„Ce se întâmplă cu făgăduinţa lui Hristos de a mântui lumea? Foarte adesea avem impresia că Creştinismul nu numai că a ratat mântuirea lumii, dar că, de asemenea este responsabil pentru decăderea ei.”

Consecinţele dezastruoase ale unui creştinism denaturat şi disfuncţional din punct de vedere existenţial, sub multe aspecte decisive, face imperioasă constatarea acestei pervertiri, precum şi restabilirea tradiţiei creştine în autenticitatea ei originară, aceasta fiind o chestiune de viaţă şi de moarte pentru omul contemporan.

„Această carte este fundamentată pe convingerea că pentru catastrofele lumii contemporane este responsabilă într-o foarte mare măsură denaturarea creştinismului care iniţial s-a realizat în Apus, iar scopul ei este denunţarea şi acuzarea pervertirii…”

„Noi toţi, ortodocşii, care vieţuim într-o tradiţie culturală occidentală trăim, fără ca de obicei să conştientizăm o criză de autenticitate pe care Ortodoxia o parcurge din momentul în care în zonele în care ea a constituit leagănul vieţii (spirituale – n.n.) timp de două mii de ani, cultura occidentală a triumfat.”

„Un exemplu de înstrăinare religioasă a ortodocşilor este faptul că realitatea credinţei este percepută declarativ şi nu existenţial. Înţelegerea intelectualistă a credinţei este în acord cu tradiţia apuseană, îndeosebi cu cea protestantă, în timp ce pentru tradiţia ortodoxă, credinţa este o trăire universală, un mod de a vieţui şi de a fiinţa. Astfel, în pofida discursurilor noastre făcute cu glas ridicat, existenţial suntem mai mult protestanţi decât ortodocşi, întrucât, adoptând cultura occidentală, trăim un mod de viaţă apusean, cu precădere protestant. Credinţa noastră nu este credinţa pe care o mărturisim verbal şi într-un mod intelectualist, ci credinţa pe care o transformăm, fie şi inconştient, într-un mod de a fi.”

„Chiar dacă studiul textelor care descriu troposul ortodox al vieţuirii şi al fiinţării este aproape singurul lucru pe care îl putem face în clipa de faţă pentru a putea regăsi acest chip al vieţuirii”, totuşi studiul „poate uneori dezorienta, pentru că ne poate crea falsa impresie că, întrucât studiem descrierile acestuia, cunoaştem un mod de a fi. Omul contemporan nu pare să suspecteze faptul că descrierea realităţii nu este însăşi realitatea. De aceea, este necesar ca studiul să fie însoţit pas cu pas de experienţa practică, nu doar pentru a fi util, ci şi pentru a nu-i fi omului fatal.”

„Pentru ca studiul textelor tradiţiei noastre ecleziale să fie ziditor, vor trebui studiate textele care descriu trăiri asemănătoare cu cele ale noastre. Studiul textelor care descriu trăirile marilor asceţi poate să acţioneze şi acţionează ca alibi sau refugiu în faţa realităţii noastre mizere, şi nu numai că nu contribuie la dezvoltarea şi la maturizarea noastră spirituală, ci poate să devină cel mai sigur mod de împiedicare şi zădărnicire a ei”.

Una din principalele trăsături ale teologiei scolastice este preocuparea acesteia de probleme în întregime străine de neliniştile omului. Este unul din motivele pentru care teologia a devenit independentă şi nu are nici o înrâurire asupra vieţii oamenilor.

„Scopul unei teologii autentice este dezvoltarea, împlinirea şi mântuirea omului, şi tot ce ar preocupa-o trebuie să fie conectat în mod imediat vieţii umane.”

„Teologia ortodoxă fie că a continuat să imite vechiul ifos al teologiei scolastice apusene, fie a dezvoltat un scolasticism neopatristic”, adică se referă neîncetat la Sfinţii Părinţi ai Bisericii (numai) ca la nişte surse bibliografice, nu însă în spiritul patristicii.

Părinţii Bisericii au folosit ca surse pentru teologia lor viaţa bisericească şi se refereau mai rar la texte, iar când foloseau scrieri anterioare, se referau la ele „ca la puncte de vedere ale vieţii ecleziale deplin integrate acesteia.”

„Până şi cei mai însemnaţi teologi ortodocşi care de-a lungul ultimilor ani au o orientare patristică sunt scolastici.” Mulţi dintre ei sunt fie laici, fie clerici fără activitate sau responsabilitate pastorală. „Cuvântul lor teologic, oricât de grav şi impozant ar fi, chiar dacă este rodul unui sârguincios studiu al operelor patristice nu pare să aibă o influenţă esenţială asupra vieţii noastre bisericeşti, care pare să fie determinată teologic de către clerici neavizaţi.”

Scolasticizarea teologiei este o realitatea incontestabilă a lumii noastre. Problema teologiei nu e în opiniile pe care le formulează, nici în terminologia sau frazeologia pe care o foloseşte, ci în faptul că nu este conectată vieţii: „teologia noastră este astăzi amputată totalmente de viaţă”.

„Nimic nu poate submina mesajul mântuitor al lui Hristos cum o face raţionalizarea acestuia.”

Teologia trebuie să se întrupeze, să exprime unirea celor două firi ale lui Hristos, să facă vizibilă omului căzut lucrarea de asumare a firii umane, să arate concret cum „funcţionează” perihoreza şi coparticiparea; altfel, „în ciuda terminologiei ei ortodoxe, existenţial rămâne nestoriană.” 

Există un „climat în care pare să domnească concepţia că teologia există pentru a fi teoretizată şi că viaţa bisericească poate exista fără legătură cu teologia.”

„Orice cuvinte am folosi pentru a descrie iubirea, o vom avea subminată decisiv, întrucât o prezentăm ca discurs şi nu ca o degustare a vieţii. De aceea, oricât au fost de frumoase cuvintele care adesea au fost rostite de-a lungul ultimilor ani, ele au început să-şi piardă într-un mod primejdios puterile şi în scurtă vreme vor provoca numai plictis, dacă nu cumva îl provoacă deja. Omul contemporan, împovărat de starea sa de disperare a început să considere toate aceste cuvinte frumoase drept bătaie de joc.”

„ Astăzi însă aproape nimeni nu mai crede în nimic, şi nici nu are nădejde în ceva. Nu crede nici în ideologiile teologice care înfloreau şi impresionau acum zece sau douăzeci de ani, nu crede nici în cuvintele de astăzi (…) A auzit că Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu, unde oricine îşi află împlinirea, găseşte dragoste, frăţietate şi unitate, dar nu a văzut decât spaţiile unor slujbe impersonale, unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi nimănui nu-i pasă de celălalt. Şi la orice uşă ar fi încercat să bată, când încerca să se apropie de acei vorbitori plini de harismă, care-i vorbiseră atât de inspirat despre îndumnezeire şi despre perihoreză, pentru a le cere să fie copărtaşi la propria-i disperare, nu a întâlnit decât o indiferenţă rece sau o respingere foarte politicoasă.”

„Atât de scăzut este nivelul la care a ajuns viaţa bisericească şi teologia ei, încât oricine vrea să păstreze o elementară seriozitate, ori tace ori denunţă ceea ce se întâmplă, înainte de toate punând în pericol şi expunându-şi el însuşi propria persoană. Pentru că este caraghios ca astăzi cineva să acuze pe ceilalţi pentru mizeria noastră, când contemporană decădere umană este cazanul în care fierbem cu toţii.”

„Starea vieţii bisericeşti a unei epoci este cel mai sigur şi cel mai autentic mod de a afla valoarea teologiei ei. Iar o importantă unitate de măsură este starea lumii. (Sf. Ioan Gură de Aur: Nimeni nu ar fi păgân dacă noi am fi creştini cum trebuie; dacă păzim porunca lui Hristos, dacă fiind vătămaţi, binecuvântăm, dacă rău suferind facem bine (…) nimeni nu ar fi o astfel de fiară, încât să nu fie influenţat prin intermediul evlaviei”)

„Viaţa bisericească este imaginea teologiei contemporane şi îi seamănă, dar este şi consecinţa acesteia, pentru că influenţa reciprocă este inevitabilă, iar contemporana teologie ortodoxă este adesea un monstru, o interpretare falsă, o anomalie evidentă.”

„Duhul lui Hristos lipseşte aproape cu totul din lumea creştină contemporană, iar Biserica este aproape în întregime în afara lumii sau în întregime asimilată lumii. În realitate, Biserica este astăzi aproape în întregime invizibilă. Dacă Biserica este unitate, frăţietate, iubire, comunitate, atunci Biserica pare inexistentă.” Căci ar trebui să vedem manifestarea harismelor Duhului Sfânt în Biserică, şi anume: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, cinstea, bunătatea, credinţa, blândeţea, cumpătarea.