Recenzia filmului „Un american liniștit”

Pe fundalul unei cinematografii prin excelenţă "gălăgioase" şi extrovertite, este normal să-şi câştige un statut aparte filmele... liniştite. Cu condiţia ştiinţei de a povesti în semitonuri, de a reda prin şoapte şi tăceri "polifonice" iubirea, trădarea, dar şi ceva din marile evenimente istorice. Pacienţi englezi, doruri de iubiri imposibile, ecranizări cu iz englezesc, concubine tăcute şi pudice în rochii mătăsoase, europeni fascinaţi de opiu şi de briza Orientului, potentaţi băştinaşi şi comunişti periculoşi, asasinate măsluite şi, desigur, celebrul belle-epoque, omniprezentul belle-epoque, prelungindu-şi existenţa prin colonii cât mai mult după perioada interbelică. Pentru toate acestea se cere, desigur, o pană scriitoricească rafinată, cu tot cu arta creării suspense-ului şi a misterului, dar şi material documentar bine asimilat, filtrat, subiectivizat. Nimeni nu le putea furniza mai bine pentru ecran decât proza lui Graham Greene. Aşadar, aerul britanic al coproducţiei americano-germano-australiene "Un american liniştit", regizată de australianul Philip Noyce, se trage, în primul rând, de aici.

Cinema cu arome orientale, replici şi tăceri bine drămuite, reflexii literare strecurate cu grijă printre imagini luxuriante, contrapunctate cu cadre din actualitatea războiului (franco-vietnamez - 1952), zgomotul exploziilor şi al focurilor de armă amestecate cu lamentate incantaţii tradiţionale şi cu foşnete din natură - toate parcă s-au mai întâmplat o dată (parţial, în "Indochina", parţial, în "Amantul"), dar, cu toate acestea, nu-şi micşorează puterea de atracţie. Primul factor de seducţie este chiar comentariul, rostit din off de protagonist, Thomas Fowler (alias Sir Michael Cane), un ziarist englez detaşat în Saigon, aflat spre sfârşitul carierei, care de la primele cadre îşi ia în stăpânire deplină spectatorul: "Vii în Vietnam şi înţelegi multe în câteva minute. Restul trebuie trăit... Căldura... senzualitatea... cămaşa devenită imediat ca o cârpă... şi briza serii, aducând cu ea o lume de mirosuri care promit orice, în schimbul sufletului".

Sufletul spectatorului rămâne şi el ţintuit de opium-ul artistic de pe ecran, bine întreţinut de întreaga echipă de creaţie, de la directorul de imagine (Christopher Doyle), un maestru al compoziţiei în cadru şi al modelării luminii, la editorul de la masa de montaj (John Scott), un alchimist al trecerii de la ritmul lent-confesiv la cel agresiv al scenelor de masă (vezi secvenţa din bunkărul de la Phat Diem) şi la autorul muzicii (Craig Amstrong), realizatorul unui melanj inspirat de motive pop-jazz şi orientale; toţi aceştia prizează, sub bagheta lui Ph. Noyce şi în ritmul onctuos al povestirii scrise de cuplul Christopher Hampton&Robert Schenkkan, acelaşi miraj asiatic. 

Dragostea şi războiul, prietenia şi trădarea, jocul intrigilor se pot trăi (şi, mai ales, retrăi) doar în Orient la modul detaşat - ceva din eter o face posibil -  doar acolo istoria mică şi mare, personală şi colectivă ajung să se autocontemple - desigur, cu condiţia ca la masa consemnărilor să se afle un talent precum Graham Greene. Nu este de ignorat faptul că printre producătorii executivi se numără Sydney Pollack ("Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?", "Jeremiah Johnson", "Tootsie"...) şi Anthony Minghella ("Pacientul englez"), doi autori care au ştiut să pornească de la mari succese ale literaturii şi să exploateze personalitatea vedetelor de cinema, pentru a pune în scenă, cu o bună ştiinţă a suspens-ului şi a spectacolului, dezbateri de conştiinţă proiectate pe fresca socială şi a istoriei.

Filmul este un remake. În 1958, Joseph Mankiewicz, un regizor, scenarist şi producător american foarte harnic (care a semnat filmul de succes "Totul despre Eva") realiza o primă transpunere cinematografică a romanului lui Greene (cu Michael Redgrave în rolul principal). Cu siguranţă că opera prozatorului englez, care a ştiut atât de bine să romanţeze păienjenişurile istoriei, va prilejui şi alte ecranizări, care vor da întâietate, după convingerile realizatorilor şi modele epocii, problemelor de conştiinţă, confuziilor iubirii sau marilor manevre politice.

De fapt, războiul este gălăgios şi otrăvitor, triunghiurile conjugale, aşijderea, declanşează inevitabil scandaluri, dar în spatele acestor două surse de insalubritate, zgomot, crimă şi literatură guvernează singurul lucru silenţios: marele spionaj (american - zice G. Greene), ping-pong-ul tăcut cu graniţele Vietnamului între terenurile marilor imperii, dirijarea din umbră a destinelor ţărilor mici în numele unor ideologii conjuncturale. Prin cadrul final al filmului - fotografia unui soldat rănit cu ochiul bandajat, cât şi prin ralentiurile atente peste tablourile suferinţei colective declanşate de masacrele reglărilor de conturi, Phillip Noyce&Co. îşi rostesc, dincolo de mirajul asiatic şi visul american, discretul crez pacifist.