Diavolul postmodern

Fizica modernă m-a învăţat că odată puternic excitate majoritatea sistemelor cu multe grade de libertate au comportări pur haotice până să atingă un echilibru stabil. La fel şi în societate: marasmul dejecţional premerge elitismul uman şi intelectual. Înţeleg deci „necesitatea” vremurilor pe care le trăiesc. Mi-e greu însă să le accept agresivitatea, una ne-necesară – suficientă sieşi. Nu vreau sa mă expatriez, nu am vrut niciodată. Provin, de altfel, dintr-o spiritualitate mult prea bogată şi cred că sunt destul de inteligent ca să-mi dau seama că expatrierea nu e decât un panaceu de scurtă durată. Plus că, în termenii societăţii actuale, expatrierea e un „schimb ineficient”: scapi de lepra mizeriei materiale ca să dai de ciuma secularizării şi de plaga corectitudinii politice. Daca lucrezi la o teză de doctorat scapi de un salariu de asistent de vreo 6 milioane de lei dar poţi căpăta, la pachet cu un salariu (altfel neimpresionant după standarde ne-româneşti) de trei zerouri în Euro sau dolari, cugetări de genul „get lost and get laid, then you’ll solve your problem”. Şi cum sapienţa vine întotdeauna de sus în jos cugetarea de mai sus va trebui să vină de la un superior ierarhic. În final alegerea depinde de nivelul de supra-plin al fiecăruia. În primul an de facultate eram exasperat de cât de „lucrativă” e teorema Leibnitz-Newton şi de cât de „grosolane” sunt aproximaţiile unor modele fizice pe care le studiam în cadrul orelor de laborator.  Un exces de pedanterie mă făcea atunci să ţin cont de toate aceste nimicuri benigne. Anii ce-au trecut mi-au demonstrat insignifianţa lor. Unde mai pun că, vorba tatii, cu teoremele mi-am luat întâi bursele şi mai apoi salariul.

Un amic senior îmi vorbea pe Messanger acum câteva săptămâni despre secularizările de acum două secole, subiectul cărţii lui viitoare. Pe moment am zâmbit. Mă gândeam că atunci Diavolul era în starea sa frustă. Era un Diavol materialisto-grobian care ne agresa doar trupul. Cizelarea diavolului, agresiunile interioare, deconstrucţiile de tot felul, aparţin modernităţii care a făcut din secularizare canon social. Bine scria de altfel Vasile Lovinescu în jurnalul său alchimic: „Principala seducţie a lui Satan e comoditatea. E de ajuns să ne uităm împrejur ca să vedem cu ce derizorii, nătânge mijloace ţine în robie enorme colectivităţi umane; televizorul, radio, spectacolele sportive, cinematograful. În vechime oamenii erau mai dificili (sublinierea mea – AN). Să pot privi un spectacol în pijama, să nu mai fie nevoie să mă îmbrac, să ies, ca să vă un spectacol, să pot gâtui instantaneu glasul celui mai mare cântăreţ al lumii, o falsă senzaţie de atotputinţă, iluzia autocreaţiei, iată pe ce mizerabilă farfurie de linte şi-a vândut omul [modern – AN] dreptul său de întâi născut! E de admirat cât de bun administrator este Satan pentru seducţiile lui, cât de judicios le administrează. Am putea releva la Prinţul cantitativului un simţ foarte rafinat al calitativului, al valorilor şi al favorurilor pe care le distribuie tuturor acelora ce au făcut un pact cu el. Momeala e făcută dintr-o falsă calitate pe care Satan o dă unei ispite. Nu e maestru iluziilor?”

Principala erezie postmoderna îmi pare a fi iluzia mult-agresivilor ipochimeni locvace care cred că relativizând trecutul, demitizându-l ar spune unii,  uitându-şi generaţiile întoarse în glia maternă şi punându-şi fraţii porci – trupurile – pe primul plan o să aibă un somn mai liniştit. Dar nu mai vorbim astăzi de erezii decât  atunci când ne rulăm vocabularul, aşa că mă opresc aici. Evident, nici nu le mai sancţionăm ca atare. Promovăm senin însă deşeuri stângiste corecte politic cum ar fi drepturile minorităţilor de tot felul, de la cele sexuale la cele imorale politic. E şi excesul de demagogie o cale a pierzanie – mărturie stă democraţia ateniană.

Plăcerile omului trec astăzi în primplan – Hristos se efasează. Hedonismul postmodern nu e unul cerebral, intelectual ci unul instinctual, este hedonismul lichidelor primare – Guru Bivolaru stă exemplu. Cu toţii ne simţim agresaţi de agnosticismul agresiv-prozelit şi în ultimă instanţă incult care inundă mass-media, de mult-proliferata obscenitate publică, de arghirofilii ignari care ridică metodele succesului personal la nivel de canon, de toate matracucile despuiate care apar la televizor şi ne dau senin sfaturi despre orice şi nimic (siluind limba română la fiecare cuvânt), de colportările orduriere care ne consumă nervii zi de zi, etc., etc. E o agresiune generală căreia fiecare îi facem faţă cum putem. De la o extremă la alta unii se retrag în biblioteci iar alţii în mănăstiri. Eu am ales biblioteca.

Biserica interioară

Punct – Într-un articol apărut iniţial în arabă la începutul anilor 30 şi apoi în franceză, în volumul „Mélanges”, volum tradus de curând şi în limba română sub titlul „Demiurgul şi alte studii tradiţionale” (Editura Herald, 2005), René Guenon insista asupra superficialităţii cu care omul modern priveşte binecunoscuta formulă delfică „gnothi seauton”. În mod curent, expresia este văzută ca un îndemn la cunoaşterea psihicului uman în scopul unei mult-sperate ameliorări morale. Sensul ei profund îndeamnă însă la cunoaşterea părţii nepieritoare din noi – la cunoaşterea sâmburelui nostru divin. Prins însă în vâltoarea sulfuroasă a vremurilor postmoderne, omul anului 7514 ab origine mundi uită prea repede textul psalmilor biblici care spune explicit „Dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81:6), deconstruindu-se în mod tragic. Degeaba construim zgârie-nori de mai bine de jumătate de kilometru înălţime, degeaba construim maşini cât mai rapide şi cât mai puţin poluante, etc., inutile construcţiile exterioare în general, dacă nu construim întâi în noi. În vechime, construcţiile impunătoare erau semnul unei construcţii interioare la fel de importante – astăzi ele arată doar performanţă tehnologică. Biserica este şi ea atât exterioară cât – mai ales – interioară. Până să intrăm în biserica din lemn, cărămizi, mortar şi, după caz, beton-armat, trebuie să intrăm în biserica interioară. Nu degeaba deasupra uşii de la intrarea mănăstirii Antim străjuieşte cioplit în piatră un melc, emblema sfântului Antim Ivireanul, aceeaşi formă având-o şi prima cheie a bisericii, simbol cu tâlc. Biserica interioară o purtăm cu şi în noi aşa cum melcul îşi duce cochilia – creşte în noi ca unghia în carne. Ea este casa Domnului căci, în cuvintele apostolului Pavel, „Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sînt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini” (Fapte 17:24). Apoi, întreabă apostolul în prima epistolă către corinteni, „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Corinteni  3:16). De altfel sensul esotericului V.I.T.R.I.O.L. (abreviere a formulei alchimice „Visita Interiora Terra Rectificando Inveniens Occultum Lapidem”) trimite tot la un drum interior, doar ca omul postmodern gândeşte acum în termeni exclusiv profani şi răspunde violent atunci când simte scintilaţiile sâmburelui său divin; pentru cel nepregătit, poate chiar nedoritor, vitriolul poate fi otravă, de aici derivând şi identificare pe care poporul o face între vitriol şi acid sulfuric – esenţa pură arde. Mi-ar plăcea să spun că omul postmodern rămâne mut în faţa lucrurilor care transced spaţiul şi timpul, însă nu pot, căci mut, mit şi mister au aceeaşi rădăcină etimologică iar omul postmodern are oroare de mister. Muţenia în faţa misterului este semnul tainic al celor din vechime – postmodernii sunt invariabil locvace. Atunci când sunt gândite în termenii raţionalismului, consideraţiile asupra misterului înseamnă, de la Vasile Lovinescu citire, „o căsătorie din dragoste cu ambiguitatea”, căci misterul divin trebuie trăit şi nu disecat la nivel intelectual.

Contrapunct – Analiştii câtorva ziare centrale devin din ce în ce mai atenţi atunci când aud de ortodoxie. Văzându-le agresivitatea faţă de textele lipsite de mult-necesarul certificat de castitate ideologică, mi-am adus aminte de ce se spunea despre textele membrilor grupului de la Antim: „au caracter mistic, adică duşmănos”. Semn că şi somnolenţa inimii, nu numai a raţiunii, naşte monştrii.

Fluturi

Fizica cuantică a intrat în imaginarul colectiv în bună măsură datorită relaţiilor de incertitudine ale lui Heisenberg şi a gâlcevii acestuia cu Einstein care, nepătruns pesemne de teoria dubiului cuantic, se întreba, retoric, dacă „Dumnezeu aruncă cu zarurile”. Departe de cuburile de os ale divinităţii, bătăile din aripi ale unui fluture hawaiian modificau prin anii 60 vremea din New York. Era vremea când Edward Lorenz, tatăl întru haos al fluturelui buclucaş, teoretiza sensibilitatea de condiţiile iniţiale. Legile de mişcare, se ştie acum în fizica neliniară, pot deveni inutile fără o cunoaştere infinit precisă a condiţiilor iniţiale, bătaia din aripi a unui fluture din Hawaii influenţând dramatic, la o lună distanţă, vremea din New York. Imanent-umana imprecizie transformă determinismul în haos, după cum şi haosul poate fi la rândui, iată, determinist. Oximoron mai clar nici că se poate.

Religia este, pe filon etimologic cel puţin, o formă de cunoaştere. Una bazată pe primatul inimii, „religio” trimiţând de altfel, prin „religare”, la refacerea legăturii cu divinitatea. Pentru a reface legătura cu Dumnezeu trebuie însă să-I înţeleg Creaţia. Astă e şi motivul pentru care „fac fizică”: Pentru că admiraţia şi muţenia în faţa Creaţiei îmi sunt necesare dar nu suficiente. Pentru că fizica – ştiinţa în general – poate îmbogăţi discursul teologic adăugând nuanţe şi limpeziri acolo unde teologhisirea nu mai răspunde nevoilor vieţii de zi cu zi. Pentru că nu cred într-un limbaj teologic cvasi-analfabet şi complet decuplat de la pulsul culturii ştiinţifice, după cum nu cred că exerciţiul mental dăunează trăirii duhovniceşti.

Compătimesc, de altfel, cele doua tabere de fundamentalişti care domină azi mass-media. Prima tabără e compusă din uvrierii docili de pe tărâmul cantitativului care L-au exilat pe Hristos (înapoi) în paginile cărţii, osificând pe cât se poate viaţa duhovnicească. Iar osificarea – se ştie – e prima fază a casării. A doua tabără, culmea ironiei pentru o religie a Logosului, e o armată de infanterişti cu sutană – şi nu numai – ce luptă pentru osificarea cuvântului, pentru supremaţia dialectului popesc. Slujitori ai „demonului lozincăriei şi al stereotipiei eclesiastice”, după minunata expresia a lui Steinhardt, ei siluiesc deopotrivă inteligenţa şi bunul simţ. Talibani sunt şi unii şi alţii. Primii sunt talibani întru relativizare, cei din urmă întru împietrire. Primii deconstruiesc (întru haos) realitatea, atât cea exterioara, istorică, cât şi cea interioară, umană, şi osifică (întru casare) viaţa duhovnicească. Cei din urmă împietresc (întru leneveală) limbajul şi anatemizează (tot întru leneveală) ştiinţa. Primii, specimene îndeobşte sclivisite şi (uneori) poliglote, se şi ne dedulcesc întru europenizare şi ecumenism. Cei din urmă, „nu călugări, ci cuiere de haine călugăreşti”, după expresia lui Arsenie Boca, dimpotrivă. Şi unii şi alţii văd viaţa doar în alb-negru. Talibanii întru relativizare nu vor să-şi folosească inima, cei întru împietrire, raţiunea.

Fluturii în fizică sunt doar un simbol. Nu al sufletului, ca la vechii greci, ci al construcţiei şi deconstrucţiei continue a propriilor noastre certitudini şi dubii. Sunt semn că încercăm să agonisim înţelepciunea şi cu preţul a tot ce avem să căpătăm priceperea (Pilde 4:7). Iată de ce „fac fizică”.

Sexualitate postmodernă

Pripăşit accidental cu serviciul printre fiordurile din vestul Copenhagei, toamna lui 2004 mi-a adus iniţierea într-ale sexualităţii postmoderne. „Get lost and get laid” a fost leitmotivul discuţiilor cu un antipatic superior ierarhic, pentru care evacuarea cohortelor de animaliculi aflate în bivuac în zona inghinală era „panaceu universal”. Deliciile sub-abdominale, credea şeful cu predestinat nume de conducător, ameliorau calitatea cercetării ştiinţifice şi fluidizau, că tot veni vorba, aşa-numitele „social relations”, capitol la care – mi se spunea – eram/sunt tare deficitar. Ei bine, ideile beggar-benison-iene ale comandirului au fost, preţ de două luni, sursă de nesfârşite idiosincrasii...

În vremurile din trecut, Balzac credea că o noapte în slujba amorului trupesc îl face să piardă o pagină de geniu, în timp ce mai spre timpurile noastre Charlie Chaplin punea semnul egal între amorul nocturn şi lipsa eficienţei de peste zi. Culmea savorii o dă însă Salvador Dali care declara dezinhibat că îşi refuză spasmele orgasmice pe motiv că acestea i-ar împuţina puterile artistice. „Pensula este penisul meu iar vopseaua-mi este spermă”, după propria-i expresie.

Că Balzac et comp. au preopinenţi nenumăraţi nu mă surprinde deloc, după cum nu mă surprinde nici amestecul confuz de vagino şi faloforie care animă, din când în când, chipurile gingaşe de prin mass-media. Departe de a fi un pudibond obtuz admir sincer concupiscenţa dusă la rang de artă, aşa cum face, de altfel, orice păcătos care crede că cea mai mare păcăleală pe care o poţi face Diavolului e să vezi aspectul simbolic al momelii lui. Îmi displace însă imanenta mediocritatea a postmodernismului de sub semnul căreia nu ieşim, se pare, nici măcar atunci când încercăm deliciile păcatului. Cum altfel să-mi explic succesul unei cărţi de acum vreo trei ani, de pe a cărei copertă galbenă un sexolog chel ne învăţa să facem dragoste „aproape perfect” (sublinierea mea – AN). Enervat de titlu n-am cumpărat scriitura: nu ne-om pricepe la fabricat maşini-unelte sau la turismul litoral, că tot ne iau acum bulgarii toţi muşterii, dar măcar în amor să excelăm. Şi dacă nici acolo nu putem, că deh, vârsta, frigul, „alimentaţia ştiinţifică” din perioada comunistă, etc., etc. măcar să ne propunem asta. A-ţi propune însă să faci amor aproape perfect îmi aduce aminte, involuntar, de echipele româneşti de fotbal care pleacă voioase în deplasare cu gândul la un „echitabil” zero-zero şi se întorc acasă cu o căruţă de goluri. Primite, nu marcate. Şi mai îmi aduce aminte de deziluziile studenţilor care, cu gândul la un 5 salvator, obţin, invariabil, un 4,50 care nu se poate rotunji – „înc-o boabă”!

Aşa că haideţi, dragi fraţi şi surori întru Hristos, să  nu  ne lăsăm prinşi în mrejele (uneori contondente alteori concupiscente ale) postmodernismului, să urmăm voioşi calea ortodoxiei şi să fim încredinţaţi că doar viaţa întru Hristos este calea către Perfecţiune. Chiar şi – sau, poate, mai ales – atunci când, după ce vom fi lăsat pe mama şi pe tatăl nostru, vom deveni un trup cu aleasa/alesul inimii. Să ne rugăm aşadar cu toţii pentru îndreptarea erotomanilor de profesie şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii unde, despuiaţi de toate beteşugurile postmoderne, vor regăsi Perfecţiunea.

JayFest

Puzderie de babe îmbisericite, nou-îndreptaţi şi drept-credincioşi în floarea vârstei. Plus nelipsiţii gură-cască. O mare de indignare de-o parte, una de penibilitate de cealaltă. La mijloc – ca de obicei – jandarmii. O droaie de reporteri amestecată prin mulţime. Pe primele pagini ale ziarelor văd titluri de-o şchiopă despre GayFest şi despre înamoratul comandir întru pidosnicie (şi, pentru partea femeiască a acceptaţilor, întru safism) care tocmai şi-a pus pirostriile. Mare preot a fost o tribadistă de vârsta a doua care susţine cauza minorităţilor sexuale de prin estul Europei – unul barbar şi incorect politic. Bucureştii sunt semi-paralizaţi de GayFest, sau poate e doar impresia celui care percepe realitatea românească prin medierea presei. În îndepărtată Indie, aflu din paginile unui cotidian central liber şi anti-pudibond, o femeie s-a căsătorit cu un şarpe. Alte plaiuri, alte metehne.

Primarii sunt indignaţi de posibilele căsătorii homosexuale, cetăţenii la fel. Uităm de heterosexualii de bune moravuri care penetrează energic – că, deh, tot e în context – fondurile publice, uităm de incompetenţa politicienilor post-comunişti, heterosexuali şi ei, se înţelege, care ne tot afundă în marasm de aproape două decenii, uităm de gripa aviară care, se vede treaba, nu mai e nici ea efectul unor heterosexuali incompetenţi obişnuiţi cu huzurul şi sfânta leneveală, ci e pedeapsa Divinităţii pentru jocurile de budoar ale unor minoritari.

Avatarul în-pipernicit al lui Mihai Viteazu protestează energic cot la cot cu sfinte feţe bisericeşti. Homosexualitatea e inacceptabilă, e cel mai mare păcat contra-firii. Aşa o fi, dar până una alta e păcatul lor. Doar al lor. Noi, drepţii heterosexuali, ar trebui să fim preocupaţi de ale noastre.  Sau, se vede treaba, una e sa acceptăm voioşi (şi mândri, că, deh, e vorba de stamina naţională) zâmbetele complice ale suedezelor ce părăseau litoralul românesc profund impresionate de calitatea serviciilor şi de vigoarea salvamarilor (istorii de prin anii 70 ... şi nu numai ...) şi alta e să acceptăm diferenţele semenului de lângă noi, pidosnic de felul lui. Nu contează că-şi plăteşte dările la stat, că are bunul simţ de a nu umple caldarâmul din faţa blocului cu flegme, că nu ne terorizează pe la miez de noapte cu zeci de decibeli din vocea menestrelului vertically challenged (dacă e să fim incorecţi politic atunci haideţi să fim până la capăt!), nu şi nu. Tot ceea ce contează în ochii puriştilor este teaca mădularelor fiilor Domnului.

Nu pot sa iubesc categorii sociale; şi nici nu pot să le urăsc. Nu pot iubi sau urî entităţi abstracte. Iubesc sânii copţi ce tresară suav prin taioare şi buzele pline ce se cer sărutate; preţuiesc onestitatea şi bunul simţ al unui homosexual căruia regina Danemarcei i-a mulţumit pentru serviciile aduse ţării făcându-l cavaler – amiciţia lui mă onorează; mă oripilează mitocănia unui heterosexual cu sutană care migăleşte prin redacţiile bucureştene şi bate apropouri obscene colegelor de redacţie; apreciez vigoarea handbalistelor daneze (o bună parte din ele lesbiene) care luptă îndârjit până în ultima secundă a meciului; mi-e scârbă de porcăriile vag heterosexuale-vag homosexuale spuse în cor de galeriile echipelor de fotbal; sunt fascinat de geniul lui da Vinci, homosexual şi el, care va rămâne, cred, cel mai mare inginer al tuturor timpurilor; sunt alergic la grohăitul heterosexual al politrucilor de profesie care prosperă indiferent de sistem. Şi la multe altele, prea multe pentru a le mai menţiona.

N-a fost GayFest ci JayFest, ca să fiu pe placul anglofililor sadea. Adică multă, prea multă vorbărie inutilă. Semn că unii şi-au făcut deja meserie din apa de ploaie ce se scurge prin mass-media.

Mârşăvii hetero, păcate homo

„Alexandre, fă crucea mare, că Dracu-i bătrân”, îmi spune cu un inimitabil amestec de dragoste şi umor tatăl duhovnicesc de fiecare dată când îi intru în chilie, mai rar acum, mai des în trecut. Ne-am cunoscut acum mai bine de zece ani, înaintea examenului meu de admitere la liceu, şi, potrivindu-ne, am rămas legaţi. O legătură întru Hristos bazată pe dragoste, pe infinită dragoste. La ceasuri tainice de seara îi împărtăşeam din mizeria şi dulceaţa vieţii mele citadine, după care îl ascultam în tăcere în timp ce-mi istorisea din peripeţiile celor nouă decenii de viaţă. Mă întorceam apoi în Bucureşti; câteodată pe ninsori crunte ce ameninţau integritatea maşinii, alteori în seri fierbinţi de vară, îmbăiat în valuri de sudoare. De fiecare dată însă ameliorat moral şi optimist peste poate, căci – ştim cu toţii – tristeţea şi deznădejdea sunt păcate grave.

Multora din poveţele părintelui Nicolae nu le-am prins încă miezul, în timp ce despre altele îmi spunea că „e mai bine să nu ajung să le înţeleg”. Lunile trecute mi-au venit în minte gândurile sale despre „colivari”, nume generic dat preoţilor fără pic de chemare, mânaţi doar de partea lumească, când am aflat cu surprindere (şi durere...) despre mitocăniile unui preot ce migăleşte de ani buni prin mass-media românească.

De departe, pare un ziarist energic bine racordat la realitatea cotidiană. De aproape însă, e un preot bine racordat la mizeriile ei, pe care văd că le acceptă organic. N-aş fi scris despre mojic – la urma urmei, nici primul şi nici ultimul purtător de sutană care, prins în mrejele unui paroxism imund (dar, lucru interesant, nebahic), îşi declamă fierbinte dorinţa de a rămâne fără mădular, spre a se putea întoarce la marea lui iubire: băutura. Mă şochează însă tupeul mârlănesc al acestui preot care se îndreaptă cu paşi repezi spre climacteriu dar bate nonşalant apropouri obscene colegelor de prin redacţie, suficient de tinere, de altfel, pentru a-i putea fi fiice. Desigur, mi se va spune că pramatia nu e regula ci doar excepţia, şi aşa şi este; numai un rău-voitor ar putea să susţină contrariul.

Bâlciul hetero-homosexual de zilele trecute mi-a arătat însă cu câtă uşurinţă identificăm păcatele celorlalţi şi cât e de greu ne vedem mojiciile proprii. Căci să nu ne amăgim singuri, cauzele mult-trâmbiţatei degradării morale trebuie căutate întâi în nenumărate mârşăvii hetero şi abia apoi în rarele păcate homo. Altfel spus, mitocănia cruntă, delapidarea, violenţa, delaţiunea ordurieră, vulgaritatea, jaful, şantajul, reţelele de crimă organizată, etc., etc. nu au orientare sexuală; ele nu sunt nici hetero nici homo, sunt a-sexuale. Şi tocmai pentru că nu au orientare sexuală ele ne aparţin nouă, majoritarilor heterosexuali care dominăm numeric.

Reacţiile oamenilor simpli faţă de GayFest nu arată, cred eu, intoleranţa heterosexualilor (drept-credincioşi sau nu) faţă de homosexuali. Ele sunt doar cel mai recent episod din mascarada continuă a ultimilor 17 ani, de-a lungul  cărora o coterie de minoritari (de data asta minoritari în raport cu rigoarea legii, nu cu practicile sexuale!) şi-a văzut liniştită de treabă. Iar atunci când presiunea devenea prea mare apăreau ca peste noapte subiecte (invariabil) stupide care mutau rapid centrul de greutate al discuţiilor dintre majoritari – tehnică veche.

Aşa că haideţi dragi fraţi pravoslavnici să nu înfierăm orbeşte păcatele homo până nu ne edificăm asupra mârşăviilor hetero.

Viata întru rating

Îi ştim – sunt peste tot. Domină fonico-vizual emisiunile sportive, dezbaterile politice, emisiunile mondene. Ştirile de senzaţie. Televizorul, presa, mass-media în general, toate au fost parcă inventate pentru a-i pune în valoare. Pentru a le amplifica la nesfârşit tâmpa măcăială. Unii ne arată limuzinele de jumătate de milion de euro; alţii îşi trâmbiţează pedofiliile – la evenimente mondene, în paginile ziarelor. Pe sticlă la ore de maximă audienţă. Unii construiesc case, biserici, stadioane; alţii echipează autostrăzi. La o adică, cu toţii primesc trupul lui Hristos pe linguriţă şi se conformează preapodobnicelor tradiţii multi-milenare. De trăit nu trăiesc întru Hristos, ci întru rating.

Devenim nişte voyeuri insaţiabili. De la baba de la poarta bisericii care bate mătănii cu gândul la situaţia maritală a nepoatelor de prin cartier şi administratorul de sistem care verifică la sânge mesajele ce-i trec prin routere, până la puietul mesmerizat de fastul pedofiliilor televizate, cu toţii părem a degusta vieţuirea terţului evghenicos de lângă noi. Psihologic, voyeurismul îmi pare perfect explicabil. Încorsetat de mizeria traiului diurn, compatriotul slab de vârtute juisează în faţa televizorului unde, ca să dau doar cel mai recent exemplu, nu mai sunt doar Monica şi de Iri – nu, nu, acum sunt trei! Monica, Iri şi ea/el, telespectatorul tăcut din canapea. Privitoarea nubilă rămâne doar fizic în faţa televizorului; în gând, pubera se lasă prinsă în braţele vânjoase ale bunicuţului etern-înamorat, plimbată pe la Paris şi sărutată sub clar de lună în faţă bazilicii Sacré Coeur de Montmartre. Restul se consolează fiecare cu ce poate. Unii se văd la volanul unor limuzine scumpe ce nu prea seamănă cu cohorta de Dacii din faţa blocului, alţii scapă de sufrageriile 3 pe 5 şi se văd lăfăindu-se în interioarele filmate cu generozitate de cameraman, ş.a.m.d. Un lucru e sigur, opulentul terci televizat are câte ceva pentru fiecare. În lipsa ghiveciului animat de pe sticlă – nasolie mare, ştiu, dar asta e, trebuie din când în când să mai ia şi teatraliştii câte-o pauză; măcar să verifice ratingul daca nu le ajunge timpul pentr-un pui de somn şi-o partidă de amor – ne umplem viaţa cu ce putem. Excepţia face cruda realitate, prea dură pentru a o privi frontal. Ne interesăm aşadar de fata din Spania a vecinei de la 6, de casa de la ţară a colegului de la serviciu, de divorţul politic dintre palate, de amantlâcul unui jucător căzut, mai nou, în Serie B, de nurii unei blonde voluptoase, fostă consilier prezidenţial, care s-a expus câteva zile pe litoralul românesc, etc., etc. Bârfa, cârcoteala şi voyeurismul sunt deopotrivă panaceu pentru realitatea cruda şi nesfârşită invitaţie la ne-muncă, la ne-acţiune – la lene. O lene stearpă, ignobilă şi puturoasă mai ceva ca brânza de oi. Parapon mai puternic în calea muncii/eficienţei nu văd; poate doar prostia – în starea ei pură, neprihănită încă de profunzimile vieţii –, dar şi aici am ceva dubii.

Puţini sunt ce-i care-şi mai trăiesc astăzi viaţa. Opţiunea majorităţii faţă de propria existenţă îmi pare a fi pasivitatea. Se schimbă războaiele, intrate, se spune, în faza lor posteroică; stai, adică, în faţa unui calculator – sorry, centru de comandă – şi nenoroceşti o gloată de amărăşteni cu niscaiva bombe, rachete şi alte cele. Dacă n-ar fi CNN-ul să informeze prompt asupra pagubelor produse, mai că ar crede ipochimenul din faţa monitorului că testează vreo variantă ameliorată de Counter-Strike. Se schimbă şi jocurile copilăriei; pironită în faţa monitoarelor marea majoritate a plozilor a uitat bucuria simplă a unui hoţii şi vardiştii. E la modă să stai într-o sală semi-iluminată alături de alte câteva duzini de copchii şi să te joci în reţea. Cu ochii pironiţi în monitor se plimbă, spune el, pe unde vor tastatura şi mausul lui. Se schimbă şi bucătăria; obişnuiţi cu rebuturile E-urizate şi constrânşi de nişte bucătării-machetă nu mai ştim să gătim. Se schimbă până şi sexualitatea care, dacă ar fi să mă iau după sumedenia de parafilii ce-mi siluieşte ochii, a intrat în faza ei postcopulatorie. Erotism, spune o butadă celebră, e când faci amor – pornografie e când te uiţi. Astăzi domină pornografia.

Tristul adevăr e că de când cu universul virtual am uitat să mai trăim. E suficient să deschizi computerul/televizorul/radioul şi primeşti de-acolo vieţi trăite de-a gata; nu mai trebuie să te tot osteneşti. Unii, puţini, îşi trăiesc viaţa întru rating; noi, ceilalţi, majoritatea, suntem (fiecare în parte şi toţi laolaltă) maldărul de carne din spatele punctelor de rating. Într-adevăr, eterna şi fascinanta Românie.