mine nu m-a interesat niciodata (sic!) sa conving pe cineva de ceva, mai ales in domeniul credintei.
Când omul se straduieste sa convinga, cel mai adesea da, fara sa vrea chiar, importantza argumentelor sale proprii, nelasand loc lucrarii lui Dumnezeu. Si cred ca asta e, pastrand proportiile, o inselaciune. Cand convingem pe cineva cu argumentele proprii este o intreprindere omeneasca ce se aproprie de ceea ce inteleg eu prin prozelitism: omul este convins, dar cu argumente omenesti, nu in profunzime, si, ca orice prozelit, candva va abandona aceasta "convingere".
Nu stiu cat de bine m-am facut inteles...
Si-atunci, care ar fi variantele? Eu vad doua solutii, mai apropiate de viziunea ortodoxa a lucrurilor, si care de fapt se intalnesc:
- Relativizarea propriului discurs. - Omul trebuie sa invete sa-si puna in cauza propriul lui discurs, sa si-l relativizeze, ca astfel sa lase loc lucrarii harului lui Dumnezeu (cam cum facea, metaforic zic, un parinte de ma Muntele Athos acum cateva veacuri: statea intr-o coliba undeva un timp si apoi punea foc si se muta in alta parte si tot asa). Este o arta crestina a discursului nu usor de dezvoltat, dar absolut necesara celor ce isi asuma "cuvântul".
- Sfatuirea. - Problema sfatuirii insa e ca "a învăţa pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra" (avva Pimen, nr 157, in Patericul egiptean), iar Sf. Marcu Ascetul contrarecomanda duhovnicilor sa invete pe cei ce nu sunt sub ascultarea lor. Sigur, uneori ti se cere sfatul si atunci trebuie sa-l dai fara sa strici ceea ce a construit duhovnicul persoanei in cauza...
Sfatuirea, cu discretie si in spiritul punctul (1), se face insa cu succes intre prieteni. Cu cat esti mai apropiat de cineva, cu atat poti sa-i spui lucuri mai multe, mai intime, mai profunde.
Acum, revenind la cazuri concrete, rezumatul "predicii" mele despre spovedanie e urmatorul: Chiar si-n fiecare zi gresim si pacatuim, ca judecam pe cineva, ca vorbim pe cineva, ca gandim ceva rau sau nepotrivit etc. Ori aceste greseli nu sunt nimic: ele lasa urme in sufletul omului. Aceste rani (ori, daca vrei alta imagine: niste pietricele care se tot aduna in buzunarele noastre pana ne ingeuiaza si ajungem la discomfort sufletesc), cand sunt mici si ocazionale se tamaduiesc prin rugaciune si maslu si impartasire etc, dar cand ele se repeta e ca si cum ai scormoni o mica zgârietura... va deveni o rana adevarata. Apoi aceste pacate instalate, ele favorizeza altele, ca toate sunt inter-legate. Cand omul ezita sa vina din cauza ca nu poate poti, eu ii zic ca nu e o legatura obligatorie intre post si spovedanie, ca altfel nu mai vine. Apoi vad eu cu el la spovedanie ce poate si ce nu poate...
Toate cele bune.