Recenzie a filmului „Dumnezeu e mare, eu sunt mititica” ("Dieu est grand, je suis toute petite")

Unde Îl mai poate căuta pe Dumnezeu un tânăr al zilelor noastre, aparţinând unei culturi total ateizate, ca cea franceză? Unde Îl poate căuta pe Dumnezeu o fată debusolată şi sensibilă care încearcă să-şi descopere personalitatea - dacă nu, în primul rând, în iubire? Când Dumnezeu dispare din şcoli, când numele Lui nu mai este pronunţat nici de părinţi sau bunici, când tradiţiile şi bucuriile colective sunt fabricate de casele de modă, de industria de artificii şi de televiziuni, a-ţi căuta rădăcinile spirituale şi credinţa devine un lucru extrem de anevoios, alunecos şi amendat de ceilalţi ca anacronic.

La o lectură rapidă, s-ar putea spune că Michele, eroina filmului Dumnezeu e mare, eu sunt mititică al tânărului regizor francez Pascale Bailly, îşi schimbă dumnezeii o dată cu bărbaţii. Iată un subiect aproape scandalos şi cât se poate de neobişnuit pentru spectatorii de azi, mai ales când e venit dintr-o ţară care, de mai bine de trei decenii, a zăgăzuit cuvântul lui Dumnezeu în instituţiile de învăţământ.

Un atu important al peliculei este şarmul şi puterea de improvizaţie a lui Audrey Tautou, devenită celebră o dată cu succesul lui Amèlie. Michele nu e o aventurieră sentimentală, dar este labilă, nu e o fire tocmai mistică, nici superintelectuală, dar e nemulţumită de superficialitatea lumii, citeşte cărţi de popularizare a religiei, dar îşi câştigă existenţa ca manechin. Fire ingenuă şi fragilă, pragmatică, ea se află în căutarea unui model uman şi a unor valori în care să creadă şi fără de care simte că se risipeşte, pe care nici familia, nici şcoala sau societatea nu i le-au oferit. Dar Făt-Frumos desigur că le deţine pe toate!

Existenţa lui Dumnezeu poate fi o certitudine sau doar o ipoteză pentru Michele - această interogaţie nu declanşează mari drame, importantă este pentru ea studierea şi practicarea în doi a ritualului sacru, care umple un gol sufletesc şi configurează o identitate. Dar ce mod de adorare să alegi pentru un Dumnezeu ce străluceşte deasupra tuturor, dar pe Care toată lumea Îl ignoră? Trei iubiri o poartă prin trei mari religii ale lumii, pe care ea încearcă să le înţeleagă, le îmbrăţişează şi le abandonează, după un ritm al neaşezării lăuntrice, care îi minează şi viaţa sentimentală.

După o rugăciune ratată într-o catedrală catolică şi un iubit abandonat probabil din plictiseală, după o căutare în doi a Nirvanei în fumigaţii de tămâie, Michele descoperă un evreu atrăgător, medic veteriniar, Fran¸ois şi, implicit, iudaismul. Acum apare o sursă importantă a comicului, şi anume decalajul dintre pasiunea lui Michele de a descoperi tradiţiile iudaice, respectiv dorinţa de repudiere a propriilor cutume, de către Fran¸ois. Ambii frecventează cursuri de civilizaţie iudaică, dar acribia fetei îl enervează teribil pe Fran¸ois, care o bănuieşte de nesinceritate.

Ambii fug de propriile familii. Michele vrea să transforme dezbinarea şi haosul din propriul cămin în unitate şi sens al vieţii, pe care le găseşte în iudaism. Pentru liberalul Francois, casa înseamnă tradiţionalism provincial şi rigorism, de care vrea să se elibereze printr-o cât mai mare laxitate religioasă. Fiecare luptă, în felul său, cu propriul trecut. Cei doi se aseamănă, dar nu se înţeleg. Ambii funcţionează în contratimp. Mâna întinsă spre ajutorarea celuilalt devine o piedică pentru acesta.

Cuplul Audrey Tautou-Edouard Baer (cunoscut în Franţa mai ales ca realizator TV) evoluează perfect într-o interesantă complementaritate, manifestată în dipoluri ingenuitate/nevroză, generozitate/egoism, intuiţie/raţiune, dar având la bază aceeaşi instabilitate şi nedefinire lăuntrică a personajelor.

Se vorbeşte foarte mult, "franţuzeşte" şi se gesticulează la fel. Nu se poate spune că cei doi scenarişti (Pascale Bailly şi Alain Tasma) au găsit întotdeauna situaţiile cele mai paradigmatice pentru definirea căutărilor eroilor lor, ori că au desluşit perfect haosul din minţile acestora, dar au reuşit să exprime, în mici secvenţe intimiste, climatul instabil al unui posibil domiciliu conjugal clădit pe credinţe mişcătoare, în care tradiţia convieţuieşte cu ludicul şi juvenilul, dar nu reuşeşte să depăşească faza mimetică.

Cu originalitatea sa tematică, filmul surprinde un fenomen de fond din situaţia tineretului occidental aflat la a treia sau a patra generaţie atee şi care, în contextul mutaţiilor etnico-sociale şi, implicit, religioase din ultimele decenii, începe să rediscute problema credinţei.

În ciuda tuturor pesimismelor, se poate vorbi de un progres spiritual: spre deosebire de generaţia hippie a părinţilor săi, Michele nu priveşte înapoi cu mânie, ci înainte, cu speranţă.