Mesalienii. Masalienii. Evhitii. Primele două din aceste nume provin din limba siriacă, iar al treilea din limba greacă si înseamnă cei care se roagă (sau rugătorii - cum sunt întâlniti o dată în: Pateric, Luchie 1 [p.126 în ed. Alba-Iulia, 1990]). Toate aceste nume îi desemnează pe ereticii unei secte mistice despre care Epifanie de Salamina - în ultima sectiune a Panarion-ului său (scris pe la 373) - spune că au apărut în Mesopotamia în jurul anilor 350, de unde s-au răspândit mai apoi în Siria, Armenia, Asia Mică si până în Tracia.

Ei vroiau să se dedice cu totul rugăciunii, si pentru acest motiv refuzau lucrul de orice fel si trăiau din cersit. Cum membrii acestei secte renuntau cu totul la bunurile acestei lumi, neavând lucuinte, dormeau în stradă (dacă vremea le-o permitea), uneori bărbati si femei împreună - promiscuitate din care adversarii lor luau prilej ca să-i acuze de imoralitate, fără ca vreodată să aducă totusi fapte concrete si precise în sprijinul acuzatiilor lor.

Epifanie plasează începuturile sectei sub domnia lui Constantiu II (cel mai mic dintre fiii lui Constantin cel Mare, si ultimul împărat dintre ei, domnind până la 361), în timp ce Teodor de Cir le plasează începuturile câtiva ani mai târziu, sub domnia lui Valentinian. În tot cazul, mesalianismul era deja combătut pe la 390 de Amfilohie de Iconium (unul din astrii minori ai constelatiei capadociene) si condamnat la 431 de sinodul al III-lea ecumenic de la Efes. Totusi mesalianismul a supravietuit în tot cursul secolului al V-lea si chiar mai târziu (sunt mentionati în documente până în secolul al VII-lea, si se pare că chiar la momentul când scrie Fotie - mort în 890 - secta nu era complet stinsă), atât în provinciile orientale ale Imperiului roman, cât si la nestorienii Regatului sasanid.

Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experientei personale dur resimtită: chiar si după botez, omul constată în sine prezenta înclinărilor rele care-l împing la păcat, de unde ei trag concluzia că botezul nu este desăvîrsit si nu are ca efect decât stergerea păcatelor trecute. Neposedând distinctia, clasică în Occident, între păcat originar si concupiscentă, mesalienii traduceau acest fapt prin aceea că sufletul ar fi locuit de un demon, încă de la păcatul lui Adam. Pentru a-l arunca afară, pentru a triumfa definitiv asupra patimilor si a atinge fericita apathia (în care sufletul încearcă senzatia unirii sale cu Mirele ceresc, asa cum femeia o încearcă în îmbrătisările sotului ei), trebuie să se recurgă la un ascetism riguros si mai ales la rugăciune, acea rugăciune neîncetată, neîntreruptă pe care o recomandă sfântul apostol Pavel (I Tes. 5, 17: "Rugati-vă neîncetat" - pe care ei vor să o aplice literal: vezi Patericul, Luchie 1, p.126 în ed. Alba-Iulia 1990). După cum răul se experimentează sensibil în concupiscentă, tot asa pentru ei si prezenta Sfântului Duh care penetrează si îmbrătisează sufletul astfel curătit, îndumnezeit, este resimtită fizic si însotită de fenomene luminoase, de manifestări extatice: de unde calificativele peiorative de "entuziasti" si "horiti" (sau: dansatori) pe care adversarii lor li le dau din belsug, împreună cu multe alte reprosuri: lenevie, laxism moral, chiar orgii - însă este dificil de a distinge în acest rechizitoriu ceea ce reprezintă deviatii carateristice unei false mistici de ceea ce reprezintă calomnii logic deduse a priori pornind de la principiile lor.

Sub o formă prudent ameliorată, transmise sub un patronaj uzurpat dar linistitor (ca de exemplu acela al lui Macarie cel Mare, din pustia Scetică a secolului al IV-lea), ideile si practicile mesaliene au conoscut o largă răspâmdire în toată spiritualitatea răsăriteană: influenta lor se face sijntită în special în dezvoltarea isihasmului asa cum începe el să se manifeste în secolul al VII-lea în Muntele Sinai cu sfântul Ioan Scărarul (mort către 649) si mai ales asa cum se va dezvolta el mult mai târziu în Muntele Athos. Este acesta un semn si un avertisment că orice misticism e în pericol să alunece din ontologie în psihologie si să se degradeze într-o iluzie a simturilor?

Bibliografie

1. La Grande Encyclopedie, t.XXIII, art. "Massaliens" (E.-H. Vollet) pp.369-370.
2. Nouvelle Histoire de l'Eglise, t.I (par Jean Daniélou et Henri Marrou): "Des origines a Grégoire le Grand", Ed.Seuil, Paris, 1963, pp.426-427.
3. Lexicon fur Theologie und Kirche, Siebter Band,1935, "Messalianer" (W. Koch), col.114. Lucrul de orice fel si trăiau din cersit. Cum membrii acestei secte renuntau cu totul la bunurile.