De ceva timp circulă în mediul electronic un scurt text anonim întitulat Interview with God a cărui versiune românească este prezentată, din impenetrabile raţiuni, ca aparţinându-i lui Octavian Paler (?!). Vreau să-i mulţumesc Părintelui Iulian Nistea pentru precizările făcute în legătură cu originea propriu-zisă a acestui text (care poate fi găsit la www.theinterviewwithgod.com/presentation.html şi a cărui traducerea în română urmează mai jos, după această introducere), fără de care m-aş fi aflat în ridicolul de a implica în această discuţie pe cineva care nu are legătură cu subiectul, un om al cărui nume a fost folosit probabil pentru a oferi o oarecare credibilitate unei alcătuiri discutabile din punct de vedere intelectual şi emoţional. Aspectul teologic va fi discutat în continuare.

Pentru a merge la inima chestiunii, cum zice englezul, voi spune că mi-au displăcut din capul locului atât această enumerare a unor vechi clişee, cât şi modul siropos în care sunt exprimate. La o a doua lectură, care a făcut ca banalitatea conţinutului să devină aproape insuportabilă, am observat că ideile respective nu sunt chiar atât de inocente cum par, ci sunt „virusate” de o înţelegere a raportului dintre om şi Dumnezeu care s-ar putea rezuma astfel: omul nu are nimic de făcut decât să manifeste un spirit tolerant faţă de ceilalţi oameni şi o viaţă echilibrată, lipsită de excese, faţă de sine, în timp ce Dumnezeu este un nene cumsecade şi înţelegător ce priveşte zbenguielile omului cu o resemnare amuzată; într-un cuvânt, toată lumea cântă, râde şi dansează şi, mai ales, este extrem de politicoasă. Poate că într-o lume normală, deviaţiile s-ar stinge de moarte naturală, identificarea şi respingerea lor nemaifiind atât de necesară ori de urgentă. Numai că, într-o lume anormală, nefirescul poate simula cu mai multă uşurinţă trăsăturile firescului (cf. Mt. 7, 15), ajungând să-şi impună în cele din urmă propria sa viziune de viaţă (cf. Pateric, Antonie, 27). În aceste condiţii, fiecare din noi are obligaţia de a semnala disimularea.

Ce este grav în legătură cu textul în discuţie este că expune un tip de spiritualitate care a dus până la ultimele consecinţe perspectiva augustiniană, amplificată de Reformă, a unui Dumnezeu care nu doar că face totul pentru om şi în locul lui, dar, mai ales, fără om: prin moartea Fiului întrupat, Dumnezeu îl împacă pe Dumnezeu, suportând ca om, în locul omului, pedeapsa cuvenită omului pentru păcat. Însă Biserica, ca loc al mântuirii oamenilor, nu poate fi „considerată ca realizată numai sub Cruce, după achitarea întregii satisfacţii;” aceasta ar fi o „Biserică înţeleasă exclusiv ca societate pământească a celor care au aplanat conflictul lor cu Dumnezeu […] Teoria că totul s-a rezolvat pe Cruce, prin achitarea preţului pentru păcat, şi nu prin îndumnezeirea trupului ca sursă a îndumnezeirii noastre, consideră Învierea numai ca o recompensă dată lui Hristos pentru acceptarea crucii şi nu ca punctul care încheie întreaga lucrare a mântuirii şi îndumnezeirii trupului înţeleasă ca bază a mântuirii şi îndumnezeirii oamenilor.”  Pr D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, 1997, p. 100, subl. n  Era inevitabil aşadar ca, plecând de la asemenea premise, omul să devină doar obiectul mântuirii, dar niciodată subiectul ei; ca preoţia sacramentală, Tainele şi cultul sfinţilor (şi, la limită, Biserica însăşi) să devină inutile atâta vreme cât omul primeşte în mod pasiv mântuirea, lucru care-i face suspecţi de inconsistenţă teologică şi inconsecvenţă logică pe cei care cred că pot utiliza în mod real termenul de „îndumnezeire” în timp ce resping contribuţia personală a fiecărui om în relaţia lui nemijlocită cu Hristos. Căci, spre deosebire de cele două tipuri de „fapte” discutate în Occident, adică cele care, deşi bune, sunt independente de credinţă rămânând astfel inutile, sau cele care, deşi legate de credinţă nu reprezintă decât un supliment al meritelor infinite aduse de Hristos, Răsăritul are în vedere o a treia categorie de fapte care depăşeşte impasul adus de opoziţia dintre fapte şi credinţă. E vorba de gesturi spontane ale iubirii autentice, care nu pot fi simulate pentru simplul motiv că această iubire nu poate fi falsificată („prostituată,” în limbajul profeţilor), de vreme ce izvorul ei este însăşi iubirea irezistibilă a lui Hristos, care nu doar îl umple pe om, ci (îl) dă pe dinafară (Ioan 4, 14). Când teologii ortodocşi vorbesc despre fapte, ai au în vedere tocmai această revărsare de nestăvilit a iubirii dumnezeieşti. Vezi D. Stăniloae, id., subcapitolul întitulat Necesitatea credinţei şi a faptelor bune în însuşirea mântuirii, pp. 240-244.  Nu trebuie să mai surprindă, aşadar, faptul că soteriologia ortodoxă continuă să fie acuzată de semi-pelagianism: însuşi punctul de plecare al acestor acuzatori este cel care îi împiedică să înţeleagă rolul faptelor în ortodoxie şi, în general, viziunea ei de ansamblu, chiar şi în condiţiile în care ajung să-i deprindă vocabularul.

Revenind la caracterul inconsecvent care ajunge să definească în mod necesar o teologie de tipul acesta, aş menţiona o situaţie care ar fi amuzantă dacă nu ar fi atât de tragică, şi care are legătură directă cu textul care a determinat intervenţia de faţă. Este vorba de faptul că, în mod paradoxal, efectul cel mai devastator pe care l-a avut respingerea posibilităţii omului de a participa la Dumnezeire (respingere care a fost făcută nu atât din dorinţa de a salva prestigiul lui Dumnezeu, dorinţă oricum ridicolă prin obiectivul ei, cât din efortul de a ştirbi prestigiul Romei Kierkegaard spune undeva că Luther a vrut să-l dea pe Papă jos de pe tron doar pentru a pune gloata în locul lui. ) a dus, prin transformarea lui Dumnezeu în agent unic al salvării, la uitarea lui Dumnezeu de către om; deismul nu este decât o etapă intermediară în istoria acestui proces care, limitând dinamica mântuirii la evenimentul de pe Golgota, sfârşeşte prin a anula tocmai eficacitatea acestui eveniment. Mai limpede spus: jertfa lui Hristos pe Cruce a încetat să mai fie relevantă tocmai pentru că a fost considerată relevantă în mod absolut, drept o condiţie necesară şi suficientă a mântuirii omului şi a lumii.

Ceea ce, evident, nu înseamnă că omul nu mai este iubit tot atât de mult, nemăsurat de mult, de Dumnezeu, ci că, în absenţa unei relaţii autentice cu El (relaţie făcută imposibilă, să nu încetăm să o amintim, de aspectul ei unilateral), această iubire se diluează, degradându-se în sentimentalism. Maladie de care este ameninţată la rândul ei şi Biserica Romană, deşi din cu totul alte motive, care nu pot fi discutate aici.

Dar de ce este sentimentalismul periculos? Pentru că nu doar abjecţia, ori indiferenţa tâmpă ţin discernământul la distanţă, ci şi angelismul auto-gratificator. Pentru că-i dă omului impresia ca Dumnezeu este o fiinţă uşor accesibilă, totdeauna la dispoziţia noastră (indiferent de in-dispoziţiile noastre), un cerşetor care se bucură precum un căţel de fiecare semn de atenţie din partea noastră. Totuşi, e greu de crezut că Dumnezeu se mulţumeşte cu orice, şi în nici un caz cu deşeurile de afectivitate pe care catadicsim să i le azvârlim din când în când cu aerul, desigur, că-I facem o favoare. Cum spune Mitropolitul Antony Bloom în Şcoala Rugăciunii, „Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.” Mitropolit Antonie (Bloom) de Suroj, Şcoala rugăciunii, Bucureşti, Editura Sophia, 2006, p. 41  Şi chiar dacă în scenariul scris de om nu pot exista decât figuranţi, ne putem îndoi că Dumnezeu ar accepta un astfel de rol.

Tocmai împotriva acestui sentimentalism, am scris, în replică, „Întrevedere,” text care urmează mai jos, după „Interviu cu Dumnezeu”: pentru a respinge ideea conexă că Dumnezeu mă aşteaptă acolo în timp ce eu îmi pot vedea în continuare de treburile mele aici. Am încercat să arăt în schimb că noi nu suntem în fapt nici aici, nici acolo, ci într-o fugă de El Max Picard a spus deja tot ce se putea spune despre această fugă într-o carte care se numeşte chiar aşa, Fuga de Dumnezeu, şi care a apărut la Editura Anastasia în 1998. Faptul că această carte a trecut aproape neobservată nu face decât să confirme dimensiunile cosmice ale Fugii.  şi că raportul omului cu Dumnezeu nu este nici pe departe asemănător celui dintre nepoţel şi bunicuţ, ci că este vorba mai degrabă de unul de tipul homo Domini lupus. Fiindcă, în realitate, omul îl respinge pe Dumnezeul Viu pe care îl înlocuieşte cu îndemânare cu un idol înţelegător, docilsi puţin debil care seamănă mai degrabă cu Prinţul Mîşkin din Idiotul decât cu Pantocratorul frescelor catalane din perioada romanică. Acela, Hristosul vechilor reprezentări, era, spre deosebire de cel al modei sentimentale de astăzi, un Hristos adevărat fiindcă era cu neputinţă să-L ignori, era cu neputinţă să-L domesticeşti ori să râzi de El, într-un mod vag compătimitor. În cuvintele Mitrop. A. Bloom: „Hristos nu este o pisicuţă, ci un tigru.” Mitropolitul Antonie Bloom, idem, p. 22  Sau cum spunea un poet britanic, W. H. Auden: „ştiu că Hristos este cineva cu totul diferit de Buddha sau Mahomed, fiindcă numai faţă de El trăiesc cu impresia că totul în mine îl respinge, îl refuză; pentru că numai pe Acesta îmi vine să-L pun pe Cruce; de ceilalţi însă, pot face abstracţie.” First Things No. 115 (August/September 2001): 26-32.  Or sentimentalismul tocmai asta face: încurcă borcanele şi reduce în mod artificial intensităţile şi distanţele, creându-şi iluzia că Dumnezeu este o pisicuţă care toarce cuminte la picioarele noastre, dându-ne sentimentul liniştitor că suntem în regulă şi că-L cunoaştem pe Dumnezeu. Sentimentalismul este credinţa somnolentă împăcată cu sine, este succesul unei intervenţii care seamănă cu cea a anestezistului binevoitor dar neîndemânatic care ucide sufletul înainte de operaţia salvatoare. Textul meu va fi prin urmare voit antipatic, aşa cum este antipatică orice încercare de a-l trezi pe cel care de-abia s-a culcat. Potrivit lui Kierkegaard, împotriva unei iluzii nu ai sorţi de izbândă decât în măsura în care o ataci indirect; o confruntare directă este ineficientă. Dar pentru că este vorba de-o iluzie viguroasă, am încercat aici ambele metode.