Introducere

Tema este actuală întrucât consider că asistăm în zilele noastre la o criză profundă a misiunii creştine, la toate nivelele ei Philoteos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin, Editura Platytera, Bucureşti, 2004, p.85 : pastoral, învăţământ teologic, social, cultural etc, criză determinată tocmai de absenţa dimensiunii duhovniceşti a misiunii. În diluarea şi denaturarea mesajului creştin în lume – situaţie acuzată pe bună dreptate de numeroşi teologi şi părinţi duhovniceşti, şi, de altfel, vizibilă de pe poziţia oricărui observator neutru al vieţii curente – au jucat şi joacă un rol determinant, în opinia mea: pietismul, naţionalismul, raţionalismul teologic şi o anumită înţelegere şi practică a ecumenismului (vădind lipsă de conştiinţă dogmatică şi de vigoare duhovnicească). În prima parte voi prezenta pe scurt aspectele corelative care circumscriu subiectul acestei comunicări, fără a detalia însă acele idei care sunt deja foarte prezente şi mult dezvoltate în lucrările teologice de specialitate sau în scrierile părinţilor duhovniceşti. Mă voi limita doar la a pune anumite accente – pe temei patristic, urmând ca în partea a doua să încerc să aduc unele contribuţii îndeosebi la problematica raţionalismului teologic, pe care îl consider principalul obstacol în calea realizării unei misiuni „în Duh şi adevăr”.

I. Circumscrierea temei – Implicaţii şi corelaţii.

Dimensiunea duhovnicească a misiunii este indisolubil legată de dimensiunea ei liturgică, de mărturia prin sfinţenia vieţii, de transmiterea credinţei celei adevărate prin predicarea Evangheliei şi prin Tradiţia vie a Bisericii. De asemenea, ea realizează legătura dintre cele 3 momente ale ciclului credinţei: mărturisire, celebrare, practicare. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp.197-2004  Aspectul duhovnicesc al vieţii şi gândirii creştine este o exigenţă fundamentală a misiunii, fără de care aceasta nu e decât vorbărie goală, făţărnicie şi luarea numelui Domnului în deşert.

Liturghia şi misiunea

După împărtăşirea cu Sfintele Taine, fiecare credincios – aflându-se în realitatea efectivă a Tainei – ar trebui să poată rosti nemincinos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceasta ne-a mântuit pe noi.” Acestea nu sunt metafore, nici simboluri, ci realităţi imediate, nemijlocite şi organic legate una de alta; cel credincios vede cu adevărat Lumina necreată şi primeşte pe Duhul Sfânt, care – cum spunea Sfântul Siluan Athonitul – „mărturiseşte în sufletul omului mântuirea lui”. Acum creştinul, ieşind cu pace şi având credinţa cea adevărată devine prin Duhul mărturisitor al lui Dumnezeu şi al lucrării Lui mântuitoare şi îndumnezeitoare; şi face misiune în chip firesc, simplu, aducând credinţa şi pacea lui Hristos în inimile oamenilor.

Misiunea şi rugăciunea

Misiunea începe cu rugăciunea. Rugăciunea personală şi comunitară este izvorul şi inspiraţia, este viaţa şi puterea oricărei cugetări adevărate, oricărui cuvânt folositor, oricărei bune făptuiri. Misiunea se însoţeşte şi se sfârşeşte tot cu rugăciunea, cu treapta ei cea mai înaltă: rugăciunea pentru vrăjmaşi, rugăciunea ipostatică pentru întreaga lume, după asemănarea pătimirii Domnului din Ghetsimani Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p.145 , când cel care se roagă îi poartă în sine şi cu sine pe toţi, iar rugăciunea sa se uneşte cu „suspinele negrăite” ale Duhului Sfânt.

Mărturia prin sfinţenia vieţii

Misiunea fiecărui creştin începe cu sine însuşi, prin asumarea personală a lucrării de mântuire, prin sfinţirea propriei vieţi. Cum spunea Sfântul Isaac Sirul, mai de folos este omului să se cureţe de patimi, decât să întoarcă popoare întregi la credinţă, ele însele rămânând muncite de patimi. Sfântul Simeon Noul Teolog are un cuvânt ce pare scandalos, necruţător prin adevărul său: „Vai de cel care vorbeşte despre Dumnezeu fără să-L fi văzut!” Sau un alt cuvânt al Părinţilor de o extremă gravitate: teologia fără viaţă este teologia dracilor. O astfel de teologie lasă în suflete indiferenţă, dacă nu constrângere şi revoltă, precum şi înţelesuri greşite, „eretice” în spatele cuvintelor formal corecte. Dimpotrivă, „cel ce din proprie experienţă grăieşte despre virtute, îl face pe cel ce ascultă, părtaş al virtuţii lui, ca şi cum i-ar împărtăşi câştigul negustoriei lui”, învaţă Isaac Sirul. Aşadar, misiune adevărată fac sfinţii şi cei care sunt în comuniune vie cu ei, în descendenţa lor duhovnicească. Acelaşi mare părinte Isaac Sirul îndeamnă: „Apropie-te de cei drepţi, şi prin ei, de Dumnezeu te vei apropia. Caută să trăieşti împreună cu oamenii smeriţi, ca să te deprinzi să te porţi ca ei”, fiindu-ne de folos nu numai cuvântul, ci şi vederea lor. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p31 Dimpotrivă, cine n-a dobândit pe Duhul Sfânt printr-o viaţă şi o cugetare sfântă, nu pe Hristos Îl predică, ci pe sine însuşi şi starea sa pătimaşă, chiar dacă cuvintele lui ar fi în acord formal-intelectual cu Revelaţia.

Misiunea şi Taina Spovedaniei

Sfântul Grigorie Teologul pare a fi mai îngăduitor în delimitările sale decât Sfântul Simeon Noul Teolog: despre Dumnezeu pot filosofa doar cei curăţiţi în suflet şi trup sau cei ce se curăţesc într-o anumită măsură. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele 5 Cuvântări Teologice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.13 Între cei din urmă care se curăţesc într-o anumită măsură suntem chemaţi toţi în primul rând prin Taina Spovedaniei. Spovedania e întâiul mod în care îl putem mărturisi pe Hristos. Începem să-l mărturisim pe Hristos prin faptul că ne mărturisim păcatele. Conştiinţa şi mărturisirea păcătoşeniei e primul pas prin care suntem în adevăr şi prin care primim Duhul Adevărului. Cum spunea Părintele Sofronie Saharov, începutul vederii lui Dumnezeu e vederea propriului păcat. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p.263  Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei ar trebui să ducă la adâncirea şi permanentizarea stării de pocăinţă, nu la uşurarea ei prin descărcare psihologică. Ea duce totodată la adâncirea stării de descoperire de sine în faţa lui Dumnezeu, până la dobândirea transparenţei, a neascunderii, a nevinovăţiei, a stării de miel junghiat sau gata de tăiere. Altfel spus, trebuie mai întâi să devenim oi ca să putem merge în mijlocul lupilor. Ca să putem împărtăşi altora cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie să o dobândim noi înşine mai întâi:pe măsură ce ne descoperim şi ne mărturisim lui Dumnezeu ca păcătoşi, se descoperă şi se mărturiseşte şi El nouă ca Bun, ca Iubitor, ca Cel care iartă şi vindecă rănile păcatului.

Caracterul implicit, tainic al misiunii

Numeroşi Sfinţi Părinţi au arătat că adeseori singura misiune eficientă este cea tainică, implicită, prin iradierea unei vieţi sfinte şi a rugăciunii. Este celebru în acest sens cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Găseşte-ţi pacea sufletului şi în jurul tău se vor mântui mii de oameni”. Îndemnurile frecvente ale Părintelui Porfirie A se vedea Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, 2004  – unul din marii duhovnici ai sfârşitului de mileniu II – la o viaţă tainică, la refuzul propovăduirii premature sau silnice a cuvântului, arată o mare delicateţe şi smerenie, o conştiinţă adecvată a propriei vârste spirituale, precum şi un respect necondiţionat faţă de libertatea aproapelui.

Transmiterea credinţei celei adevărate

Adevărul se transmite şi se primeşte numai în Duhul Adevărului: de la oameni care sunt prin viaţa lor purtători de Duh la oameni care sunt capabili să-L recunoască în cuvintele şi faptele celor dintâi, şi deopotrivă în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia vie a Bisericii. După cum arată Sfântul Isaac Sirul „Fiecare obişnuieşte să alerge spre rudele sale. Şi sufletul având părtăşie cu Duhul, dacă aude vreun cuvânt, care are ascunsă în el putere duhovnicească, trece cu tot focul de partea Duhului. Nu însă pe tot omul îl trezeşte la umilire un lucru spus duhovniceşte şi care are ascunsă într-însul putere mare. Cuvântul despre virtute are nevoie de o inimă, care să fie goală de pământ şi de orice vorbă pământească.” Sfântul Isaac Sirul, op.cit., p.29  La fel învaţă şi Sfântul Siluan Athonitul: „Inimile noastre s-au învârtoşat cu totul şi nu înţelegem ce e smerenia sau iubirea lui Hristos. E adevărat că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar uităm că e cu putinţă să atragem harul la noi. Pentru aceasta, însă, trebuie să-l dorim din tot sufletul nostru. Dar cum pot să doresc ceea ce nu am cunoscut? Noi toţi avem puţin din această cunoştinţă şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să caute pe Dumnezeu. O, cum trebuie cerut Domnului ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt!” Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1994, p.72

Un lucru e sigur şi e un adevăr veşnic, pe care, de altfel, Judecata de Apoi îl va pecetlui: Nici un om nu se poate întâlni cu adevărat cu un alt om (fie el tată, mamă, frate, soţ, prieten), nici o comuniune nu rămâne, decât în Hristos prin Duhul Sfânt. El e „traducătorul” universal nu numai al cuvintelor, ci mai ales al înţelesurilor şi al trăirilor tainice. Numai prin El putem evita marea babilonie a sensurilor, marea răstălmăcire în care lumea post-modernă a intrat deja.

Când Duhul Sfânt s-a coborât peste Apostoli şi ei au vorbit în limbi, nu s-a tradus atât învelişul sonor al cuvintelor sau forma lor lingvistică într-o limbă sau alta, ci s-a transmis înţelesul adevărat, înţelesul de taină al cuvintelor, conţinutul lor de semnificaţii vii, puterea lor dătătoare de viaţă, de hrană şi de lumină, sau altfel spus, s-au împărtăşit primei comunităţi creştine nu atât cuvinte, cât realitatea însăşi semnificată de cuvinte, realitatea Duhului în deplinătatea ei nesfârşită, dincolo de ce s-a rostit. Cuvintele în sine nu înseamnă nimic, ele rămân profane şi impure dacă nu poartă energiile Duhului Sfânt. La limită am putea spune că cuvintele, fie şi corecte formal, rămân mincinoase dacă ele nu sunt adeverite de prezenţa Duhului Adevărului în sufletul celui ce le rosteşte şi al celui ce le primeşte.

Dacă scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, scopul misiunii creştine nu poate fi altul în această perspectivă decât transmiterea aceluiaşi Duh Sfânt – o dată cu credinţa adevărată, şi creşterea „în Duh şi adevăr”. Din păcate, cum arăta cu îndrăzneală Philoteos Pharos, „Duhul lui Hristos lipseşte aproape cu totul din lumea creştină contemporană, iar Biserica este aproape în întregime în afara lumii sau în întregime asimilată lumii. În realitate, Biserica este astăzi aproape în întregime invizibilă. Dacă Biserica este unitate, frăţietate, iubire, comunitate, atunci Biserica pare inexistentă.” Philoteos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin, Editura Platytera, Bucureşti, 2004, p.85  Căci ar trebui să vedem manifestarea în Biserică a harismelor Duhului Sfânt, şi anume: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, cinstea, bunătatea, credinţa, blândeţea, cumpătarea.

II. Obstacole în calea misiunii

Pietismul

De diluarea misiunii creştine în lume se face responsabil pietismul, prin al său sentimentalism inconsistent, psihism, cu a sa precară conştiinţă dogmatică şi patristică. Situându-se centrifug şi marginal în raport cu Biserica şi Tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi, mişcările pietiste îşi pierd inspiraţia primă care e posibil să fi fost o reală căutare duhovnicească. Zelul lor misionar exagerat dezvăluie o lipsă de profunzime, o imaturitate şi o strâmbă aşezare spirituală. Există o învăţătură filocalică, confirmată şi de psihologia modernă a religiei, şi anume: convertiţii care vor cu precădere şi în mod pătimaş-agresiv să convertească pe alţii la religia sau confesiunea lor îşi arată prin aceasta mândria de care sunt purtaţi, precum şi slăbiciunea şi neadevărul propriei credinţe.

Naţionalismul religios

Prin care este împiedicat accesul la universalitatea mesajului Evangheliei, precum şi împărtăşirea de bogăţia tradiţiei creştine a altor popoare.

Ecumenismul

A accepta teoria protestantă a ramurilor sau teoria catolică a Bisericilor surori înseamnă a accepta că diviziunea s-a încuibat în sânul Bisericii universale şi că deci Biserica lui Hristos a fost biruită de porţile iadului, contrar prorociei lui Hristos. „Nu este cu putinţă ca Biserici care nu mai sunt în comuniune sacramentală de peste o mie de ani, iar ceea ce una a decretat ca dogmă de credinţă cealaltă respinge ca fiind contrar credinţei apostolice, să fie – laolaltă şi pe aceleaşi temeiuri – Biserica lui Hristos.” Placide Deseille, Pelerin spre izvoare, Occidentali convertiţi la Ortodoxie, Şase ipostaze mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p.60

Poziţia călugărilor athoniţi faţă de ecumenism este exemplară. Mai sunt şi acolo, ca pretutindeni de altfel, unele voci stridente, de o agresivă superioritate confesională, care rostesc adevărul ortodox, nu însă în Duhul Adevărului.  Placide Deseille redă astfel această poziţie: Monahii de la Muntele Athos (şi monahii în general, aş adăuga) “nu pot fi de acord cu manifestări sau formule ce-ar implica o recunoaştere de facto a teoriei ramurilor. Unitatea creştinilor, pe care o preţuiesc nu mai puţin decât orice alt creştin, nu poate fi înfăptuită decât prin alăturarea ne-ortodocşilor la întregul Bisericii şi la plinătatea credinţei apostolice. Ea nu poate fi în nici un caz rezultatul unor compromisuri şi eforturi născute doar dintr-o aspiraţie spre unitate de tip omenesc şi natural, nutrită de nişte oameni care, altminteri, n-au nici o consideraţie pentru învăţătura încredinţată Bisericii.” Placide Deseille, op.cit., p.66  Trei observaţii aş adăuga aici: de-a lungul istoriei creştine în toate situaţiile de criză bisericească şi de dispute dogmatice păstrătorii şi apărătorii Ortodoxiei au fost cu precădere monahii, de aceea cred că teologii ar trebui să asculte cu mai multă atenţie vocea lor. Putem constata de asemenea o apropiere mai mare de Ortodoxie, şi chiar însuşirea multor elemente specifice Ortodoxiei de către monahii catolici din diverse ordine apusene. În al treilea rând, e de observat că ecumenismul actual are în spate şi alte interese (şi finanţări) decât cele ale Bisericii, ţinând de stabilirea unei baze religioase comune pentru Europa unită, sau chiar pentru noua ordine mondială.

Ecumenismul este contraproductiv pentru misiunea Bisericii – „în Duh şi adevăr” pentru că vlăguieşte şi diluează conştiinţa dogmatică, relativizând-o atât în rândurile ortodocşilor, cât şi ale celorlalţi creştini. Lasă impresia falsă că diferitele confesiuni ar fi oarecum echidistante faţă de Revelaţie. Întrucât, ecumenismul este şi o consecinţă a unui anumit tip de gândire creştină raţionalistă, voi reveni asupra lui în partea finală a acestei lucrări.

Raţionalismul teologic

Este principala cauză a denaturării, a contrafacerii mesajului creştin în lume. Abordarea intelectualistă, raţionalistă a credinţei creştine a pătruns adânc în instituţiile teologice de învăţământ, generând aşa numita teologie de şcoală, de manual, precum şi un limbaj teologic de lemn, regăsit de altfel şi în majoritatea predicilor contemporane.

„Atunci când sistematizarea, cu consecutivitatea ei logică este dusă până la limită, atunci adevăratul duh se înlocuieşte cu o scolastică moartă. O astfel de teologie, din nefericire, mai curând abate mintea şi inima celui ce învaţă de la viaţa în Dumnezeu, devenind o filozofie, o disciplină ştiinţifică, o echilibristică intelectuală, desfigurând radical absolut tot ce a fost dat de Dumnezeu în limbi de foc, în nedescrisa arătare a Luminii, ducând la uimire, într-un sfânt cutremur, întreaga noastră fiinţă.” Arhimandritul Sofronie, op.cit., p.41

Fără Duhul Sfânt oamenii se pierd pe ei înşişi şi, deşi studiază fără încetare, nu pot să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-şi găsească odihna în El. (…) Sufletul care nu e smerit, care nu se predă pe sine voii lui Dumnezeu nu poate cunoaşte nimic, ci trece numai de la un gând la altul…

Nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul (…) Sufletelor smerite Domnul le arată lucrurile Sale care sunt de neînţeles pentru înţelegerea noastră dar care se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai prin mintea lui omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti şi pe acestea încă numai în parte, în vreme ce cunoaşterea lui Dumnezeu şi a celor cereşti nu vine decât de la Duhul Sfânt

În cer şi pe pământ, Domnul nu poate fi cunoscut decât prin Duhul Sfânt şi nu prin învăţătură. (…) Iubirea Domnului nu poate fi cunoscută decât prin Duhul Sfânt. (…) În general, nu putem cugeta asupra lui Dumnezeu decât în măsura în care am cunoscut harul Duhului Sfânt; căci cum am putea gândi şi reflecta asupra a ceva ce n-am văzut, n-am auzit şi n-am cunoscut. Sfântul Siluan Athonitul

Critica lui Philoteos Pharos asupra raţionalismului teologic este devastatoare:

„Scolasticizarea teologiei este o realitate incontestabilă a lumii noastre. Problema teologiei nu e în opiniile pe care le formulează, nici în terminologia sau frazeologia pe care o foloseşte, ci în faptul că nu este conectată vieţii: teologia noastră este astăzi amputată totalmente de viaţă. Nimic nu poate submina mesajul mântuitor al lui Hristos cum o face raţionalizarea acestuia.” Philoteos Pharos, op.cit., p.82

Creştinul raţionalist contemporan “nu pare să suspecteze faptul că descrierea realităţii nu este însăşi realitatea.”

„Până şi cei mai însemnaţi teologi ortodocşi care de-a lungul ultimilor ani au o orientare patristică sunt scolastici.” Se referă neîncetat la Sfinţii Părinţi ai Bisericii (numai) ca la nişte surse bibliografice, nu însă în spiritul patristicii. „Cuvântul lor teologic, oricât de grav şi impozant ar fi, chiar dacă este rodul unui sârguincios studiu al operelor patristice nu pare să aibă o influenţă esenţială asupra vieţii noastre bisericeşti, care pare să fie determinată teologic de către clerici neavizaţi.” Pharos acuză de nestorianism teologia contemporană. Teologia ar trebui să se întrupeze, să exprime unirea celor două firi ale lui Hristos, să facă vizibilă omului căzut lucrarea de asumare a firii umane, să arate concret cum „funcţionează” perihoreza şi coparticiparea; altfel, „în ciuda terminologiei ei ortodoxe, existenţial rămâne nestoriană.” Din păcate, există un „climat în care pare să domnească concepţia că teologia există pentru a fi teoretizată şi că viaţa bisericească poate exista fără legătură cu teologia.” Pharos avertizează: “Credinţa noastră nu este credinţa pe care o mărturisim verbal şi într-un mod intelectualist, ci credinţa pe care o transformăm, fie şi inconştient, într-un mod de a fi.” Astfel, în pofida discursurilor noastre făcute cu glas ridicat, existenţial suntem mai mult protestanţi decât ortodocşi, întrucât avem un mod de viaţă şi de gândire apusean, cu precădere protestant. Pietismul însuşi poate fi considerat o consecinţă compensatorie a raţionalismului. Raţionalismul şi pietismul, cele două direcţii majore ale protestantismului, sunt de altfel ireconciliabile în cadrele lui.

Asupra diferenţelor fundamentale dintre înţelegerea duhovnicească şi cea raţionalistă (între modul de funcţionare a minţii sub har, respectiv în regimul unei raţionalităţi căzute) voi insista în cele ce urmează, încercând să aduc aici unele contribuţii personale.

Omul raţional caută mereu explicaţii, caută cauza unor lucruri, operează o reducţie raţional-explicativă a evenimentelor vii, a întâlnirilor, a cuvintelor, a gesturilor oamenilor. Omul duhovnicesc caută nu explicaţii cauzale, ci caută scopul imediat, finalitatea nemijlocită, mesajul personal ascuns de Dumnezeu în evenimente, cuvinte, întâlniri, acţiuni ale persoanelor. El caută în toate comuniunea, întâlnirea cu Dumnezeu şi cu aproapele, vede cu ochii credinţei pe Dumnezeu manifestându-se prin toate, chiar şi prin cele ce par potrivnice. Lumea e transparentă. Dumnezeu e mereu prezent. Şi e Persoană vie şi liberă adresându-se prin toate fiecăruia dintre noi, ca persoane vii şi libere. Este nevoie să creştem pentru a înţelege că Duhul Sfânt e Duhul iubirii şi al libertăţii.

Omul raţional vrea să se conducă după mintea proprie şi în cele duhovniceşti, pe când omul duhovnicesc ascultă şi e nemijlocit şi continuu în prezenţa lui Dumnezeu. Omul raţional caută legea, caută generalul, caută o fixitate pentru a-şi odihni capul. Dar fiii lui Dumnezeu n-au unde îşi odihni capul, ei caută viaţa în concretul şi particularitatea ei ipostatică şi nemijlocită, caută Duhul, caută libertatea, caută Persoana vie, mereu nouă, surprinzătoare şi absolut liberă a lui Dumnezeu. Când judecă o situaţie particulară omul raţional face cu mintea (de obicei în chip automat) o operaţie de generalizare, apoi judecă situaţia generală care i se înfăţişează minţii, şi apoi concluzionează şi asupra situaţiei particulare. Dacă generalul respectiv i se înfăţişează omului raţional ca fiind inacceptabil, atunci strâmbă din nas şi cu privire la situaţia vie înfăţişată. Întrucât are extrem de puţine date despre această situaţie, şi încă şi mai puţină intuiţie şi simţire faţă de duhul care răzbate din realitatea însăşi a celor petrecute, aproape că nu-i rămâne nimic de făcut pentru a umple golul decât să o subsumeze regulii generale. Şi apoi cel mult, să o admită ca o excepţie.

Acestea sunt operaţii materiale şi impersonale ale minţii, care sunt absolut necesare în raportarea logică a omului la lumea fizică şi la lumea materială, dar ele sunt depăşite treptat şi tot mai mult pe măsură ce omul înaintează în viaţa duhovnicească. Pentru că în realităţile spirituale nu ne întâlnim nici cu generalităţi, nici cu reguli, ci cu oameni vii, care sunt unici, şi sunt într-o situaţie unică, rezultanta unui complex de determinaţii din care nu cunoaştem decât o mică parte. Nu e vorba aici de regulă şi de excepţii, ci de unicităţi (absolute) care sunt una (în mod absolut) în Hristos prin Duhul Sfânt.

Canoanele, îndrumările date de Părinţi sunt formative, orientative şi luminătoare pentru practica bisericească, au în primul rând scopul de a forma o conştiinţă dogmatică şi duhovnicească înaltă, neştirbită şi viguroasă, fără compromisuri atât pentru duhovnici, cât şi pentru ucenici. De a forma conştiinţa reală a păcatului în toată gravitatea lui, conştiinţa reală a înălţimii ţintei la care suntem chemaţi, conştiinţa voinţei şi puterii lui Dumnezeu de a-l mântui pe om, conştiinţa deplinătăţii şi purităţii adevărului în ortodoxie. Conştiinţa că ni s-a dat totul de către Dumnezeu. Şi raportat la acest tot şi la această deplinătate a iubirii şi a adevărului e şi greşeala, păcatul, erezia, îndepărtarea, căderea, dar şi chemarea, ridicarea, pocăinţa, creşterea în Duh până la îndumnezeire. Toate rânduielile, sfaturile, preceptele Părinţilor sunt pline de Duh, şi pentru fiecare treaptă găseşti un ajutor necesar din partea acelora ce au păşit şi ei pe acea treaptă, dar nu s-au oprit la ea. Ei o cunosc mai bine decât noi deoarece o văd şi de la capătul drumului. Principiul acriviei şi principiul iconomiei se îmbină în chip unic în fiecare situaţie unică. Şi asta se face numai după insuflările Duhului, în duhovnicii care sunt prin viaţa lor purtători de Duh. Dacă nu sunt, să nu se amăgească că-şi vor conduce turma pe calea mântuirii. Orb pe orb va conduce la pierzare. Cine crede că ştie ceva, încă nu a aflat cum trebuie să ştie, zice Apostolul. De vrea să se vindece de orbire, să asculte cel orb pe aceia care văd. Numai că orbirea e de multe ori atât de mare încât cel orb îşi năluceşte că vede bine, e plin de mândrie şi nu are conştiinţa orbirii lui, nu se lasă învăţat de altul, nu vede că demult nu se mai află pe cale. Şi dacă Dumnezeu mai lucrează prin el e din iubirea şi răbdarea Lui infinită (până la absurd, ar zice omul raţional), pentru rugăciunile sfinţilor Bisericii şi pentru folosul păstoriţilor nevinovaţi.

Omul raţional nu înţelege afirmaţiile antinomice ale lui Hristos, nu înţelege când se aplică una, şi când alta, sau când amândouă deodată, şi de regulă le aplică pe dos. Raţiunea umană vrea să cadă ea mereu în picioare, chiar dacă va da cu Hristos de pământ şi va călca peste El cu dispreţ.

Raţiunea căzută caută mereu adevărul ei, comoditatea ei, sprijinul ei în sine, pe care îl numeşte adevăr obiectiv. Dar nu există nici un adevăr dincolo de Persoana lui Hristos, nu există un adevăr obiectiv decât în chipuri mincinoase. Prin parţialitate neasumată şi prin proiecţie spectrală totalizatoare şi definitivă Hristos e Adevărul şi întregul Adevăr şi unicul Adevăr şi veşnicul Adevăr. Duhul Sfânt e Duhul Adevărului. Adevărul se înţelege şi se primeşte numai în Duh, el are întotdeauna o încărcătură personală indisolubilă, de comuniune, în sensul că în acel adevăr personal şi unic pe care îl primeşti prin Duhul Sfânt ca persoană unică şi irepetabilă e prezent întregul Adevăr, care e şi al tuturor celorlalţi creştini trăitori. Omul duhovnicesc nu se împărtăşeşte niciodată de adevăruri generale, obiective sau subiective, ci de Duhul adevărului prezent în acea înţelegere adevărată şi particulară a unui lucru, eveniment, manifestare umană în unicitatea ei. Adevărul e întotdeauna şi Cale şi Viaţă, pentru că El e Hristos. Tendinţa minţii (din păcate devenită automată, căci aşa am fost educaţi noi modernii) de a căuta un adevăr obiectiv e în realitate tendinţa de a se îndumnezei pe sine, şi de a deveni criteriu al realităţii. E tendinţa ei de a se sui mai sus de Hristos, care în smerenia Lui vine în realitatea noastră concretă pentru a ne împărtăşi in fiecare moment şi situaţie particulară adevărul care ne foloseşte şi ne luminează în acea situaţie. Ea nu îşi dă seama că de fapt în acel moment ea se leapădă de Hristos şi respinge Duhul Adevărului. Ea nu îşi dă seama că obiectivitatea pe care o caută nu există, că e o virtualitate întunecată. Evident, asta nu înseamnă că nu există un palier de valabilitate a generalului şi obiectivului, a conceptului, a categoriilor intelectului, a formelor sensibilităţii, a facultăţii de judecare etc. în raportarea cunoaşterii umane la lume, dar acestea sunt depăşite în cunoaşterea duhovnicească. Pledoaria mea nu este deci împotriva uzanţei necesare şi fireşti a raţiunii în domeniul ei, ci împotriva extrapolării dispoziţiei ei şi formelor ei ca atare, neschimbate în abordarea celor duhovniceşti, în aproprierea celor mai presus de ea. De asemenea, critica mea are principial în vedere slăbiciunea şi inadecvarea funcţionării concrete a minţii într-un regim restrictiv raţionalist (în viaţa şi gândirea curentă a creştinilor), şi nu atât conţinutul de idei în sine din lucrările teologice. A acorda întâietate generalului şi impersonalului asupra particularului şi personalului în cugetarea noastră reală înseamnă în ultimă instanţă a rata întâlnirea cu Dumnezeu. Altfel spus: adevărul lucrurilor e cum priveşte Dumnezeu lucrurile, iar Dumnezeu Cel absolut liber priveşte fiinţele şi lucrurile lumii în relaţie liberă şi personală cu oamenii liberi. Pentru dezvoltarea acestor idei, ar trebui plecat de la sesizarea faptului că la baza lumii stau logoi, care nu sunt raţiuni divine fiinţiale, ci sunt raţiuni-voinţe, raţiuni dinamice, cum arăta Lossky.  Neclintit, pururi Acelaşi şi atotprezent este numai Dumnezeu în Treime, care voieşte să-şi facă locaş la noi.

Omul raţional nu poate înţelege şi nu poate primi nici unitatea şi unicitatea în Duh, nici diversitatea şi libertatea în acelaşi Duh. Conceptele de unu-multiplu, de identitate şi alteritate de care se foloseşte gândirea în mod necesar şi curent (şi de cei mai mulţi inconştient) sunt prea slabe, neputincioase şi grosiere, pentru a prinde subţirimea mişcărilor Duhului. Raţiunea nu vede şi nu poate accepta cât este de infinită şi de atotputernică unitatea şi unicitatea în Duh (exemplu: că este o singură şi deplină cale – ei acuză de viziune îngustă pe cei care spun până la urmă că e îngustă calea care duce la mântuire, că este o singură şi deplină Biserică adevărată, cea Ortodoxă, că este o singură şi deplină Tradiţie adevărată punctată de sfinţi, că într-o anumită situaţie dată nu se poate decât într-un anumit mod şi nu altfel etc.), şi nici diversitatea şi libertatea Duhului (că orice regulă poate şi trebuie depăşită, că legea e un blestem, că uneori, spre exemplu, pentru un păcat preotul trebuie să lege până la moarte, iar alteori pentru acelaşi păcat să dea imediat împărtăşania, că în general trebuie să fie într-o continuă chenoză şi lepădare de propria părere şi ştiinţă tocmai pentru ca Duhul să-şi arate voia prin el, în moduri ce pot părea inacceptabil de contradictorii pentru raţiune).

Omul raţional nu poate înţelege libertatea lui Dumnezeu şi nici propria libertate, reducându-le la o formă sau alta de determinism, unele extrem de ingenioase şi complicate. Omul duhovnicesc înţelege că Duhul Sfânt este Duhul libertăţii.

Raţiunea căzută nu poate să nu judece, nu se poate opri din mişcarea ei, iar în judecăţile sale generale, cu pretenţii de obiectivitate, nu face decât să absolutizeze slăbiciunea şi limitele determinaţiilor sale particulare. Dimpotrivă, cugetarea duhovnicească operează transcendental şi absolut în toate (ne)judecăţile sale particulare şi personale, smerite şi simple. Cea dintâi se înalţă cu trufie, cea de-a doua se smereşte şi Dumnezeu îi descoperă adevărul – în firescul şi liniştea întâiului gând. Cugetarea raţionalistă nu înţelege simplitatea adevărului.

Creştinul raţionalist este de obicei umanist, şi se vrea adeseori foarte generos în umanismul lui, pe când omul duhovnicesc mărturiseşte prin viaţa şi cugetarea lui divino-umanismul.

Creştinul raţionalist nu poate înţelege Ortodoxia. Nu poate primi unicitatea şi deplinătatea adevărului. Altfel spus, el nu poate fi cu adevărat ortodox. Chiar ortodox fiind prin botez – ca urmare a apartenenţei sale istorice la un spaţiu etnic majoritar ortodox – el nu poate vedea că are probleme mari cu ortodoxia sa, că ea e ciuntită, parţială, că tăişul duhului său care desparte răul de bine, adevărul de minciună e tocit, că are la nivelul înţelegerii şi al vieţii (nu la cel al declaraţiilor intelectuale teoretice) premise eretice mai mult sau mai puţin nebăgate în seamă.

Din această cauză nivelul vieţii bisericeşti este catastrofal, aproape de apostazie, că noi, care avem comoara Ortodoxiei nu stăm în adevăr şi stingem mereu Duhul adevărului. De asta oamenii nu se schimbă cu adevărat, de asta nu ne urmează când îi îndemnăm la cele bune. Ei simt că nu se pot sprijini pe noi, ei văd şubrezimea noastră, ei văd că nu stăm tari pe Piatra cea neclintită, ei văd că nu ştim nici noi încotro mergem. Suntem ortodocşi prin botez şi apartenenţă formal-tradiţională la Biserica Ortodoxă, dar trăim după o înţelegere eretică şi în duhul ereziei. De aceea multora ni se pare aproape firească unirea cu catolicii şi protestanţii, căci la nivelul vieţii pe care o trăim şi a înţelegerii duhovniceşti suntem deja aproape la fel. Suntem eretici prin viaţa şi înţelegerea noastră. Comoara Ortodoxiei e îngropată şi dispreţuită în primul rând de noi, episcopi, preoţi, teologi. Ar trebuie să ne punem şi noi întrebarea lui Hristos: Va mai găsi oare Fiul omului credinţă când va veni pe pământ? Că vrem, că nu vrem, se apropie acel ceas. Azi suntem mai aproape ca ieri, mâine mai aproape ca azi, şi semnele vremii se adeveresc, sau cel puţin pot în zilele noastre cu repeziciune să se împlinească. Mereu stăm împotriva adevărului, mereu păcătuim împotriva Duhului Sfânt. Nu avem iubire, nu avem iubirea lui Hristos în noi prin Duhul Sfânt, şi ce considerăm noi iubire în intimitatea şi apropierea noastră de semeni e de cele mai multe ori o scârbă înaintea lui Dumnezeu. E o iubire batjocorită, supusă trupului şi morţii, terfelită de patimi de ocară. Cine a simţit cu inima măcar o dată iubirea lui Dumnezeu, înţelege aceasta. Rana iubirii Sale nu se mai vindecă niciodată. Şi ea ne vădeşte toate gunoaiele pe care le cultivăm cu încăpăţânare.

Mai mult decât atât omul modern a mai inventat prin amestecarea adevărului cu minciuna ceva îngrozitor de fals: parodia smereniei şi a iubirii de semeni căreia îi spune toleranţă. (Ideea de toleranţă, chiar dacă are şi o rădăcină creştină, se bazează în mai mare măsură pe un egoism rafinat, civilizat şi comod: omul a învăţat din experienţa istorică să nu deranjeze pe altul, pentru a nu fi el însuşi deranjat. Şi îi este convenabil ca sistemul social să protejeze asta.) Extinzând relativismul şi principiul diversităţii în domeniul adevărului de credinţă, prin aceasta creştinul raţionalist se crede mai deschis, mai umil, mai înţelegător şi chiar mai iubitor faţă de cei de altă religie şi confesiune. În acelaşi timp îi consideră pe cei care mărturisesc puritatea, unicitatea şi deplinătatea adevărului în Ortodoxie încremeniţi în proiectul lor confesional, tradiţionalişti şi fundamentalişti. Cu tot regretul, trebuie să mărturisesc că creştinul cerebral contemporan (ortodox sau de altă confesiune) oricât de tolerant şi civilizat ar fi, nu ştie despre ce adevăr vorbeşte şi habar nu are ce este smerenia. Nu ştie pe Cine pune în discuţie, dispreţuindu-L şi călcând peste jertfa atâtor sfinţi şi martiri aflaţi la temelia Bisericii dintotdeauna.

La întâlnirile ecumenice mărturia şi comuniunea în Duh şi Adevăr care ar fi trebuit să fie ab initio între ortodocşi a fost adeseori înlocuită cu discuţii pur omeneşti şi speculaţii teoretice relativizante, precedate şi urmate de jocuri de politică bisericească, de influenţă şi putere, slujind celor mai diverse interese (unele cu totul străine de Biserică), iar alteori reducându-se în chip jalnic la nişte copioase şi luxuriante ospeţe şi la anumite foloase materiale pentru unii din cei implicaţi. Aceasta e una din feţele ecumenismului contemporan, o faţă urâtă şi făţarnică – nădăjduiesc să mai aibă şi altele, mai bune! – aceasta e erezia ereziilor, suma lor, cum bine a numit-o marele teolog sârb Iustin Popovici. E o erezie subţire şi vicleană (poate ultima şi cea mai mare din istoria creştinătăţii) pentru că se îmbracă în haina umanismului, a deschiderii, a reconcilierii, a iubirii şi pune înainte imperative creştine majore, cum ar fi cel al unităţii. Acestora Hristos le spune: am venit să aduc sabia, nu pacea, dar ei nu înţeleg. Pentru ei Hristos nu e decât un apendice, un auxiliar la nevoile de pace, de progres, de civilizaţie şi unitate ale lumii. Ca şi cum acestea toate nu s-ar sfârşi în mormânt.

Nu e însă de deznădăjduit. Cum zice Apostolul Ioan: toată lumea zace sub puterea celui rău. Dar asta nu e o afirmaţie statistică, ci absolută privindu-ne pe toţi în Adamul cel vechi. După cum „… cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu” nu e un comparativ, ci un absolut. Şi pe acesta a venit Hristos, Noul Adam, să-l mântuiască şi să-l facă dumnezeu prin har. Iar Hristos a biruit deja.

Afirm cu tărie: Ortodoxia e una pentru că e deplină. Adevărul e unul pentru că e deplin. Şi nu are nici un amestec cu minciuna.

La cele ce s-au spus mai sus despre unicitatea şi deplinătatea absolută a Ortodoxiei şi despre starea tragică de cădere a lumii, ca şi despre înmulţirea rătăcirii şi vieţuirii eretice între ortodocşi, raţiunea căzută răspunde de obicei săvârşind „curvia spirituală” care îi place cel mai mult: dintr-o dată devine umanistă, iubitoare de oameni. Săraca umanitate – se smiorcăie raţiunea făţărind iubirea – oamenii nu pot mai mult, şi Dumnezeu care e iubire va mântui pe mulţi, căci nu se poate să meargă aşa mulţi în iad; e împotriva iubirii şi e mândrie drăcească să gândim că numai ortodocşii au adevărul şi calea mântuirii (şi dintre ei numai cei cu viaţă şi înţelegere duhovnicească), căci ceilalţi, vai, atât de mulţi, ce se va întâmpla cu ei? Dumnezeu are înţelegere pentru neputinţa şi neştiinţa noastră etc. etc. etc., şi astfel această gândire lasă pe om în acelaşi jalnic şi nedemn compromis, într-o relativitate fără ieşire, lipsit de orice verticalitate spirituală, slujind la doi stăpâni...şi justificând în fel şi chip păcatul. Astfel se face din Dumnezeu însuşi, Care este Iubire infinită, slujitor al păcatului, al răului, al minciunii. Omul contemporan, încrezător în raţiunea lui „bună” şi „largă”, stă în păcate împotriva Duhului Sfânt, şi nu iese dintr-unul decât pentru a intra în celălalt, de la deznădejde la aşa-numita încredere prea mare care prilejuieşte păcatul, şi înapoi la deznădejde. El nu ştie ce e nădejdea pentru că s-a născut în deznădejde, zicea un Părinte. Şi aşa a crescut în duhul lumii. Nu ştie ce e iubirea lui Dumnezeu, ea e infinit superioară acestei făţării umaniste a iubirii. Nu numai că e superioară, dar e altceva, şi se cunoaşte numai prin Duhul Sfânt. Orice umanism e o erezie, orice spiritualism e o erezie, divino-umanismul e singurul adevărat.

Nu (numai) că Dumnezeu are înţelegere pentru căderea omului, dar a murit pe Cruce ca să ne mântuiască. Să ne mântuiască de păcat, de esenţa însăşi a păcatului, cu care El nu are nici cel mai mic amestec, şi căruia nu-i primeşte nici o justificare. Pentru că nu o are. Pentru că răul este minciună. Pentru că este non-sens. Dar iarăşi raţiunea omului căzut nu poate primi că există ceva fără justificare. Nu poate primi o asemenea înţelegere, pentru că ea însăşi în profunzime stricându-se s-a obişnuit cu scârboasa auto-justificare. Şi dacă primeşte un asemenea gând totuşi, îl primeşte nu ca real, ci ca pe o posibilitate. Totul poate primi raţiunea căzută ca posibilitate, dar puţine lucruri adevărate ca realitate.

Tot astfel, gândirea trupească, cerebrală, neînduhovnicită nu poate face decât judecăţi cantitative şi comparative, relativizante. Nu e vorba întâi că puţini se vor mântui şi cei mai mulţi oameni s-ar duce în iad în această viziune a Bisericii ortodoxe (prin toţi sfinţii ei), ci că toţi, fără excepţie, suntem vrednici de iad, şi că pe toţi fără excepţie Hristos ne-a mântuit. Dar asta e o lucrare care se asumă personal, pentru că nu e abstractă, generală ca universul mintal virtual, ci e îndreptată spre fiecare persoană prin Duhul Sfânt. Şi nu se poate ajunge la a doua, la mântuire, decât prin prima, adică dintru asumarea iadului veşnic. De ce? Pentru că e un adevăr. Pentru că aşa suntem. Şi pentru că Dumnezeu a venit să ne mântuiască pornind de la ce suntem. Pe aceştia aşa cum suntem, nu pe alţii, nu închipuirea noastră despre noi. Şi pentru această mântuirea reală, nu imaginară, s-a suit pe Cruce şi s-a pogorât la iad. A asumat tot, absolut tot. Şi de asta suntem trişti şi vicleni şi piezişi? Că nu ne mai rămâne şi nouă bucăţica de gunoi ca gunoi, gura de spurcăciune ca spurcăciune, că nu ne mai rămâne spaţiul virtual al egoismului şi mândriei noastre? că El pe toate le-a purtat, că El pe toate le-a vindecat, că El pur şi simplu ne-a spus tot adevărul despre El şi despre noi?

Despre teoria catolică a Bisericilor surori a zis inspirat un Părinte: Ce? Hristos este preacurvar? Are două surori ca mirese? Anatema gândului acesta! Ci o singură Mireasă a lui Hristos, o singură Biserică adevărată, nebiruită de porţile iadului. Dar foarte puţini înţeleg asta cu adevărat. Nu-i lasă raţiunea căzută de care sunt înrobiţi, şi schemele mentale împietrite în minciuna umanismului. Cerebralii moderni nu înţeleg că numai cugetând atât de deplin ortodox, mărturisind şi trăind atât de intransigent –fără nici un compromis, fără ocolişuri şi complicaţii, fără rafinamente şi eufemisme, fără făţarnice menajamente ce ţin de diplomaţia ecumenică – pot fi prin Duhul Sfânt capabili de adevărată dragoste pentru oameni, inclusiv pentru cei de alte confesiuni. Şi că dacă se vor mântui şi din alte confesiuni şi religii, va fi cu siguranţă în mare măsură prin lucrarea adevăraţilor ortodocşi, şi nu prin acea a ecumeniştilor care riscă să ducă pe mulţi la pierzare şi dintre ortodocşi şi dintre eterodocşi. (Au fost situaţii când anumiţi preoţi ortodocşi au refuzat convertirea la Ortodoxie a unor creştini de altă confesiune, pe motiv că suntem în esenţă la fel şi că oricum Bisericile noastre se vor uni în viitorul apropiat.)

Ortodoxia e plenitudinea Adevărului şi a Vieţii. E plenitudine infinită şi debordantă. Ce să mai încapă în afara ei, când ea, Biserica vie şi adevărată pe toate voieşte să le cuprindă dinăuntru şi le cuprinde întru răstignită iubire? Noi nu trăim plenitudinea, nu trăim iubirea, nu trăim libertatea, pentru că nu le suportăm pe nici una. Şi atunci avem loc şi timp să stăm strâmb la tratative inutile cu creştini eterodocşi, dintre care cu siguranţă că mulţi caută sincer adevărul. Dar unde să găsească dreapta credinţă dacă noi nici măcar nu o mai mărturisim în deplinătatea ei? Pe Cruce ar trebui să stăm – în chip duhovnicesc, nu la masa tratativelor compromiţătoare şi făţarnice. Căci în faţa Crucii, toate sofisticările şi rafinamentele şi vicleniile eretice se vădesc. Şi mulţi din fraţii noştri din Apus defavorizaţi de o istorie potrivnică, şi deci mai puţin vinovaţi decât noi, s-ar întoarce atunci la Ortodoxie. Şi invers: şi dacă ar mai rămâne în lume numai 2-3 ortodocşi, ca deplini cugetători şi trăitori ai lui Hristos, întru ei Biserica ar fi deplină şi fără pată, universală, cuprinzând întreaga lume şi pe toţi ceilalţi oameni. Dar asta în veac nu va putea înţelege şi primi raţiunea căzută.

Pentru omul duhovnicesc ortopraxia şi ortodoxia sunt unite indisolubil, iar unitatea lor este principiu de căpătâi al Teologiei. Nu există cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu fără o fundamentare liturgică, sacramentală, duhovnicească, ascetică. Tot astfel, nu poate exista spiritualitate adevărată şi trăire neînşelată în afara dreptei credinţe, în afara adevărului integral primit şi mărturisit. Creştinul ortodox care are o înţelegere duhovnicească consideră că deplinătatea adevărului se află în Biserica ortodoxă, iar în celelalte confesiuni există doar părţi şi desfigurări ale adevărului. Mai degrabă decât teoria ramurilor ar putea accepta că Adevărul se află altundeva decât în Biserica ortodoxă, numai să fie în întregime şi neştirbit acolo unde se află, iar nu împărţit între confesiuni. Căci ori e undeva deplin, ori nu e deloc. Numai Duhul Sfânt are libertatea de a sufla unde voieşte, şi desigur El poate sufla şi peste credincioşii altor confesiuni şi religii, şi poate inspira şi mântui pe cine voieşte. Dar omul duhovnicesc, spre deosebire de cel raţional, nu poate trăi şi gândi în posibil, ci numai în realitate. El nu se poate substitui nici gândirii lui Dumnezeu, nici libertăţii Sale. Principial, nu-şi poate permite să-şi înalţe mintea într-atât încât să încerce să cunoască din unghiul de vedere ultim al lui Dumnezeu, ci rămâne la dogmele Bisericii, ca între nişte graniţe şi turnuri ale adevărului, cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul. Există o cale reală pe cale ne-au lăsat-o Sfinţii Părinţii, această cale este păstrată vie până în zilele noastre prin jertfa milioanelor de martiri: ai sângelui, ai lacrimilor şi ai ascezei, ai rugăciunii pentru întreaga lume. Această cale este un dar al dragostei lui Dumnezeu şi al iubirii sfinţilor. Este mărgăritarul cel de preţ. Este Hristos însuşi, Adevărul Viu şi atotcuprinzător care ne însoţeşte până la sfârşitul veacurilor, prin Duhul cel Sfânt. Un om întrutotul dăruit lui Dumnezeu nu poate lăsa această cale împărătească a nemijlocirii, a deplinătăţii, a simplităţii infinite şi a iubirii numai pentru că s-ar putea, prin excepţie, să existe şi alte căi ascunse ori marginale şi/sau întortocheate, prin care/sau în ciuda cărora Duhul Sfânt îşi face totuşi dreapta Sa lucrare mântuitoare. În acelaşi timp, el doreşte şi se roagă din toată inima ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze, să sufle, şi să inspire pe cât mai mulţi oameni din orice religie, din orice cultură, şi cu orice orientare spirituală şi existenţială, tocmai pentru ca Domnul să mântuiască pe mulţi.

Omul duhovnicesc se păzeşte de idolatria conceptului, ca şi de psihologismul trăirii. Se fereşte de demonizarea creaţiilor culturale omeneşti, dar şi de venerarea lor nemăsurată. Pentru el, sensul major al vieţii şi pariul ei ultim nu poate fi decât unul singur: a fi sau a nu fi veşnic cu El. El nu poate miza pe ceea ce nu a fost revelat, şi nu a fost lămurit teologic, şi nici nu este preocupat de problemele artificiale create de raţiunea omenească.

Dimpotrivă, mintea unor oameni înzestraţi cu o intelecţie superioară fiind adeseori îndrăgostită şi înrobită de propria ei viziune nu voieşte nicidecum să se smerească şi nu primeşte întru El „pacea care covârşeşte toată mintea”(Ap. Pavel). Nici păcatul nu şi-l vede, nici perversitatea, nici orbirea, nici îngrozitoarea linguşire. Se împotriveşte răstignirii, împreună cu tot ce trupesc şi psihic în om, şi refuză cu îndârjire să moară. Refuză să coboare cu Hristos în mormânt şi să rămână nemişcată în El în Sâmbăta odihnei şi, în consecinţă, nu poate gusta Duminica Învierii (Sf. Maxim Mărturisitorul), nici nu poate deveni din minte trupească Stăpânită de patimi şi de cugetul trupesc  minte duhovnicească Împărăţind, prin stăpânirea lui Hristos, peste toate şi cunoscând prin Duhul tainele negrăite , pentru că nu a dobândit în râul luminos al lacrimilor duhovniceşti „simţirea văzătoare” a dragostei şi a luminii lui Hristos. Prin operaţiile ei „virtualizează” şi „impersonalizează” neîncetat, slăbeşte la maximum principiul ipostatic din fiinţa umană, se chinuieşte mereu fără de stare şi bâjbâie fără de lumină. Iscodind se întunecă în abstracţii vide, în fixaţia conceptualizării şi în „concepte-idoli” (Sf. Grigorie de Nyssa) – mincinoasă şi nestatornică odihnă, dar singura care i-a mai rămas! – în propria ei proiectivitate, redundantă la infinit, în voinţa ei de a „prinde” şi stăpâni întreaga realitate, prinsă fiind ea însăşi în „lanţul cel greu al gândurilor” (Sf. Andrei Criteanul).

Omul duhovnicesc refuză să intre în planul infinit al virtualului raţional / al raţionalităţii virtuale. Se leapădă mereu de auto-idolatria raţiunii umane, care se gândeşte pe ea însăşi şi nu pe Hristos Adevărul, să leapădă de auto-idolatria vieţii care se trăieşte pe ea însăşi şi nu pe Hristos Viaţa cea adevărată. Nu doreşte să slujească Dumnezeului filosofilor, care dacă există, este un Dumnezeu străin. Nu poate accepta perpetua auto-justificare a raţiunii umane, care desfrânează cu duhul lumii şi cu ea însăşi, săvârşind ceea ce Petre Ţuţea considera a fi o „masturbare intelectuală”. Nu poate accepta determinismul înrobitor al raţiunii, creator de false vocaţii auto-justificatoare ale unor nemăsurate orgolii, sau dimpotrivă negând chemarea evidentă a celor botezaţi la o viaţă duhovnicească. De ce? Pentru că e o persoană liberă. E liber întru Adevăr, în primul rând în adevărul că e păcătos şi va muri, apoi în adevărul că Dumnezeu îl va învia prin dragostea Lui. Nu are nevoie de nici o minciună ca să existe. Nu are nevoie de nici o virtualitate ca să fie liber. E liber în tot ce e adevărat, iar în relaţia lui faţă către Faţă cu Cel absolut liber se poate autodetermina. Harul sporeşte libertatea şi capacitatea de auto-determinare a persoanei umane. Nu se supune necesităţii nici unei determinism, şi nici pe Dumnezeu nu-L poate gândi supus necesităţii raţiunii şi nici chiar propriei Sale necesităţi sau supradeterminări.

De asemenea, omul duhovnicesc nu poate accepta schizoidia spiritului, ruptura minţii de inimă. Nu-şi poate lăsa inima şi trupul în batjocora vrăjmaşilor…. pentru că mintea sa nu este „acasă”, ci petrece în speculaţii înalte, ea însăşi stăpânită fiind de orbire şi întuneric, de părerea mincinoasă că ştie ceva. Încercarea spiritului uman de a intra cu forţa în sânurile Fiinţei divine şi de a-i răpi tainele este o nebunie. Nebunie şi orbire desăvârşită este pretenţia minţii de a-L stăpâni pe Dumnezeu ca pe un obiect al cunoaşterii. Iar această nebunie spirituală duce uneori la pustiirea sufletului şi la amăgiri demonice iremediabile. Căci niciodată raţiunea, odată căzută, nu îşi va vedea şi nu îşi va denunţa singură auto-închinarea idolatră. Şi acesta este un avertisment grav.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în lumină, pentru că El este lumină şi nici un întuneric nu este în El (I Ioan 1, 5). La El nu se poate intra pe uşa din dos, ci numai faţă către Faţă în Lumină, în stare de jertfă, de smerită iubire, cu o minte oprită din mişcarea ei, răstignită şi înviată, care nu încearcă să-L cuprindă, ci se lasă cuprinsă de El. Pe Dumnezeu nu-L pot cunoaşte decât cei care au dobândit mintea lui Hristos şi trăiesc viaţa veşnică, încă de aici.

Omul duhovnicesc nu poate accepta să vorbească altora despre Dumnezeu sau să teoretizeze academic despre Sfânta Treime, despre Cel Atotsfânt, stăpânit fiind încă de patimi. Nu poate accepta să filosofeze despre Dumnezeu fără Dumnezeu, căci ziceau Părinţii, nu este o sărăcie mai mare a spiritului uman ca aceasta. Ca să-l cunoşti pe Cel Unul, trebuie să fii tu însuţi unul, unificat în mintea, inima şi trupul tău. Pentru aceasta sunt date poruncile, iar poruncile Lui sunt date pentru toţi. El este ascuns în poruncile Sale, şi se descoperă pe măsura împlinirii lor, aşa învăţa Părinţii. Poruncile Lui sunt cea dintâi arătare a Luminii în cel care le împlineşte. Nimeni nu este exceptat de la împlinirea poruncilor, chiar dacă ar fi un geniu academic, un erudit, un orator desăvârşit, un misionar plin de râvnă. Ba dimpotrivă, cui i s-a dat mai mult, i se cere mai mult. O altă cale de cunoaştere nemincinoasă şi mântuitoare nu este. Acest principiu al unităţii vieţii şi cunoaşterii în Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa, este în afară de orice discuţie în Revelaţia nou-testamentară, în învăţătura patristică, în Ortodoxie. Cine încearcă să spună altceva, minte. Să se citească toţii Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi să se constate că ei, în unanimitate, în toate scrierile lor nu admit nici o excepţie de la acest principiu.

Hristos a venit în trup, şi cine nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup, acela e duhul lui antihrist, zice Ioan Teologul, cu glas de tunet (I Ioan, 4, 1-3; II Ioan, 1, 7). Şi tot ce El a asumat, a şi mântuit, învaţă Grigorie Teologul, făcând întreaga fiinţă umană, purtătoare a energiilor necreate. Atunci ce duh se împotriveşte asumării integrale de către noi atât a sufletului, cât şi a trupului pentru a le oferi sfinţirii harului Său mântuitor? Dacă mărturisim acest adevăr cu gura şi cu mintea, dar în realitate trăim ca şi cum Fiul lui Dumnezeu n-ar fi venit în trup, atunci suntem nişte mincinoşi, nişte „suciţi” în sine şi avem mărturia antihristului. Adică nu credem iubirii Lui faţă de noi, şi Îl facem pe El mincinos, „Care pentru noi şi a noastră mântuire” a venit şi s-a jertfit. Nu cumva suntem atunci nişte neo-gnostici? Nu cumva am făcut raţiunea idol? Nu cumva prin viaţa noastră mărturisim un dualism păgân, şi ne arătăm mincinoşi când afirmăm că credem în Înviere şi în energiile necreate? mincinoşi, de asemenea, şi deopotrivă amăgiţi şi amăgitori, când spunem că El e dragoste infinită.

Deznădejdea omului de astăzi nu va putea decât să crească în faţa imaginii strivitoare a unui Dumnezeu esenţializat, conceptualizat, obiectivat, supralogicizat, redus la capacitatea de a raţiona a minţii umane. Imaginea scolastică, intelectualistă a lui Dumnezeu are toate şansele să stingă „feştila fumegândă” a multor suflete deznădăjduite şi nemângâiate.

În Împărăţia lui Dumnezeu nici nu va putea exista o altfel de cunoaştere decât prin iubire, faţă către Faţă, în Lumina necreată. Prin urmare, această cunoaştere dinlăuntrul şi pe măsura unirii cu Dumnezeu ne e dată şi aici anticipat, ca arvună, şi la aceasta suntem chemaţi prin credinţa în Revelaţie în întregul ei, printr-o conştiinţă dogmatică totală şi neclintită, prin conştiinţa vie, nemijlocită şi continuă a Ipostaticităţii lui Dumnezeu şi a propriei ipostaticităţi, prin rugăciune şi împlinirea nemicşorată a poruncilor. Cunoaşterea speculativ-abstractă nu e necesară mântuirii, ba chiar devine un obstacol de netrecut, dacă e separată de vederea duhovnicească şi nu se înscrie înlăuntrul unei relaţii directe cu Dumnezeu ca Ipostas viu. Este scris: cunoştinţa îngâmfă, iar dragostea zideşte. Iar Sfântul Grigorie Teologul avertizează: cele tainice se rostesc în chip tainic, iar cele sfinte în chip sfânt. Altfel, luăm numele Domnului în deşert şi riscăm să cădem în blasfemie. Ba mai mult, riscăm ca prin formule dogmatice corecte în sine să contemplăm orice altceva, numai pe Dumnezeu nu. De exemplu, conceptele, proiecţiile, lumina minţii şi chiar dezmărginirea vidă a propriei minţi în operaţiile ei limită de abstractizare, generalizare, impersonalizare, negare şi vacuizare a realităţii. Este un paradox, dar adeseori când se vrea conceptual mai „ontologică”, mintea  devine mai săracă şi poate pustii întreg sufletul. Nu mai vorbesc de viziunea abisului sau de alte viziuni spectrale şi întunecate specifice duhurilor răzvrătite.

Dogmele se supun principiului realismului absolut, atât în ce priveşte geneza lor, cât şi în ce priveşte scopul lor. În momentele ei esenţiale, dogmatizarea s-a născut din nevoile reale ale Bisericii ameninţate de erezii, şi nu din gratuitatea speculativă a unor creştini. Realismul dogmatizării înseşi e dat de prezenta Duhului Sfânt în Sinoadele ecumenice, iar alteori peste anumiţi Sfinţi Părinţi aleşi de Pronia divină. Şi nu în ultimul rând, dogma e dată tocmai pentru a ţine mintea în făgaşul contemplaţiei şi vederii adevărate, pentru a face posibilă unirea cu Dumnezeu. Ea nu reduce la concept, ci indică dincolo de concept pe Cel ce se arată în Lumină. Dogmele sunt absolut transparente. Şi atotevidenţa Adevărului luminează şi cerul, şi pământul şi iadul. Nu e suficientă adeziunea intelectuală la dogmele Bisericii, ci trebuie să le înţelegem precum le-au înţeles Sfinţii Părinţi, trebuie să existăm, să gândim şi să ne mişcăm dogmatic în Duhul care i-a insuflat pe Părinţi, şi care până la sfârşitul istoriei şi în vecii vecilor e Acelaşi, fără umbră de schimbare.

În plus, chiar dogma cea mai înaltă, dogma Sfintei Treimi, se adresează omului întreg, şi din acest punct de vedere, ea are nu numai o dimensiune conceptuală, ci şi una relaţional-arhetipală. Niciodată Sfinţii Părinţi nu au acceptat reducţia abstract-conceptuală a numirilor revelate ale Tatălui, Fiului, Duhului Sfânt, sau ale naşterii şi purcederii, chiar dacă pentru o mai bună înţelegere au oferit şi anumite referinţe conceptuale.

Aşadar, o altă diferenţă fundamentală care se observă între cele două tipologii umane (raţională, respectiv duhovnicească) este aceea că omul raţional alunecă foarte uşor în virtual, în ceea ce este posibil (şi convenabil) din punct de vedere raţional, pe când omul duhovnicesc trăieşte în real. Iar realismul e prima treaptă în dobândirea smereniei, acea floare rară despre care Sfântul Ioan Scărarul afirma că ea nu poate fi găsită decât printre cei dreptcredincioşi. Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p.394

III. Precizări finale

Cred că sunt necesare nişte precizări finale pentru a preîntâmpina înţelegerea greşită, unilaterală a tezelor principale din această lucrare. Afirmaţiile radicale de mai sus trebuie înţelese antinomic. Ele nu reprezintă o pledoarie pentru iraţionalism şi nici pentru exclusivism fanatic în relaţiile cu membrii altor confesiuni. Consider că toate uneltele raţiunii umane: logice, metodologice, lingvistice, ştiinţifice, de cercetare etc. sunt necesare teologiei şi misiunii, dar ele trebuie puse în slujba dreptei înţelegeri a adevărului în deplinătatea lui, înţelegere care se realizează prin Duhul Sfânt. Raţiunea însăşi se preschimbă şi rodeşte sub influenţa harului, în încercarea de a exprima Revelaţia. Aşa a luat naştere monumentala dogmatică ortodoxă, care constituie, de altfel, treapta cea mai înaltă a gândirii de Dumnezeu insuflate. De asemenea, pentru a răspunde întrebărilor şi nevoilor omului contemporan, teologia trebuie să fie inteligibilă şi clară, şi în acelaşi timp suficient de nuanţată, la măsura exigenţelor epocii.

În ce priveşte relaţiile noastre cu eterodocşii, doresc să evidenţiez câteva aspecte. În primul rând, a da dovadă de excesivă diplomaţie, de menajamente făţarnice generatoare de discursuri ortodoxe minimaliste, înseamnă – pe lângă pierderea propriei coloane vertebrale şi a unei identităţi credibile ca parteneri de dialog – a-i subestima pe partenerii noştri, a-i considera incapabili de a primi şi înţelege deplinătatea adevărului. Consider că ei nu au nevoie de politeţuri şi de false menajamente, ci au nevoie de sinceritatea mărturiei noastre şi de dragostea noastră reală. În al doilea rând, ar trebui să ne ferim de orice triumfalism. Atitudinea noastră faţă de eterodocşi în mod firesc ar trebui să fie una fundamental smerită, pentru că majoritatea dintre noi nu avem nici un merit că suntem botezaţi ortodocşi, ci am primit totul în dar; de asemenea pentru că prin viaţa şi cugetarea noastră suntem departe noi înşine de Ortodoxie. Şi nu în ultimul rând, dacă ne întâlnim şi dialogăm cu un eterodox care caută sincer adevărul – cum se întâmplă adesea – şi acesta nu devine ortodox înseamnă că pur şi simplu nu a întâlnit în noi Duhul adevărului şi al iubirii. Ne rămâne atunci pocăinţa pentru o îndoită vinovăţie, şi străduinţa de a creşte din puţinătatea noastră, fără a renunţa însă nici o clipă la această lumină a Ortodoxiei în care ne vedem păcatul.

Concluzie

Misiune adevărată şi rodnică se poate face numai prin Duhul Adevărului, de către cei care au dobândit prin viaţa şi cugetarea lor pe Duhul Sfânt, şi întru El cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu. Altminteri, „Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.” (Ioan I, 2,4). Ca să mângâiem sufletele deznădăjduite ale oamenilor trebuie să avem în noi pe Mângâietorul.

Comunicare ştiinţifică în cadrul Simpozionului internaţional „Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură şi în istorie”, 16-17 octombrie 2004, Cluj-Napoca, inserată în volumul cu acelaşi titlu.