Discuţiile recente privitoarea la îndreptăţirea prezenţei simbolurilor religioase creştine (icoane şi crucifixe) în şcoli şi instituţii publice (spitale) au împărţit societatea românească în două tabere precise. În cazul de faţă, niciun cetăţean turmentat nu mai deranjează onorata asistenţă, fiecare din noi părînd să ştie cu cine şi de ce votează. Întrucît este vorba de o chestiune care priveşte mai ales viaţa polisului, situaţia pare să-i dea dreptate definiţiei lui Carl Schmitt potrivit căruia distincţia esenţială a politicului este cea dintre prieten şi duşman. Principiul este bun fiindcă este precis şi cuprinzător. El este confirmat de situaţia particulară din România; vedem astfel că taberele erau deja constituite în virtutea unor simpatii, respectiv antipatii consolidate şi verificate în timp. Mă refer la acel reflex care îmi cere de la bun început să fiu de partea celor atacaţi de cel pe care-l percep ca adversar, chiar dacă nu ştiu decît în mod vag care este chestiunea. În acest sens, cred că sîntem cu toţii de acord că solidaritatea noastră cu anumite valori şi persoane derivă uneori din antipatia pe care ne-o provoacă principii şi persoane opuse celor dintîi. Majoritatea acestor gesturi şi atitudini se consumă şi apar la nivelul politicului. În absenţa statului nostru politic, fie am deveni solitari (Aristotel a spus-o demult), fie ne-am organiza în acord cu alte principii (de pildă, în Împărăţie). Însă oricît de întemeiată ar fi această antipatie, atunci cînd înlocuieşte discernămîntul rezultatul este că ajunge să fie ameninţat chiar obiectul în discuţie, care riscă să fie instrumentalizat politic. Mă tem că tocmai aceasta tinde să se petreacă în acest moment în România în cazul icoanelor. Mai precis, gravitatea chestiunii ne demonstrează că principiul lui Schmitt este insuficient atîta vreme cît ceea ce este ameninţat depăşeşte ordinea politicului. Astfel, dacă politicul ar ţine de ordinea unde operează distincţia dintre prieteni şi duşmani ai statului de drept, medicina ar ţine de ordinea unde operează distincţia dintre prieteni şi duşmani ai sănătăţii, şi aşa mai departe. Din punct de vedere creştin însă, atunci cînd omul este ameninţat, lucrurile sînt ceva mai complicate, fiindcă omul împărtăşeşte destinul lui Dumnezeu: cei doi rămîn sau dispar deodată. Aşa că, la nivelul Istoriei, atît umanitatea cît şi Divinitatea ţin de ordinea unde operează distincţia dintre prieteni şi duşmani ai Logosului Întrupat. Teologia politică nu trebuie să fie un mod de a aplica în viaţa politică principii teologice, ci o încercare de a gîndi în acelaşi timp în ambele moduri, de sus şi de jos.

Acesta este unul din motivele pentru care nu putem expedia discuţia, privind-o cu superioritate dinspre orizontul teologic; pe de altă parte, nu este sigur că avem într-adevăr o perspectivă teologică corectă asupra icoanelor şi nici asupra acestei controverse.

Prin rîndurile de faţă încerc să pun nişte întrebări care sper că vor orienta problema în lumina corectă. Într-adevăr, s-ar putea spune: cel mai bine ar fi să lăsăm să vorbească şi să lucreze icoanele însele. Dar mai vorbim noi oare limba lor? Ştim oare ce apărăm atunci cînd apărăm icoanele? Ştim într-adevăr ce sînt icoanele, ce să aşteptăm de la ele şi ce aşteaptă ele de la noi? Sînt icoanele cu adevărat necesare? De ce?

Ideea că icoanele sînt bune din principiu este una care poate fi şi chiar trebuie respinsă. Atitudinea superstiţioasă a majorităţii creştinilor ortodocşi faţă de icoane nu este decît un mod de a deschide inamicului accesul în cetate, iar atitudinea condescendentă a celor care susţin imatur că, în fond, „icoanele nu fac nici un rău” nu face decît să le întindă o mînă barbarilor urcaţi deja pe ziduri. Iarăşi, graba cu care am privit toată problema ne-a împiedicat să remarcăm faptul că nu avem de-a face cu un conflict care îi opune pe iconoclaşti iconodulilor. Să nu uităm că, spre deosebire de contestatarii de astăzi, iconoclaştii se considerau tot atît de creştini precum iconodulii, dacă nu chiar adevăraţii creştini (este, de pildă, şi cazul foştilor ortodocşi trecuţi între timp la confesiuni neoprotestante şi care îşi închipuie că vor fi nişte creştini cu atît mai buni cu cît vor urî mai mult tot ce înseamnă Ortodoxie!). Pe cînd contestaţia de astăzi nu exprimă decît un caz particular al respingerii creştinismului în ansamblul lui. Putem spune că asistăm la ultima repetiţie cu public dinaintea viitoarei reprezentaţii, cînd va fi contestat învăţămîntul religios în întregime. Lucru subliniat de dl. H. -R. Patapievici (unul din puţinii oameni de la noi care nu oboseşte să ne arate că între gîndire şi vorbire trebuie să existe un anumit raport. Articolul Distrugerea legală a creştinismului european din Idei în Dialog, nr. 12(27), decembrie 2006, p. 55. Vedem tot aici că logica defectuoasă a lui E. Moise, a semnatarilor scrisorii deschise prin care este sprijinită petiţia acestuia şi a deciziei CNCD nu este decît simptomul cel mai evident al fanatismului religios care îi ţine pe toţi aceştia laolaltă  Ceea ce înseamnă că tot efortul apologetic actual, care încearcă să utilizeze argumentele dogmatice ale iconodulilor, sînt complet inadecvate faţă de fondul problemei. Nu posibilitatea şi limitele reprezentării divinităţii o contestă CNCD, ci însăşi divinitatea reprezentată.

Se cuvine să subliniem omogenitatea taberei contestatarilor în raport cu eterogenitatea iconodulilor: spre deosebire de susţinătorii icoanelor, care provin din medii extrem de diverse şi folosesc argumente mai mult sau mai puţin adecvate, contestatarii provin în cea mai mare parte din învăţămînt, atît din cel superior, cît şi din cel gimnazial şi folosesc o strategie a cărei eficacitate nu este dată de coerenţă, care le lipseşte de altfel şi la nivel logic, şi la nivel moral, cît de:

• caracterul ei monolitic (toţi cîntă aceeaşi melodie);
• de laşitatea, interesele, incompetenţa crasă şi nepăsarea iresponsabilă a celor aflaţi în situaţia de a decide;
• de pripeala şi stîngăcia susţinătorilor icoanelor. Să reflectăm puţin la aceste cuvinte ale Sf. Ap. Pavel: „Nu ştiţi voi că cei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer.” (1 Cor. 24, 26).

Poate că ar merita să încercăm să vedem şi aspectul pozitiv al acestei polemici, care, trebuie repetat, nu este una doar teologică, ci una teologico-politică. Dacă discuţia era doar una de natură teologică, dosarul disputelor iconoclaste şi contribuţiile marilor teologi ai secolului XX ar fi tranşat chestiunea pe loc. Desigur, contestatarii prezenţei icoanelor în spaţiile de învăţămînt laic doresc ca problema să aibă o natură strict civilă, politică. Treabă cam dificilă, fiindcă asta presupune că ar trebui construită în prealabil o antropologie eviscerată de religios – ceea ce nu-i posibil nici măcar pentru demoni (cf. Iac. 2, 19).

De altfel, teologii sînt în genere de acord că diversele atacuri (erezii şi prigoane) la care a fost supus creştinismul de-a lungul istoriei i-au făcut un serviciu, l-au consolidat aşa cum atacul inamic asupra fortăreţei îi relevă punctele insuficient apărate. Este adevărat că pe vremuri se aflau luptători mai mulţi şi mai bravi în cetate decît în zilele noastre; merită să ne amintim aşadar de gîndul cu care, ne spune Shakespeare, regele Henric al V-lea şi-a îmbărbătat oamenii înaintea unei grozave bătălii: „gloria va fi cu atît mai mare cu cît sîntem mai puţini.” Dacă au fost dintotdeauna oameni pregătiţi să moară pentru slava acestei lumi, cu cît mai mult ar trebui să se mobilizeze creştinii pentru slava Împărăţiei (In. 17, 22-24; 1 Cor. 2, 7; 1 Tes. 2, 12).

Prin urmare, iată care îmi par a fi lucrurile bune aduse de contestarea prezenţei icoanelor:

• din perspectivă politică, s-a precizat raportul societăţii româneşti în privinţa unui subiect capital; s-au identificat taberele, s-au precizat opţiunile indivizilor; cu acest prilej, am văzut cu bucurie că apărătorii icoanelor sînt mai numeroşi decît speram;
• din perspectivă teologică, ne-am amintit că Dumnezeu este Domn şi Stăpîn numai în Biserica Lui, pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). În rest, Biserica a reuşit să iradieze  autoritatea Lui în lume în anumite epoci şi locuri doar pentru scurte perioade de timp (astăzi, Europa este pe sfert islamică iar în rest este păgînă; în schimb, Asia şi Africa trăiesc o puternică şi emoţionantă copilărie creştină). Iisus ne-a prevenit de altfel să nu ne facem iluzii: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20). Dumnezeu a venit în lume, „dar lumea nu L-a cunoscut iar ai Săi nu l-au primit” (In. 1, 10-11); „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decît Lumina” (In. 3, 19); fiindcă nu-L vede şi nu-L cunoaşte, lumea „nu poate primi Duhul Adevărului” (In. 14, 17).
• polemica aceasta ne-a oferit ocazia de a scoate icoana din zona de la sine înţelesului, ne-a constrîns să reflectăm asupra rolului ei în viaţa cetăţii şi în viaţa fiecăruia dintre noi. În acest sens, putem spune că survenirea acestei discuţii este de două ori providenţială: pentru că ne somează să luăm icoana în serios şi pentru că lucrul acesta se întîmplă în perioada de aşteptare a Naşterii Domnului, adică a Întrupării Cuvîntului, adică a unui Dumnezeu devenit, o dată cu arătarea Sa, de o elocvenţă care adînceşte la nesfîrşit laconismul originarului „Eu sunt Cel ce este”. Totodată, este vorba de sărbătoarea Iconarului divin, Cel care se face om pentru a reface, din lăuntrul omului, asemănarea cu propriul Său chip.

În legătură cu semnificaţia teologică a icoanei şi în special a icoanei Naşterii Domnului, am reprodus mai jos, imediat după imaginea uneia din icoanele Naşterii, comentariul lui Paul Evdochimov din lucrarea sa Arta icoanei. O teologie a frumuseţii. Am ales acest comentariu dintre cele cîteva pe care le avem la dispoziţie în româneşte Vezi, de pildă, Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, pp. 168-176, Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu, Chipul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, pp. 135-146, Monahul Grigorie Krug, Cugetările unui iconograf despre sensul şi menirea icoanelor, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 135-142  datorită unghiului preponderent liturgic din care ne vorbeşte acest autor. Înafară de faptul că viziunea liturgică este indispensabilă de fiecare dată cînd vorbim despre icoane, ea este deosebit de potrivită şi cu tema prezentei discuţii. Căci ce altceva este creştinismul, dacă nu o definiţie a omului ca fiinţă împlinită prin adorarea şi mulţumirea adusă unui Dumnezeu care, fiind singurul Dumnezeu care a demonstrat că îi pasă cu adevărat de om (In. 3, 16), este singurul Dumnezeu cu adevărat vrednic de adorare şi mulţumire? Aici voi continua să dezvolt doar cîteva consideraţii de natură practică în legătură cu atitudinea noastră faţă de icoane în genere.

Vreau să încep prin a spune că am întîlnit destul de frecvent această percepţie prin care icoana este asimilată funcţionalităţii usturoiului: aşa cum usturoiul alungă duhurile necurate, tot aşa ar acţiona şi icoana, păzindu-ne de rău indiferent de vigilenţa sau de neglijenţa noastră duhovnicească. În realitate însă, icoana nu este menită să ne facă bine; rostul ei nu este acela de a ne asigura confortul psihologic, să decoreze armonios locuinţa potrivit unui inedit feng-shui creştin. Ea nu ne fereşte de rău conform providenţei mecanice căreia se închină mulţimile de superstiţioşi în căutarea Viţelului de aur dintotdeauna.

Într-un sens, văzută dinspre omul vechi, se poate spune că icoana ne face rău! Sau, mai precis, ea ne face bine pe măsură ce ne face rău, şi invers: înnoirea lăuntrică nu poate fi realizată decît cu preţul distrugerii măştii din afară. Aceasta este înţelepciunea şarpelui de care pe care ne-o dă Iisus ca pildă (Mt. 10, 16): lepădarea veşmintelor stricăcioase, a pieilor exterioare care împiedică strălucirea Împărăţiei dinlăuntru (In. 17, 21). Icoana ne cere să ne prefacem, ne cere să murim faţă de tot ceea ce iubim pentru noi înşine, să lepădăm toate începînd cu noi înşine. Iisus ne cere imposibilul (Mt. 19, 26; In. 3, 4-9; 12, 25) iar icoana ne arată imposibilul realizat. Înainte de toate, icoana ne arată că experienţa răului este inevitabilă, că răul, suferinţa şi moartea trebuie înfruntate, iar ca şi cum toate acestea n-ar fi de ajuns, atitudinea credinciosului trebuie să fie una doxologică. Icoana ne arată ce trebuie să facem, cum şi de ce. În prima sa epistolă, Sf. Ev. Ioan spune că „ce vom fi încă nu s-a arătat”, completînd imediat că doar în măsura în care vom fi ca Dumnezeu îl vom putea vedea atunci cînd El se va arăta (1 In. 3, 1-2). Ei bine, o dată cu chipul Celui care S-a arătat, icoana ne zugrăveşte şi chipul acelora din care se arată Dumnezeu.

Merită să ne întrebăm şi dacă nu cumva numărul apărătorilor icoanelor este atît de mare şi atît de divers tocmai pentru că icoana este percepută mai degrabă din raţiuni estetice, psihologice sau chiar patriotice. Dacă lucrurile stau aşa, atunci trebuie spus imediat că icoana nu este importantă ca marcă a identităţii naţionale, nu este un auxiliar liturgic, nu este Biblia analfabeţilor (acest din urmă argument este încă şi mai inadecvat astăzi decît era pe vreme lui Sf. Grigorie Dialogul) şi nici doar un indicator al Căii. Icoana nu se reduce la reluarea mesajului evanghelic în limbaj plastic; ea este o interpretare şi o adîncire a lui în acelaşi timp în care este o ilustrare, limitînd totodată imaginaţia, sensibilitatea, emotivitatea prin viaţa liturgică a iconarului la nivel practic şi, la nivel teoretic, prin constrîngerile canonului tradiţional, determinat, la rîndul său, de formulele dogmatice elaborate la sinoadele ecumenice. În cadrul unei experienţe liturgice, icoana este un mediu viu al revelării puterii lui Dumnezeu; înafara acestei experienţe, ea se reduce la un obiect ciudat pe care oameni tot mai înstrăinaţi de viziunea liturgică proprie creştinismului voiesc să îl transforme într-un bibelou drăguţ.

Ştim că ucenicii i-au cerut Domnului diverse lucruri. Printre unele, destul de nechibzuite (cum ar fi dorinţa de a-l vedea pe Tatăl, de a sta de-a dreapta şi de-a stînga Lui Iisus în Împărăţie, ori sfatul prin care Petru îi cerea lui Iisus să se sustragă Răstignirii), sînt şi două cereri pe care Iisus pare că le aştepta de la ei, căci le-a împlinit tot atunci: anume, să-i înveţe să se roage şi să le întărească credinţa. Orice icoană autentică păstrează şi transmite aceste două daruri. O icoană face mai mult decît un tratat despre rugăciune: ea nu-ţi descrie doar atitudinea rugăciunii ci, mai ales, te îmbracă în atmosfera rugăciunii. Astfel, se vorbeşte cu îndreptăţire despre vocaţia isihastă a icoanei. Tocmai această liniştire proprie icoanei exprimă unul din darurile de seamă pe care ni le-a lăsat Domnul şi fără de care nu vom putea îndrăzni să-L urmăm: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (In. 14, 27).

Icoana Naşterii lui Hristos

Pînă în veacul al IV-lea, praznicul Crăciunului coinci­dea cu cel al Epifaniei; el îşi are astfel locul său în grandiosul ansamblu al Sfintelor Teofanii, ceea ce explică existenţa pe icoana Naşterii a strălucirii „întreitei Lumini solare”. Manifestarea voalată a Sfintei Treimi scaldă totul, în mod tainic, în lumina sa, asigurînd prin aceasta cel mai mare echilibru dogmatic şi justificînd numele sărbătorii: „Praznicul Luminilor”. Anul liturgic înaintează astfel între cei doi poli de importanţă egală: Paştele Naşterii şi Cel al învierii, unul istorisindu-l deja pe celălalt.

Fără a vrea să facem vreo apreciere, putem totuşi rele­va diferitele accente ale anumitor tradiţii. În Apus, sub influenţa franciscană, Crăciunul îmbracă un caracter mai pitoresc sub chipul atît de popular al ieslei. Credinţa s-a înduioşat şi a întîrziat mai mult asupra laturii umane a tainei: pruncul Iisus, mama Sa Maria, şi Iosif, tîmplarul; e sărbătoarea, atît de intimă, a „Sfintei Familii” (compoziţie atît de răspîndită în Apus şi cu totul necunoscută in Răsărit), Omul-Dumnezeu mai mult decît Dumnezeu-Omul.

Răsăritul cerne fără cruţare orice emotivitate prin ataşamentul aproape sălbatic faţă de tradiţia dogmatică. Aceasta transpare deja în ordinea liturgică a pătimirilor. A doua zi a Crăciunului este închinată Soborului Născătoarei de Dumnezeu; în duminica următoare e sărbătorit Iosif, David, străbunul Rege, şi apostolul Iacob, care nu sînt membri ai „familiei”, ci arhetipurile specifice ale misterului; în sfîrşit, la întîi ianuarie e pomenit în mod solemn Sfîntul Vasile, ca unul dintre cei mai mari apărători ai dogmei de la Niceea.

Liturghia, prin chiar conţinutul ei, oferă un principiu pedagogic fundamental. Ea nu e un mijloc, ci un mod de viaţăcare rezistă prin ea însăşi şi care îşi impune astfel caracterul său esenţial teocentric. Luînd parte la lucrarea ei, nu prin sine însuşi, ci prin Dumnezeu, prin dărnicia Lui, omul învaţă să-şi conducă vederea. Pe un loc secund doar, şi într-un mod dezinteresat, lumina liturgică cuprinde firea umană şi o schimbă. Omul să nu adaugă nimic Prezenţei lui Dumnezeu. Trebuie să existe momente în care omul să nu urmărească pentru nimic în lume un scop uti­litar, ci unul în care fiinţa sa să se deschidă în adoraţie pură, asemeni regelui David dansînd înaintea chivotului. Şi îngerii învaţă acest lucru. În timpul liturghiei, ei „se miră şi-şi acoperă feţele cu aripile”. În timpul Naşterii, acest teocentrism liturgic se va opri nu atît asupra minunii mărginitului ce cuprinde Nemărginitul, cît, mai ales, asupra mărginirii de neînţeles a Celui care este fără de margini, asupra Iubirii Sale de oameni care îl coboară pînă la a-L face să ia chipul de Fiu al Omului. Troparul praznicului subliniază acest lucru prin contraste cu multă socotinţă cîntărite:

„Astăzi se naşte din Fecioară Cel care ţine în mîna Sa toată făptura. E înfăşat în scutece, El, care prin fire este nevăzut. Dumnezeu fiind, în leagăn s-a întins, El, care a întărit cerurile”.

Liturghia vorbeşte mai puţin de pruncul din Betleem cît de Dumnezeul care se întrupează: „Ni s-a născut prunc tînăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci”; copilul nu slujeşte decît pentru a pune cu mai multă putere în relief dumnezeiasca strălucire în omenesc: naşterea lui Dumnezeu.

Conţinutul dogmatic al sărbătorii se degajă cu o ierarhie de valori foarte precisă: în primul rînd, Dumnezeu, în mişcare coborîtoare; urmează apoi minunea naşterii fe­ciorelnice, răspunsul divin la acel „fiat” al Fecioarei şi care a fost condiţia omenească a întrupării cu al ei „corelat” de negrăit: făptura îşi naşte propriul Făcător; şi, în sfîrşit, scopul Dumnezeieştii iubiri de oameni, îndumnezeirea omului: „Tu, Cel care Te-ai făcut asemeni unei fiinţe jos­nice, din lut alcătuită. O, Hristoase, Tu ai făcut-o păr­taşă la cele dumnezeieşti”. Preocuparea pedagogică înalţă constant gîndirea sensibilului spre taină: „Cel care cu mîna Sa puternică a făcut lumea se arată ca inimă a făpturii Sale”.

„Fericiţi sînt ochii voştri că văd" (Matei XIII, 16), zice Domnul. Iar Biserica cîntă: „Cinstim naşterea Ta, o Hristoase; Fă-ne să vedem şi a Ta sfîntă Teofanie”. Lumina Sa devine punct de perspectivă pe icoana noastră, pentru a dirija întreaga compoziţie pentru venirea Lui.

Icoana ce ni se oferă privirii este din veacul al XVI-lea, aparţinînd Şcolii de la Novgorod. Compoziţia sa primitivă derivă probabil din imaginea zugrăvită în biserica construită de Constantin chiar pe locul Naşterii. Pelerinii, întorcîndu-se din Ţara Sfîntă, aduceau cu ei mir sfinţit, în recipiente pe care figura deja această imagine cu trăsăturile ei esenţiale (secolele al IV-lea şi al V-lea).

Cu o limpezime şi o simplitate extreme, icoana relatează cu mare precizie povestirea evanghelică, însă în aşa fel - şi în aceasta constă întreaga sa artă - încît sugestiile dogma­tice în fineţea lor aproape muzicală se înfig şi-şi prelungesc cîntul în sufletul credincioşilor.

Verdele, roşul, brunul şi purpuriul formează oarmonie care se acordă cu eleganţa sobră a liniilor. Fără nici o su­praîncărcare, trăsăturile principale sînt desăvîrşit reliefa­te, iar spaţiile judicios măsurate. Proporţiile, foarte studia­te, sînt subordonate echilibrului ansamblului şi ritmului bine compus al fiecărei scene. Ordonarea liniară este în deplină concordanţă cu toată gama cromatică. Tonul cald al purpuriului, roşul brăzdat de aur, zonele luminoase şi verdele sonor dovedesc o mare maturitate artistică. Dacă, în muzică, anumite acorduri provoacă un sentiment de beatitudine, armonia picturală atinge, la nivelul său superior, frumuseţea pură; exprimă în mod nemijlocit divinul, înaintea oricărei învăţături didactice asupra conţinutului însuşi al icoanei. Asonante şi disonanţe voite introduc fiecare figură, fiecare scenă în simfonia unui tot. Culoarea şi forma nu imită aici nimic din lucrurile acestei lumi; iconograful s-a slujit de culori pentru a traduce mai bine tema liniilor; el se adresează, în acelaşi timp, sensibilităţii ochiului şi a urechii; sobrietatea mijloacelor sale cîştigă aici întreaga sonoritate.
După primele momente de contemplaţie, sufletul e cuprins de un freamăt lăuntric; aici se face simţită, ca un cîntec, surd încă, dar din ce în ce mai convingător, o netulburată veselie: „hrană a Vieţii, ea a născut bucuria ce usucă lacrimile păcătosului”.

Compoziţia identică a luminii cu întreita rază (aici e steaua din Betleem ieşind din Triunghiul sacru înscris în sfera divină) pe care o întîlnim pe icoanele Epifaniei subli­niază prezenţa atît de discretă a Porumbelului pe care mai mult îl ghicim decît îl vedem. E totuşi acolo, în mod mani­fest, căci vechii rugăciuni a lui Isaia, veritabilă epicleză a umanităţii: „Dacă ai sfîşia cerurile şi Te-ai pogorî" (Isaia LXIII, 19), Dumnezeu i-a răspuns: "Duhul Sfînt va pogorî peste tine şi Puterea Celui Preaînalt te va umbri" (Luca I, 35). Duhul, spun Părinţii Bisericii, este veşnica Bucurie a Tatălui şi a Fiului; e bucuria naşterii. De aceea, după Sfîntul Grigore din Nazianz, Naşterea este „praznicul re-creaţiei"; liturghia cunoaşte acest preaplin al jubilaţiei: „O, lume, prefă-te, la această veste, în inimă, măreşte, împreună cu îngerii şi Păstorii, pe Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. „Să ne ridicăm, credincioşilor, cu bucurie... şi să ne pregătim intrarea în sărbătorile Naşterii... şi să strigăm: Slavă Dumnezeului Celui din Treime”.

Unica rază ce iese din triunghiul cel din înalturi semni­fică esenţa cea una a lui Dumnezeu dar care, ieşind din stea, se împarte în trei pentru a desemna participarea celor Trei Persoane la economia mîntuirii.

Bucuria devine din ce în ce mai puternică – „Cerul şi pămîntul se bucură, în această zi, în mod profetic, îngeri şi oameni, să ne veselim” -, arătînd tulburătoarea sa cau­ză: „căci omul şi pămîntul se unesc astăzi. Astăzi Dumne­zeu a venit pe pămînt şi omul s-a suit la ceruri” – „Toată făptura tresaltă în această zi” – „Toată făptura să joace şi să tresalte” – „Toţi de pe pămînt, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie” – „Veniţi de găsiţi calea ascunsă... fîntîna adîncă din care, odinioară, David a vrut să bea; acolo Fecioara a astîmpărat atît de iute setea lui Adam” – „Veseliţi-vă, ceruri; munţilor, săltaţi; drepţilor, bucuraţi-vă!”. Omul a căzut atît de jos încît, primejduind chipul lui Dum­nezeu, l-a primejduit şi pe cel omenesc. A trebuit ca Dum­nezeu să devină om pentru a-i reda vechiul chip şi ameţi­toarea demnitate de fiu al lui Dumnezeu. „Acum totul este nou!” Aceasta e noua creaţie: reluarea a ceea ce fusese început în Rai, cînd Dumnezeu, în răcoarea serii tocmai l-a găsit pe om şi a vorbit cu el...

Roman Melodul, în Condacul praznicului, transpune poetic povestirea din Evanghelie şi inspiră tema liturgică a icoanei. „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de Fiinţă naşte şi pămîntul îi oferă o grotă Celui de neajuns. Îngerii şi păstorii doxologesc, iar magii cu steaua călătoresc, că astăzi ni s-a născut prunc tînăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.

Mişcarea plastică a icoanei pleacă de la figura situată la extrema dreaptă jos şi a cărei poziţie verticală este pusă în evidenţă de păstorul aşezat mai sus (Poziţie escatologică, omul-copac, coloană mobilă care uneşte cerul cu pămîntul); mişcarea descrie un cerc şi se opreşte în centrul compoziţiei; se preface în pacea-shalom a împărăţiei: „Betleemul a deschis Edenul”: în iesle e culcat „Ciorchinele Vieţii”.

Asemeni Eclesiastului care, în pesimismul său imemo­rial, privea cerul şi cîntărea distanţa: Dumnezeu este în cer, iar noi, pe pămînt (Ecles. V, 1), profetul Isaia strigă, cu toată nerăbdarea covîrşitoare a sufletului evreiesc: „O! Dacă ai sfîşia cerurile şi te-ai pogorî” (Isaia LXIII, 19). Figura din dreapta reprezintă chiar pe Isaia şi prin el pe toţi proorocii Vechiului Testament. Dinamismul Spiritului, care a vorbit prin prooroci, declanşează mişcarea şi dă tonul hotărîtor al ansamblului.

Mîna dreaptă a lui Isaia îl arată pe copilul aşezat pe genunchii înţeleptei femei Salomeea. Scena îmbăierii copilului arată că el e într-adevăr Fiu al Omului şi în acelaşi timp Mesia, aşteptat şi, în sfîrşit, venit: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste el duhul lui Dumnezeu" (Isaia XI, 1-2). Mîna, cu acelaşi gest, arată un butuc mare şi vlăstarul înverzind. Unul lîngă altul, contemplăm chipul dinainte văzut, umbra lucrului şi lucrul însuşi, pomul simbolic şi ceea ce simbolizează: Pruncul. Aceasta e şi unitatea dintre cele două Legăminte (Testamente), unul împlinindu-se prin celălalt. Mîna stîngă a lui Isaia se odihneşte asupra unei tăbliţe făcute din porunca lui Dumnezeu: „Ia o tablă mare şi scrie pe ea cu slove mari ca să le citească toată lumea Maher-şalal-haş-baz" (Isaia VIII, 1). Acesta e numele fiului proorocit, care marca sfîrşitul înspăimîntătoarelor vremi şi venirea timpului aducător de răcoare, timpul mesianic: „Căci prunc s-a născut nouă... Stăpîn al păcii” (Isaia IX, 5). Cel mai mare profet, Isaia, este şi profetul credinţei, al credo-ului, al minunatei sale puteri care deschide porţile Misterului. Veşmintele lui Isaia îl înrudesc, iconografic, cu Sfîntul Ioan Botezătorul şi cu Ilie; ele sînt cele ale unui martir. Într-adevăr, după tradiţia evreiască, Isaia a primit cununa martirilor sub Manase; devenind unul dintre „prietenii răniţi ai Mirelui", el e cel mai demn martor al Naşterii.

Liturghia menţionează o altă profeţie care ne îndreaptă privirea spre Prunc: „Tu pe Magii cititori în stele i-ai umplut de bucurie prin cuvintele vechiului ghicitor Balaam ... şi Te-ai înălţat ca steaua lui Iacob”. Întîlnim aici simbolul central al luminii. Steaua e vestitoarea zorilor şi se preface în amiaza strălucitoare a soarelui „"luminînd pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii" (Luca I, 78-79);„celui care era robit morţii şi căzuse din înalturile vieţii dumnezeieşti, înţeleptul Făuritor i-a redat vechea formă”. „O, adîncime a bogăţiei şi a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de nepătrunse judecăţile Lui şi cît de neurmate căile Lui!” (Romani XI, 33). Cu toate acestea, ele conduc spre inima dumnezeieştii Iubiri de oameni: „El ne-a hărăzit făgăduinţe mari şi de mare preţ ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi şi să scăpaţi de stricăciunea pof­tei celei din lume" (II Petru I, 4). „Unit cu o formă supusă morţii, Dumnezeu slobozeşte sînul Evei din vechiul bles­tem” şi „deschide drumul spre cer”, însă întreaga măreţie a evenimentului, cînd „Iisus apleacă cerurile, din ele coborînd”, nu constă doar în a-l căuta pe omul atît de jos că­zut. E vorba şi de angoasanta taină a potrivnicului, iar textele liturgice îl vor preciza în crescendo: „Tu ruşinezi privirile neruşinate ale duşmanului ... pentru a aduce la Tine făptura căzuta”. Tema „celor trei tineri din cuptor” se introduce pentru a arăta pînă unde „apleacă Domnul cerurile”: „Focul se-ncinge, dar îi cruţă pe tineri, căci Domnul îi binecuvîntează cu îmbelşugată rouă.”, iar „focul iadului se îndepărtează”. Printre cei trei tineri care „se plimbă prin foc fără să fie vătămaţi, apare misteriosul al patrulea, „care are chipul unui fiu de zei”. Aceasta este, pe scurt, întreaga taină a Naşterii şi a întrupării. „Ascultă, cerule, pleacă-ţi urechea, Pămînt; să ţise clatine temeliile şi iadul să se înfricoşeze, căci Creatorul se arată ca inimă a făpturii Sale.” „Ai coborît ca norul pe lină cîmpie, o, Hristoase, şi ca stropii de rouă care adapă însetatul pămînt.” „Atotputernicia şterge cumplitul păcat al unei îm­pătimite lumi căzute în adîncurile întunericului şi-l aco­peră de ruşine pe duşman.” Pentru om, importanţa actu­lui divin – „cei care am fost în întuneric şi în umbra morţii, am găsit Răsăritul răsăriturilor” - nu se rezumă doar la mîntuirea lui: „cerurile se lungesc pînă la peşteră” ci o metamorfozează: „veniţi, să ne bucurăm de raiul acestei peşteri”.

Se simte cu claritate în aceste texte cu totul altceva decît o căutare lirică. Misterul este atît de mare, atît de temut chiar, încît textele se folosesc de aluzii, „restul fiind cinstit prin tăcere”, după înţeleptul sfat al Sfîntului Grigore din Nazianz. Crucea este „judecarea judecăţii”, spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul, ceea ce vrea să arate că gîndirea noastră este crucificată, este lovită de neputinţă înaintea importanţei Întrupării. Şi cum ar putea fi altfel, dacă aceasta „cuprinde în sine semnificaţia tuturor tainelor Scripturii”, adaugă Sfîntul Maxim, iar „cel care pătrunde dincolo de Cruce şi Mormînt şi este iniţiat în misterul învierii învaţă scopul pentru care Dumnezeu a făcut fiecare lucru”. Totul se găseşte înlăuntrul unui singur act şi se reflectă în el. „Praznicul Naşterii cuprinde deja Epifania, Pastele şi Cincizecimea”, spune Sfîntul Ioan Hrisostomul. Aceasta înseamnă că „descoperirea voinţei păcătoase - ne lămureşte Sfîntul Grigore al Nysei - a ridicat o întreită piedică: cea a morţii, a păcatului şi a firii rănite”. Ceea ce Adam nu a ştiut să atingă, înălţîndu-se, Dumnezeu înfăp­tuieşte în locul lui, coborîndu-Se. Concupiscenţei luciferiene a divinului, Dumnezeu îi răspunde generos prin darul îndumnezeirii. Pentru a o face însă: „Ai coborît pe pămînt ca să-l mîntui pe Adam şi, negăsindu-l, o, Stăpîne, Te-ai dus să-l cauţi pînă şi în iad”. „Flacără purtătoare de lumină, trupul Domnului risipeşte sub pămînt întunericul iadului.”

Evangheliile nu menţionează peştera; tradiţia este cea care ne vorbeşte de aceste profunzimi tainice ale pămîntului. Icoana urmează de aproape textele liturgice şi le dă interpretarea cea mai tulburătoare: triunghiul sumbru al grotei, această deschizătură întunecoasă a măruntaielor sale este iadul. Pentru a atinge adîncul şi a ajunge „inimă” a creaţiei, Hristos îşi situează, în mod mistic, naşterea în adîncul cel mai de jos unde răul zace, în densitatea-i ultimă. Hristos s-a născut în umbra morţii; Naşterea apleacă cerurile pînă la iad, şi noi îl contemplăm, culcat în iesle, „pe Mielul din Betleem care a biruit şarpele şi a dat lumii pacea”.

Sîntem departe de imaginea idilică a unui prunc. Aces­ta e deja omul durerii, al lui Isaia (Isaia LIII, 3). Simbolul botezului are înfăţişarea Crucii, şi baia copilului o antici­pează pe cea a botezului, a Epifaniei; ea ne aduce la dra­matismul atît de dens din Romani 6, la botez ca chip al morţii. Într-adevăr, scutecele copilului au exact forma giulgiului de înmormîntare pe care ni-l arată icoana Învie­rii; imobilitatea atît de ciudată a Mielului din Betleem aminteşte de textul utreniei din Sîmbăta cea Mare: „Acesta e Sabatul cel binecuvîntat, aceasta e Ziua cea mare a odih­nei. Căci, în această zi, Unul-născut fiu al lui Dumnezeu Se odihneşte de toate făptuirile sale”. „Viaţa a adormit şi iadul s-a clătit de spaimă.” Un text al sărbătorii arată scopul „acestei odihne în neîncetată veghe”: înfăşat, El dezleagă lanţurile strîns legate ale păcatelor noastre; scutecele-giulgiuri de înmormîntare proorocesc „moartea biruită prin moarte”: Încă de pe acum Magii, după cum sugerează, treptat, textele, închipuiesc femeile purtătoare de mir: „Dumnezeu îi aduce pe Magi să-l cinstească, prezicînd, prin aur, smirnă şi tămîie, Învierea Sa de a treia zi”- „Aur curat ca pentru împăratul veacurilor; tămîie, ca Celui ce este Dumnezeu al Universului, şi smirnă, Lui, Nemuritorul, ca unui mort de trei zile”.

Copilul se află chiar la înălţimea „numărului de aur” sau a „secţiunii de aur”, iar aceasta e dimensiunea clasică a Crucii. Astfel, Crucea este prezentă prin această propor­ţie geometrică, iar copilul se află în punctul de întretăiere a braţelor ei.

Pruncul culcat în peşteră înseamnă deja coborîrea Cuvîntului la iad şi expresia cea mai pătrunzătoare, poate, a prologului celei de-a patra Evanghelii: „Lumina luminează în întuneric”. Polaritatea absolută pe care o conţine acest cuvînt ne obligă să înţelegem termenul de „întuneric” în sensul său ultim, de infern, desemnînd deci tot tragismul intenţiei lui Dumnezeu pe parcursul istoriei. Din perspec­tiva timpului, e cea mai înspăimîntătoare coexistenţă a Lu­minii şi-a întunericului, a lui Dumnezeu şi a Satanei. Din perspectiva veşniciei: „Soarele care a apus o dată cu El a risipit pentru totdeauna întunecimea morţii”.

Prezenţa boului şi a măgarului, lîngă leagăn, trimite încă o dată la Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpînul şi măgarul ieslea stăpînului său, dar Israil nu mă cunoaşte, poporul meu nu mă înţelege!” (Isaia I, 3). Simbolismul viţelului de sacrificiu şi al măgăriţei împăratului care intră in Ierusa­lim este întărit prin cel al păstorilor cu oile lor şi al plantelor (orice idilă bucolică fiind exclusă) şi desemnează demnitatea mesianică a Copilului: „El se va hrăni cu lapte şi cu miere, pînă în vremea cînd va pricepe să respingă răul şi să aleagă binele”. (Isaia VII, 15). Pămîntul făgăduit este imaginea împărăţiei mesianice în care curg rîuri de lapte şi miere (Ieşire III, 8). Matei (IV, 15-16) îl citează pe Isaia (VIII, 23) şi îl pune din nou în legătură cu vestirea naşterii lui Hristos: atunci „muntele (mesianic) va fi loc de păscut pentru boi şi oile vor călca pe acolo”. (Isaia VII, 25); acesta este peisajul foarte exact al icoanei.

Păstorii ne amintesc însă imediat de chipul Păstorului-Mesia. Semnificaţia peşterii proiectează o foarte curioasă lumină asupra parabolei Bunului Păstor (Ioan X, 1-21) şi îi oferă greutatea unei viziuni ioanice a „coborîrii la iad”. Staulul în care oile îl aşteaptă pe adevăratul Păstor, pe Mesia, este iadul, „valea umbrei morţii" (PsalmXXIII, 4): „Cel care nu intră pe uşă ... este un hoţ”. Hoţ este numele Sata­nei; el nu poate intra pe uşa care este Hristos, el pătrunde la oi pe căile lăturalnice ale minciunii. Păstorul Mesia „cheamă oile una cîte una şi le scoate afară”, El vine pen­tru  „a le  scoate  afară”,  afară  din  staulul-iad-moarte, „pentru a le da viaţă” – „pentru a îndrepta orice fiinţă de la uşile fără de soare spre măreţia de viaţă dătătoare”. Te­ma Păstorului cîştigă în profunzime: El nu e numai Cel ca­re mîntuieşte şi călăuzeşte, ci şi Cel care te răpeşte morţii, dîndu-te vieţii.

Astfel icoana apare acum în întreaga sa semnificaţie mesianică şi escatologică: Naşterea în care totul este deja împlinit şi înspăimîntătoarea taină a lui Dumnezeu care devine Om sînt proclamate împreună cu toate consecinţele lor. „Veşnicia şi vremelnicia se îmbrăţişează.” Intr-adevăr, proscomidia, parte ce pregăteşte Liturghia orientală, repre­zintă „Mielul ucis înainte de întemeierea lumii”, este omorîrea iubirii divine în eternitate. Mielul Euharistic este pus pe discos, şi după acest ritual al jertfirii celei dinainte de veci, preotul pune deasupra steaua - steaua din Betleem - zicînd: „Iată steaua... ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul” (Matei II, 9); acesta este începutul liturghiei în care se actualizează uciderea în timp.

Mielul din Betleem este deja Mielul Euharistic. Odinioa­ră, în pustie, mana cerească, „această pîine cerească”, hrănea poporul iudeu. Azi, în cel mai din adînc pustiu al iadului, se dă „Pîinea Vieţii”. „Veniţi să ne bucurăm cunoscînd această taină. Zidul ce ne despărţea (întreită piedică) este doborît; îngerul cu spadă de foc dă înapoi, îndepărtîndu-se de pomul vieţii”. Potrivit tradiţiei, crucea era făcută din „pomul vieţii” edenice. Crucea sădită în centrul Cosmo­sului a înflorit ca Arbore al Vieţii, iarăşi înverzit, care-şi dă roadă sa de nemurire: Sfînta Euharistie.

„Fii binevenită, Stea ce vesteşti Soarele” – „Auroră a Zilei mistice”. Lîngă peşteră, îmbrăcată în purpură împără­tească, este întinsă Basilissa - împărăteasa Theotokos. Istovită îşi odihneşte capul pe mînă, iar privirea i se pierde în contemplarea Evangheliei mîntuirii: „Maria păstra toate aceste lucruri şi le cumpănea în inima ei” (Luca II, 19). Mamă fiind, ea renunţă totuşi la copil; ne primeşte pe toţi şi recunoaşte în noi naşterea pruncului ei, fiind, în acelaşi timp, prezentată în propria ei valoare: „floare a mlădiţei omeneşti”, ea e cea în care întreaga umanitate a rostit acest Fiat al cărui sens este admirabil explicat de Nicolae Cabasilas: „Întruparea a fost nu numai lucrarea lui Dumnezeu, ci şi cea a voinţei şi a credinţei Fecioarei. Fără încuviinţarea celei Preacurate, în lipsa credinţei ei, acest proiect era la fel de nerealizabil ca şi fără intervenţia celor Trei Persoane divine. Dumnezeu şi-o alege ca Mamă şi-i împrumută tru­pul pe care ea binevoieşte să i-l dea Lui. Aşa cum El se întrupa de bunăvoie, la fel voia ca Mama Lui să-L nască fără a fi silită şi cu deplina ei vrere”. Nouă Evă, Mamă a tuturor celor ce fiinţează, a rostit pentru toţi al său Fiat şi de aceea ea reprezintă Biserica. Virgo fidelis, ea a răspuns fidelităţii divine a făgăduinţei prin credinţa omeneas­că, în ea culminează nădejdea poporului evreiesc, ea concentrînd această lungă aşteptare plină de prefigurări şi semne, a căror cheie ne-o oferă ştiinţa divină.
„Cel care este născut fără mamă din Tată, în această zi s-a întrupat din Tine fără tată”;tainica paternitate a lui Dumnezeu se oglindeşte în omenesc prin maternitatea miraculoasă a Fecioarei. Mai potrivită cu naşterea divină a Cuvîntului prin Tatăl Său decît cu cea a omenescului firesc, putem observa în ce măsură această minune face absurdă considerarea Născătoarei-Theotokos ca „o femeie printre femei”... „Născînd împotriva legilor firii şi rămînînd pecetluită”, ea poartă, în icoane, trei stele pe cap şi pe umeri: semn al fecioriei dinainte, din timpul şi de după naşterea lui Hristos. Înscrisă, dar detaşîndu-se net de ansamblu, ea este Turnul viziunii lui Herma, Biserica. Numele liturgice subliniază acest fapt şi-şi găsesc imaginea în icoană: Munte sfînt, Culmea sfinţeniei, Stînca dintru început, în sărbătoarea noii faceri, ea e cel mai înălţător dar pe care omul a fost vreodată în stare să-l facă lui Dumnezeu. „Ce-Ţi vom aduce Ţie, Hristoase, căci Te naşti pe pămînt ca un Om? Fiecare din făpturile ce sînt lucrarea Ta îţi oferă într-adevăr dovada recunoştinţei lor: îngerii, cîntarea; cerurile, steaua; magii, darurile lor; păstorii, uimirea lor; pămîntul, peştera; pustia, ieslea; iar noi, oamenii, îţi aducem în dar o Maică Fecioară.” De-a lun­gul veacurilor şi al generaţiilor, umanitatea a cultivat acest dar; Duhul Sfînt a coborît asupra curăţiei ei. Tainică prezenţă a Bisericii, înainte de Hristos, convergenţă a aşteptării probate de Israel şi de cei aleşi - neamul lui Ismael nu i-a mărturisit deja Fecioria? ...

În partea stîngă se află Sfîntul Iosif, cufundat în adîncă meditaţie, în mod vădit, observăm că el nu e tatăl Copilului. Textele liturgice povestesc profunda tulburare a lui Iosif cuprins de îndoieli: „Iosif îi spunea astfel Fecioarei Maria: Ce nedorită întîmplare s-a abătut asupra ta? Cuprins sînt de mirare şi duhul meu de uimire”. „Cum vei naşte tu, junică ce n-ai fost înjugată?” (cf. Deut XXI, 3). În faţa lui se află diavolul deghizat în păstorul Thyrros (pe unele compoziţii este un bătrîn cu coarne şi coadă). Apocrifele amintesc de vorbele sale ispititoare: „Aşa cum acest toiag (el e îndoit sau rupt, e sceptrul zdrobit al fostei sale puteri) nu mai poate da vlăstare, tot aşa un bătrîn ca tine nu mai poate zămisli şi (pe de altă parte) o fecioară nu poate naşte” - dar toiagul a înflorit deîndată. „Purtînd în inimă o furtună de gînduri contradictorii, neprihănitul Iosif se tulbură, dar luminat de Duhul Sfînt, cîntă cu bucurie: Aleluia”.

În persoana Sfîntului Iosif, icoana povesteşte o dramă universală, care se repetă de-a lungul tuturor secolelor; conţinutul ei este întotdeauna identic. Păstorul-ispititor afirmă că nu există alte lumi decît cea văzută şi, deci, că nu este nici un alt mijloc de naştere decît cel al firii. E negarea principiului transcendent şi tot tragismul ateismului sincer al unei „inimi zăbavnice în credinţă". Chipul Sfîntului Iosif exprimă adesea spaima, aproape disperarea („furtuna lăuntrică”, după numele unei icoane), şi în unele icoane Fecioara îl priveşte cu o profundă şi nemărginită compasiune.

Mesajul Evangheliei se adresează credinţei şi întîlneşte îndoielile, piedicile. Suferinţa Mamei o reflectă pe cea a lui Dumnezeu însuşi, aşteptînd darul mesianic făcut şi care se exprimă atît de bine în acest text liturgic: „Şi noi îţi aducem un dar, mai mult decît unul în bani: bogăţia credinţei adevărate, Ţie, Dumnezeul şi Mîntuitorul sufletelor noastre”.

În partea superioară vedem magii, ai căror cai vădesc vioiciune. „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, a făcut să strălucească-n lume lumina cunoaşterii; Prin ea de fapt, iubitorii stelelor au învăţat de la o stea să se închine Ţie.” „Puterile omeneşti au apus... politeismul idolatru a fost lovit de moarte”, „înţelepţii cititori în stele au fost aduşi la Tine ca prinoase ale neamurilor.” Se află aici o mare taină a înţelepciunii lui Dumnezeu. Daniel Fenicianul, Iov idumeanul, regina din Saba, prinţesa Arabiei sau regele Melchisedec, (Evrei VII, 3), „sfinţi” şi „drepţi”, ei nu sînt totuşi din Israel, dar „plăcuţi Domnului”", căci ei „se tem de El şi fac cele drepte”. Sfinţilor Părinţi le plăcea să vorbească despre „vizitele Cuvîntului” dinainte de venirea Sa deplină. Lîngă legămîntul cu Israel stă Testamentul celor îndrăgiţi. Cunoaşterea lui Dumnezeu este deja, la ei, o formă de credinţă în Providenţă şi în intervenţiile sale în istorie: „Cuvîntul lui Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie prezent în neamul omenesc” (Sfîntul Irineu). Este înaintele cosmic care uneşte aşteptarea mesianică a evreilor cu inspiraţia profetică a înţelepţilor păgîni: „Unora, Dumnezeu le-a dat legea, altora profeţia” (Clement Alexandrinul). Dumnezeiasca iubire de oameni primeşte înţelepţii din toate timpurile. Dacă cei mai buni sînt „profeţii stîrniţi de Cuvînt”, aceasta este pentru că mai presus de ştiinţa oamenilor şi a oricărei creaţii a spiritului lor străluceşte steaua din Betleem; ea desem­nează Logosul, îndrumă spre Cunoaşterea lui Dumnezeu (teognosie) şi face genunchii să se îndoaie în actul adora­ţiei. Preoţii Sacerdoţiului împărătesc, filosofii şi savanţii, toţi slujitorii Culturii, în măsura în care ea este cult al Spiritului, învaţă de la Sfîntul Duh să-şi cînte laudele. Creaţia lor, în punctele cele mai înalte şi purificate, se justifică atunci cînd depăşeşte această lume şi schiţează, anticipînd profetic, imaginea Împărăţiei. În alte icoane, păstorii cîntă voioşi din fluier: „Doliul a făcut să tacă mu­zica şi cîntecele; însă Hristos, ridicîndu-se în Betleem, a pus capăt rătăcirilor Babilonului şi dă curs armoniilor muzicii” – „Cîntaţi, căci Domnul s-a născut”.

Îngerii, în veşmînt roşu strălucind de aur - oglindire a Maiestăţii divine - sînt reprezentaţi în dubla lor funcţie: în stînga, ei se îndreaptă spre înalturi, spre Izvorul de Lumi­nă; aceasta e neîncetata laudă adusă lui Dumnezeu, litur­ghia cerească; cel din dreapta se apleacă spre păstor; acesta e slujitorul omenescului, îngerul Întrupării. În aple­carea lui spre oameni se simte întreaga tandreţe angelică a ocrotirii, neîncetata veghe a îngerului păzitor. În orele de linişte, putem ghici prezenţa acestuia, îi putem auzi glasul, această voce care ne va apărea în Împărăţie ca cea mai fa­miliară, cea mai cunoscută, confundîndu-se parcă cu a noastră.

Ultima privire regăseşte întîia viziune şi se desăvîrşeşte într-o neprihănită bucurie pe care Sfîntul Duh o sugerea­ză: „Hristos se naşte, să-L cinstim; Hristos coboară din ceruri, întîmpinaţi-L; Hristos este pe pămînt, slăviţi-L. Cîntaţi-L pe Dumnezeu, pe tot pămîntul; şi cu bucurie lăudaţi-L, popoarelor!”.

Bibliografie

Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii. Traducere de Grigore şi Petru Moga, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, pp. 227-242. Citatele lipsite de trimitere sînt din slujbele care se ţin în cinstea Sărbătorii Naşterii Domnului.