Recenzia filmului „Binecuvantata fii, inchisoare!”

Există o taină a suferinţei. Puţini sunt dispuşi să o afle de bunăvoie. Cei mai mulţi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existenţei. Revolta raţiunii, declanşată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăţa din durere. Şi totuşi, acesta este singurul ei rost: curăţarea de egoism, regăsirea solidarităţii umane şi reapropierea de Dumnezeu. Există oameni pentru care experienţa închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credinţe: doar supraomenescul poate birui subumanul. Mulţi dintre ei au preferat să rămână în anonimat. Unul dintre puţinii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă, iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm şi filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican), pe care avem bucuria să-l vedem pe ecrane.

Memoria gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat şi de supus derizoriului, ca cel actual. Formula "Tinerii trebuie să ştie", devenită celebră prin legătura ei cu tot ce înseamnă pentru români "memorial al durerii", nu va deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna completată cu imperativul "a înţelege" (altfel, "a şti" poate deveni un coşmar). "A înţelege sensul suferinţei" - iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai zguduitoare, despre spaţiul concentraţionar (dar bazate numai pe "a şti"), filmul lui Nicolae Mărgineanu.

"Nu vreau ca acest film să fie văzut cu detaşare", declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detaşare, după cum nu a fost văzut cu indiferenţă După-amiaza unui torţionar al lui Lucian Pintilie. Şi totuşi, cele două sunt opuse ca optică; este bine, aşadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie ficţiune după viaţa din lagărele comuniste; cruzimea şi oribilul depăşesc puterile imaginarului iar, pe de altă parte, actul ficţiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile faptelor de viaţă – este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simţit nevoia să recurgă la literatura memorialistică pentru a-şi configura scenariile. Doar că ceea ce şi-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul caută unghiul torţionarului (abordare inedită în filmografia românească a gulag-urilor şi rarissimă în literatura corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează limitele bestialităţii şi ale degradării omeneşti (şi a "lipsei de conştiinţă româneşti", cum declara), celălalt este interesat, dimpotrivă, de posibilităţile de supravieţuire morală şi zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-şi înţelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei patologicului, celălalt se străduieşte să se înalţe pe culmile misticii creştine ale iubirii vrăjmaşilor. Pintilie lucrează cu furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului şi ale malignului, pe care se forţează şi ne forţează să le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadare într-o dimensiune superioară cunoscută şi o găseşte în estetic; evadarea nu are, însă, şi o dimensiune noetică (implicit, etică) şi iată că esteticul se colorează, evident, de sarcastic.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film vom scrie mai mult). El urmăreşte nu electroşocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să înveţe din ea; nu caută anomalia (fie a şi estetizată), ci posibilitatea păstrării normalităţii în condiţii anormale, rezistenţa la rău prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că îşi propune o experienţă imposibil de înţeles fără a fi asumată, în al doilea rând, datorită dificultăţii de a-şi găsi o echipă pe măsură. "Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodată" – declară regizorul. A evoca suferinţa a mii de oameni nevinovaţi nu mai este o problemă actoricească sau regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul şi întreaga echipă înţeleg acest lucru şi se apropie de film în stare de rugăciune. "Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo" – declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat, prin deşteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, chiar şi figuranţii învăţau împreună experienţa Crucii, dorind să se împărtăşească măcar pentru o zi de suferinţa celor care pătimiseră acolo. "Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a suferinţei, ne părea rău când trebuia să le dăm jos" – povesteşte Maria Rotaru, una dintre actriţele care au avut un rol secundar în film. O altă dimensiune a creaţiei actoriceşti s-a deschis. Şi, cum pelicula păstrează totul, vor avea şi spectatorii ocazia să se împărtăşească de o altă dimensiune a creaţiei cinematografice. A ieşi din sala de proiecţie în stare de rugăciune. A păşi pe platou în stare de rugăciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest miracol?

În primul rând, din împărtăşirea memoriei aceloraşi fapte, de către clasicul lanţ scenarist-regizor-actor, lanţ care funcţinează, în esenţă, pe bază emoţională. Este marele miracol al teatrului, preluat şi de film, cel care dă viaţă unui text sau ridică la putere un fapt de viaţă. Acest lanţ emoţional, pnevmatic - pe care, în cazul de faţă şi nu numai, trebuie să-l completăm cu încă o verigă esenţială: aceea a autorului textului – se bazează pe miracolul împărtăşirii aceleiaşi experienţe fundamentale, pe binomul "a dărui/ a primi", în fine, pe dorinţa actorului de a îmbrăţişa şi el crucea purtată de autor.

Ne întrebăm de ce astăzi teatrul şi cinematograful, mai ales, se sufocă? Pentru că numai iubirea dă viaţă. Pentru că numai un text izvorât din iubire (cu toate implicaţiile ei, enunţate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a deştepta iubirea în lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică şi poate da naştere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.

Cum reuşesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a temei suferinţei şi a persoanei umane şi, în acelaşi timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micşorare a propriei personalităţi artistice în faţa misterului celuilalt, în faţa realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mărgelele de sticlă, prilej de exerciţiu estetic ori de punere în ecuaţie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca şi viaţa. Orice iniţiere se face prin conştientizarea nimicniciei propriei persoane în faţa misterului. Or, Nicolae Mărgineanu nu "iniţiază" pe alţii, păstrându-se pe sine în afară, ci participă şi el la mister, "se iniţiază" şi el în tainele aspre ale detenţiei, cot la cot cu actorii şi spectatorii. "Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos" – ne învăţa părintele Constantin Galeriu. Nichita Stănescu spunea că moşeşte sensuri în cuvinte; tot aşa, Nicolae Mărgineanu declara că, în faţa zidurilor impregnate de suferinţă de la Jilava, nu se simţea decât un simplu translator... El nu operează comutaţii semantice, ci încearcă, cu smerenie, să descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că respectă chimia (adică seva) realului.

Filmul este structurat ca o suită de secvenţe extrase din materialul narativ al cărţii-sursă, care urmăresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franţa, Nicole Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită excesele metaforice, dar şi pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist şi sintetic, bazat pe observaţia psihologică a relaţiilor interumane din mediul concentraţionar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul câştigă, astfel, autenticitatea preţioasă a documentului, fără a pierde potenţialul de generalitate oferit de ficţiune.

Admirabilă a fost, după cum spuneam la început, ţinuta profesională şi umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de Maria Ploae) şi până la figuraţie. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanţi interpretarea detenţiei n-a fost un joc, ci asumarea pătimirii confraţilor mărturisitori, pe a căror jertfă s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de "interpretare", ci unul de retrăire. Martiriul nu se "interpretează", ci se trăieşte ori, pe scenă, se retrăieşte; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. "Îmi propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole" – se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susţin atitudinea. "Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărţii" – declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obişnuită de pe platourile de filmare înţeleg cât de greu este de atins acest lucru. "La început mă apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort şi iată, ne pomenim într-o atmosferă de smerenie faţă de cei care au suferit aici... Eram uimiţi cu toţii de atmosfera minunată care se instalase în celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «deţinutele» noastre" – povesteşte regizorul. Chiar şi actriţele de figuraţie erau fericite că au trăit, măcar pentru o zi, acea experienţă: "Am îmbrăcat şi noi acele zeghe...".

Pelicula nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a întipărit pe peliculă şi este, cred, cel mai elocventă în secvenţa nopţii de Paşti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor "deţinutelor" cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă şi rece "Hristos a înviat" exprimă (pentru mine, cel puţin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am văzut actori fericiţi...