“SIMŢUL COMUN”, “SIMŢUL SPIRITUAL” ŞI
“SIMŢUL DUHOVNICESC”
- ANTINOMII ŞI ANTITEZE -
Radu Teodorescu
În conştiinţa autorului primează dezideratul că genul
şi tipologia unui astfel de articol au fost scrise şi exprimate deja
de numeroşi sfinţi, canonişti şi autorităţi
bisericeşti pe parcursul a mai multor veacuri, autorităţi care
prin valoarea lor autentificată de zeci de ani de experienţă
sunt mult mai în măsură şi mai consecvente. Totuşi
motivaţia de a aborda, continua şi termina o astfel de topică
constă tocmai în dorinţa de a-l transforma într-un studiu de
calitate. Critica obiectivă este şi ea destul de marcantă. Mai
avem în vedere şi evidenţierea unor anumite subtilităţi aparent inofesive şi sterile cu am fi îmbătrânirea diplomaţiei ecclesiale şi neviclenia
hâtreniei (dar nădăjduim că nu de genul celor clasice ale
scolasticismului încă devorator în mentalităţile universitare de
sorginte romano-catolică aducător de prea multă
raţionalitate a clasicului mistic occidental Bonaventura)
care nu ar putea fi evidente celor care nu au analizat acest fapt şi stare
de lucru în sine. Subtilitatea ca gen
mistic este net diferită de ceea ce înţelegem prin duhovnicie (“senzaţia nesensibilă” a lui
Origen) ca drum şi sursă inepuizabilă a sfinţeniei.
Deşi ca şi termeni sunt diferiţi, duhovnicia şi
sfinţenia sunt unul şi acelaşi lucru.
Există
în societatea umană întipărit un “simţ” convenţional al
unui bine secular (a se vedea în
acest caz multiplele analize efectuate de Alexandru Paleologu),
chiar un fel de sacrificiu în numele şi în scopul unei mai bune
propăşiri de tipul tehnicilor totalitare (sacrificiul eroic).
Societatea umană precum şi istoria ne arată că
propăşirea într-un astfel de sens este abstractă şi conţine
o morală lineară seacă. Este ceea ce eticheta simplităţii
(genul lui Ernest Bernea) denumeşte şi
califică drept bun simţ în
numele căruia toţi rafinaţi se apleacă şi se
închină în mai mică sau mai mare măsură ori cel puţin
de imagine. Spre dezamăgirea multora, dincolo de această
dorinţă de a face bine şi de a te prezenta ca un fel de individ
mai mult sau mai puţin onorabil, apare adevărata personalitate cu
toate toanele, ifosele, delectările şi răutăţile
intrinseci (ca să nu le spunem maliţiozităţi
sau curiozităţi) inerente unei naturi umane decăzute exprimate
şi exploatate cu atât de multă dibăcie de literatură
şi alte studii antropologice. Ochiul acut şi lentila străvezie a
criticilor sociali şi a acelei pături superioare priveşte atent,
uitându-se împrejur şi ajungând la concluzia destul de precară
că la un anumit nivel toţi din noi suntem mai mult sau mai puţin
un caz social sau medical lipsit de inteligenţă (de natură
psihologică, neurologică sau psihanalitică), mai mult sau mai
puţin recuperabil (după cum bine se ştie, “normalitatea” sau
“normalul social” este extrem de greu de întruchipat deoarece nu se poate
determina cu exactitate direcţia unui astfel de cadru scos din
tradiţia şi analiza patristică). Credem că analiza lui Jean
Paul Larchet în Terapeutica
maladiilor spirituale (Sofia: Bucureşti, 2000) este cât se poate de
concludentă. “Normalul” sau normativul apare încă din antichitate ca
o categorie de măsurare şi ca un prilej de a evidenţa nivelul
şi aspiraţia la perfecţiune sau la desăvârşire. Spre
exemplu trebuie să gândim în sfera eclesială la ceea ce înseamnă
o normalizate a tipicului liturgic adică
a participării euharistice. Suntem toţi prinşi într-un
inevitabil “sistem” unde “cadrele macerării”
psihosomatice ne sunt inerente (Panayotis Nellas) iar
dispoziţia “cadrelor generice ale întoarcerii” minţii în inimă
(pomenirea minţii în căldura inimii) prin pocăinţă
şi har fiindu-ne mai mult sau mai puţin disponibile (vorbim net de o
conştiinţa spirituală, dar nu acea “conştiinţă
cerebrală” seacă de tipul “filosofiilor minţii” lui Bretano, Daniel Dennett sau R.A. Watson propulsată şi promovată cu
motivaţii de cel mai înalt calibru în cadrul romano-catolicismului).
Mii de
ani de evoluţie umană au încercat să o găsească
şi să o perfecţioneze prin nivelul colimatului unui individ
perfect “normal” lipsit de excentritate, din mijlocul lumii şi din cadrul
societăţii necreştine. În unele cazuri, acest simţ al
binelui, poate fi catalogat în speţe a fi un om de bine, un bun
cetăţean, un bun executant, un om moral, cu o conduită şi
un comportament impecabil, în alte cuvinte “un om de treabă.” Manualele de
morală din facultăţile de teologie şi manualele de religie
creştină din şcolile primare sunt şi ele la rândul lor
prezente şi chiar am putea spune
că încurajează plenar astfel de manifestări. Câţi le vor
urma, câţi le vor lua drept categorii şi compartimentări exacte
ale modului şi felului de comportament este o chestiune care cere a fi
definită de timp şi evoluţia personală a fiecărei
individualităţi. Dar apar mai apoi acei indivizi “categorici” unde seninătatea lor morală
(aparentă), dorul lor secular nesăbuit după o mai mare şi
bună gratificare de sine în care acest simţ comun (sau după caz sens comun) primează mai mult ca
orice. Exemplele istoriei întunecate şi macabre ale acelui contemptus mundi al
evului mediu întunecat (ură
justificată şi dispreţ faţă de o lume macabră
decăzută şi aflată în plin proces de descompunere
carnală - excelent ilustrată şi adaptată publicului
postmodern de un film de tip Hollywood ca Seven - provocată de ciume şi molime dar
şi de o descompunere morală) au dus la un secularism
uşuratic, un pozitivism creştin de tip protestant şi la
libertinaj sexual public care a culminat în anii ’70 prin fenomenul american
care a primit ulterior proporţii mondiale şi a devenit chiar o
cultură politică şi o mistică psihedelică demnă
de luat în considerare şi denumită convenţional hippy. În evul
mediu s-a căzut dintr-o extremă în alta. Mai recent unii pot fi
etichetaţi chiar şi “pioşi”,
extravagant de interesaţi de teme de la periferia societăţii
de analiza şi implicaţiile şi posibilităţile de
rezolvare spectaculare (o anumită tendinţă din şcoala
culturală optzecistă). Se poate observa cum
devine din ce în ce mai greu ca adevăratele valori, sau potenţialele
valori să poată accede în spaţiul social actual în genere.
Filosoful german Immanuel Kant denumea acest
simţ drept gust estetic. Iată
ce spune el:
“Prin sensus communis,
trebuie să înţelegem însă idea unui
simţ comun tuturor oamenilor, adică unei facultăţi de
judecare, ce în reflecţia ei, ţine seama gândind de modul de
reprezentare al celorlalţi, pentru că judecata ei să nu se
îndrepte de întreaga raţiune umană; astfel, el vrea să evite
iluzia care, provenită din condiţiile subiective particulare ar putea
trece cu uşurinţă drept obiective, ar putea avea o
influenţă dăunătoare asupra judecăţii. Acest
rezultat se obţine prin aceea că cel care judecă nu se
îndepărtează de judecăţile celorlalţi…”
În cadrul metodelor psihanalitice (o parte integrantă din apanajul
cercetării “resurselor umane”) şi psihologice mai noi (care au de a
face strict cu acest simţ) se poate observa o “încurajare” a dobândirii
acestui simţ comun, binele comun
primind enorm de multe forme de manifestare: socială, politică,
artistică, culturală, individuală etc. Platon în Legile sale scrie că oricărui
stat şi orice democraţie se bazează pe aceste valori obiective
ale unui simţ comun secularizat. Fără ele, lumea în genere ar
intra într-o stare de gol existenţial, haos, dezordine, rupturi,
lipsă de integritate, dincolo de ceea ce există deja (aceste aspecte
au fost subliniate de prin anii ’60 de exponenţii de marcă ai
existenţialismului ca Albert Camus şi Jean
Paul Sartre) între un joc fatal între fiinţă şi nimicnicie (de
fapt din plan duhovnicesc existenţialismul aduce cu sine mai mult o nimicire a fiinţei sau o fiinţare a unei nimicnicii disperate).
Prin urmare şi existenţialismul devine un fel de simţ comun cunoscut elitelor culturale contemporane. Orice
curent “intermediar” care poate susţine confortabil făptura este o
expresie a aceluiaşi simţ comun. Este clar că rolul
raţiunii lucide (dar nu cea de genul apocaliptic cu implicaţiile
teodiceei dreptului Iov profesată şi promulgată de Emil Cioran)
lipsită de simţul translucidului secular şi transpersonalului impersonalist (a se vedea în acest sens studiile transpersonaliste ale lui Ken Wilbert, o dezvoltare pe
linia principilor tip guru ale unui Bagvan Rajnish) este extraordinar de importantă în societate.
Totuşi, o “raţiune” rece care înseamnă şi o
“îngheţare” a gândirii creative şi a meditaţiei
duhovniceşti, o percepţie prea rece a existenţei se ştie
că poate dăuna în cele mai grave forme de extremism şi
dezechilibru personal şi colectiv. Aceasta aduce cu sine un fel de frig lăuntric sau simţ glaciar. Rolul şi funcţia
acestui “simţ comun” nu este nimic altceva decât un fel de moralitate
primară de gen paulinic “iar păgânii care nu ştiu ale legii din fire fac ale legii”
sau un fel de “comoditate” mascată sub deviza unei bonomii veterotestamentare divagate care apare transpusă în termenii
seculari ai crizei de timp şi lipsei de stabilitate personală
impusă de cadrele aflate în perpetuă mişcare ale
societăţii. Ar însemna un fel de ghidaj minimal şi minimalistic
(o “minima morala” de tipul postdecembrist propusă de Andrei Plesu) incapabilă de prea multe supravieţuiri
într-un interval autocrat şi independent unde tot soiul de ieşiri mai
mult sau mai puţin decente de mânie precum şi dorinţa de
dreptate exemplară, devin extrem de acute, ascuţite. Raţiunea,
frumosul, sădit în mod natural în oameni, tendinţele de bine şi
de conduită morală, toate sunt portaluri
deschise spre o mai mare propăşire. Comunul, simţul comunului,
al realismului echilibrat ideal sunt nişte valori care nu pot fi reprimate
orientului ortodox începând din secolele primare, continuând cu evul mediu
şi ajungând în zilele actuale apoi sfârşind cu epoca de după
comunism indiferent de toate contorsiunile şi dilemele actuale în spre o
societate europeană americanizată. Acest lucru poate fi văzut
cât se poate de clar şi evident din simpla lectură a unor manuale
elementare de istorie şi de drept.
Lupta
pentru “simţul secular” centralizată şi stabilizată de
acest simţ comun, încearcă să facă ca
secularismul să iasă învingător totdeauna, mai precis
deprecierea permanenţei aparente a misticului ştiut fiind că
spiritualul nu poate fi confundat cu duhovnicescul, luat ca şi categorie
şi entitate estetică sau ideală aparte, el a fost şi
rămâne ceea ce a marcat secole întregi de existenţă
spirituală şi într-un sens mai larg a fost şi este încă suportul ideii de prosperitate şi
evoluţie umană şi de progres spiritual. Această
permanenţă a spiritualului este cea care îl identifică şi
îl discerne ca fiind diferit în mod expres faţă de simţul comun.
Riscul simţului comun poate fi depăşit numai de un bine
permanent capabil să ignore la modul cras orice gen de compromis moral.
Există astfel un suflu vital enorm (mistic în sensul că este ascuns),
de dimensiuni şi proporţii colosale care îndreaptă întreaga creaţie
în spre un mai mare bine exprimat în plinătate şi pe larg în cartea
Penticostarului şi în cadrul slujbelor pascale ale tradiţiei
ortodoxe. Alexander Schmemann (pe aceiaşi linie
omiletic-liturgică a Sfântului Ioan Hrisostom),
fostul decan al Seminarului de Teologie Ortodoxă din Crestwood,
New York îşi aşează în centrul
concepţiei sale teologice despre lume marele praznic pascal, marea bucurie
pascală, marea trecere pascală (o trecere din akedia,
plictisul secular al lumii decăzute, de la scârba păcatului la oferirea plinătăţii harice
a liturgicului). Praznicul pascal este maximul de bucurie pe care l-ar putea
concepe cineva în cadrele şi spaţiul orientului ortodox. Praznicul
pascal nu este un fel de trecere “minimală” ci o trece totală, o experienţă
totală a harului (la toate nivelele: senzorial, perceptiv, social). Acest
praznic este un cumul, o mare “îngrămădire” de cele mai alese şi
mai rafinate simţăminte umane transfigurate. Sfântul Maxim
Mărturisitorul vorbeşte în secolul al VI-lea de energiile lui Dumnezeu
care sunt şi se manifestă în sânul creaţiei şi care
îndreaptă în mod permanent creaţia în spre o mai mare
propăşire, spre o mai deplină conştientizare a
bunătăţii şi a harului sfinţitor chiar luând în calcul
faptul ignoranţei primare şi inevitabile din societatea lui de secol
al VI-lea precum şi prin divagaţie cea din societatea noastră.
Tocmai acestui eşec i se poate supune chiar ortodoxul interesat cu o
conştiinţă destul de clară referitoare la ce înseamnă
a-şi practica credinţa.
Diferit de binele deplin al credinţei şi al misticii unde bucuria pascală primeşte
conotaţii cu totul diferite, “simţul
comun” atât de aclamat de sociologie sau psihanaliză devine o
chestiune extrem de riscantă. De obicei, deşi la început se
prezintă ca un fel de gest convenţional
de neutralitate sau reţinere fără discriminare în spre
propăşirea a ceva mai înalt şi mult mai personal (obsesia
vocaţiilor proprii timpurii) în final însă există enorm de multe
divagaţii şi implicaţii nefaste ce nu sunt observabile la prima
vedere. Este destul de greu de
clasificat acest simţ din perspectiva tradiţiei culturale estice de
răsărit, mai ales asupra minţilor şi caracterelor care
încearcă să străvadă şi să se îndrepte în spre o
astfel de concepţie. Occidentul este cu precădere modelul şi
grupul social care promulgă un astfel de simţ al comunului luând în
considerare suprapunerea de culturi şi etnii. Binele apare astfel ca un
artificiu foarte uşor de îndeplinit şi de pus în evidenţă.
Riscul acestui simţ comun constă tocmai în faptul că poate fi de
cele mai multe ori pus în relief prin faptul că la un moment dat, un
anumit incident rău (logica iezuită) poate fi prezentat în mod
eminamente ca un bine al simţului
comun sociologic, politologic, cultural sau mai mult poate fi edificat ca
şi un fel de predicat şi atribut al unei fapte supreme de eroism.
Cazul politicii de război este cât se poate de relevant în acest sens
(dincolo de faptul că reprezintă un pogorământ canonic al
Bisericii nedesluşit încă de resorturile dreptului canonic) aspectul
canonic al războiului rămâne încă larg deschis dezbaterilor
şi analizelor inteligente. Este necesar să evidenţiem aici genul
de literatură teologică scrisă în perioada anilor perioadei
comuniste ce se înscrie pe linia aceluiaşi simţ comun al binelui. Iar
exemplele ar fi mult prea numeroase ca să le enumerăm în cadrul
şi contextul articolului de faţă. Ne referim aici cu
precădere la faptul că din prisma misticii şi moralei
creştine, simţul comun este de natură socială şi nu
poate fi sigur că are profunzime, durată şi adâncime mai ales
dacă nu este ancorat în adâncimea înduhovnicirii şi al
credinţei. Un simţ comun poate sconta valoare şi poate
influenţa direct realitatea numai dacă este prin natura lui teologic şi prin urmare duhovnicesc. Epoca Bizantină este şi ea
plină de astfel de experienţe. Istoria Bisericească
Românească arată o astfel de turnură prin luptele date de
strămoşi atât pentru apărarea, integritatea şi unitatea de
simţământ românesc cât şi prin tendinţa de a pune
războiul în numele unui simţ comun naţional. De obicei aici
opiniile sunt împărţite.
Elie Faure vorbeşte de faptul
că până şi la nivel artistic, al evoluţiei artei
există un fel de mare ritm al unui fel de evoluţie spirituală sau mişcare cosmică despre
care au vorbit Laplace, Spencer.
Acestei logici a evoluţiei comune este într-un anumit fel un fel de
echilibru dinamic, un fel de dezintegrare prin cunoaştere şi un fel
de integrare prin actul de a iubii.
“Iată-l, pe Eschil,
pe Aristotel. Iată afirmaţia creştină, dogma catolică,
blocată în templul romanic, a cărui masivitate şi continuitate
îi exprimă coerenţa, ritmul riguros al figurilor prelungi de pe
capitelurile şi de pe timpanele sale, mai târziu elanul coloanelor,
plutirea bolţilor, zvâgnetul întregului popor
către speranţa invincibilă că universul nu este nimic
altceva decât simbolul sensibil al unei lumi miraculoase făgăduite
unanimităţii, ingenuităţii credinţei. Iată, în
înseşi muchiile acestor bolţi, în aceste figuri ce devin tot mai
rafinate şi se complică treptat, o curiozitate care se naşte,
creşte se afirmă, cuceritoare şi tiranică, şi simbolul
dispărut, şi obiectul scurtat pentru el însuşi, floarea
născând din sămânţă, îndrăgostita studiată sub
chipul fecioarei-mamă, omul ţâşnind din Dumnezeu. Iată
litera tipărită înlocuind piatra dantelată, spiritul pornit
să cucerească fericirea terestră devenind crud pentru a ajunge
la ea şi descoperind dincolo de pragul paradisiac al cunoaşterii în
care intra orbit în lumină, infernul îndoielii şi al
remuşcării. Iată-l pe Montaigne,
iată-l apoi pe Pascal, după Dante şi
Toma de Aquino. Ieri, şi aici, ca şi
dincolo omul mergea în întâmpinarea lumii, căutând să i se
încorporeze într-o vastă unitate religioasă în care panteismul
său intuitiv se afirma prin instinctul său de a concepe momentul conform planului său
universal. Astăzi, aici ca şi dincolo, el îngustează lumea,
aducând-o până la el, căutând să o încorporeze în propria-i
fiinţă într-o strânsă unitate personală în care
antropocentrismul raţiunii se afirmă în strădania de a-şi
exprima sentimentele. Socrate gândindu-se către sfârşitul vieţii
să înveţe din nou muzica, este simbolul conştient al acestei
oscilaţii uriaşe care leagănă întruna istoria noastră
spirituală de vârfurile beţiei mistice la vârfurile raţiunii.
Când ai străbătut în toate sensurile teritoriul clar, dar limitat al
inteligenţei, te regăseşti într-o bună zi pe marginea
prăpăstiei necunoscutului, unde apare nevoia îmbătătoare a
unei noi iluzii.”
“Comunul” nu dăinuie, se depreciază permanent chiar dacă de
prea multe ori se manifestă ca un fel de fascinaţie, interes, chiar
ardoare. Acest simţ al comunului
este ca un fel de colibă metaforică de paie a sufletului, un fel de
simţ care deşi oferă un fel de satisfacţie şi
gratificare imediată ce nu are durată. Organizaţii întregi
şi sute de companii seculare pot conferii o astfel de amplificare a
sinelui în direcţia celorlalţi ca o premisă în spre un mai mare
simţ al comunului. Acest simţ
al comunului secularizat polarizat de atât de multe discipline şi
ştiinţe ale societăţii postmoderne nu poate face parte din
acest tip de gradualism subtil evoluţionar, opus treptelor de tip ascetic elaborate
de sfântului Ioan Scărarul. Fără astfel de repere o faptă
odată comisă nu face nimic altceva decât să intensifice o stare
de confuzie (anumiţi dialecticieni şi un anumit gen de caractere
şi persoane pot din acest punct de vedere să fie mai mult sau mai
puţin influenţaţi de această modalitate de abordare a simţului comun). Un rău mai
mic poate devenii un fel de bine mai ales în sensul că o valoare poate fi
mai mult sau mai puţin impregnată de acest fel de gândire la fel cum
în metodele antropologice neteologice se avansează treptat sau evolutiv
tot în direcţia unui astfel de simţ al comunului derivat din studiile
civilizaţilor primitive.
Studiile
umaniste, “romanul cavaleresc” şi “lirica de dragoste” ca practici
profesionale în sine sunt o parte dintr-un astfel de exemplu. Abélard (1079-1142) amplifica şi el rolul şi
importanţa remarcării individului şi a binelui sădit în mod
natural de Dumnezeu ca şi o amplificare şi verificare personală
“de sine stătătoare” prin care libertatea
umană se manifestă în mod direct. Astfel binele comun este o
manifestare voluntară voluptoasă a libertăţii şi prin
aceasta dobândeşte tot ceea ce este necesar spre un fel de valorizare
destul de seacă: eroism, afirmare a eului
propriu, veridicitate, verosimilitate, adevăr etc.
Problema
rămâne nerezolvată. Aceasta este fiindcă chiar şi faptul
că dincolo de decenţa unei instituţionalizări şi a
unei spiritualităţi precare (today everyone of us has a kind
of spirituality - cum se afirmă în lumea
occidentală, adică fiecare individ are o anumită tipologie sau
gen de spiritualitate dar nu chiar duhovnicie autentică), care este destul
de confortabilă şi cât se poate de viabilă funcţiei sociale
sau meseriei, “profesiei” în care individualitatea umană îşi
desfăşoară activitatea); simţul spiritual poate fi îmbinat
cu cel politic în situaţii de excepţie unde un act providenţial
aparent şi evident revine în forţă printr-o multitudine de
semne. Acest simţ al comunului este şi el destul de bine exprimat de
savantul român Nicolae C. Paulescu în cadrul unei
analize fine filosofico-fiziologice prin marea înşiruire a
moralităţii opusă instinctelor, conflictelor şi patimilor
cu implicaţie fiziologică.
Henri Bergson analizează şi el timp de vreo 20 de ani din
viaţa sa această problemă a binelui comun exprimat
convenţional printr-un simţ comun temerar expus în cadrul şi pe
parcursul cărţilor sale. Binele aflat în opoziţie cu răul
este tematica milenară a istoriologilor religiilor şi a celor
preocupaţi de analize mitologice (Mircea Eliade, Joseph
Campbell, Ioan Petru Culianu) toate remarcabile în
palanul spiritului dar fără valoare duhovnicească în ultimă
instanţă. Trebuie amintit că presupusa duhovnicie a unei istorii
a religiilor este o sursă de
putrefacţie lentă pentru cei care devoră gustul estetic
religios. De obicei istoria religiilor se termină în psihanaliză sau
trece prin ea. După Constantin Noica (Jurnal de la Păltiniş)
trecerea prin faza psihanalitică lasă urme la toate nivelele pe tot
restul vieţii. Simţul comun de conduită psihanalitică este
amplu analizat de Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung. Se
încearcă în acest sens modalităţi de integrare a psihanalizei în
cadrele societăţi umane. Tot de un gen de “simţ comun” se
vorbeşte şi în marxism, comunism, capitalism. Însă în
esenţa problemei adevărul simţului rămâne încă de
delimitat.
Eticheta şi formele
de manifestare socială intră şi ele în cadrul acestui tip de
risc al simţului comun. Părintele Stăniloae denumea iminenţa
pericolului luxului ca un început al decăderii universale a
umanităţii. Luxul este şi el risc exagerat acordat unui anumit
gen al simţului comun. Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu
scoate în evidenţă într-un mod extrem de strălucit cenzura
luxului feminin în epoca Vechiului Testament, cea Noului Testament şi în
cea Patristică. Există şi alte forme de “sulemeneală” ca
şi o manifestare şi un risc al acestui simţ comun în genere
aclamat şi gratificat în speţe de genul feminin. Luxul, moda, grija
de corp exagerată şi uşuratică, grija - în esenţa ei
heideggeriană - pentru ziua de mâine, fardurile, toate aceste mici
inutilităţi “necesare” intră în cadrul unui risc involuntar al
unui simţ comun, convenţional, accesibil tuturor fără
conştiinţa deplină a elitismului. Discernământul este
necesar şi deosebit mai ales că după expresia lui Edgar Allan Poe în (Demonul perversităţii)
“demonul perversităţii” aduce cu sine o negare şi un refuz
general al oricărui simţ, al oricărei manifestări a
vieţii sau dacă se afirmă anumite simţiri ele sunt
pervertite şi cu totul degenerate. În faţa unei viziunii a
Înfricoşătoarei Judecăţi exprimate şi vizualizate
mistic de Sfântul Nifon al Constanţianei
(secolul IV) simţul comun sau simţul spiritual (de care sunt
capabili inclusiv cei cu ample divagaţii şi deviaţii sexuale)
pălesc, devin irelevante, obtuze ele nefiind în stare să ofere
garanţii veşnice pentru mântuire. Aici apare şi se
manifestă iminenţa şi importanţa duhovnicescului care este
diferit de ceea ce ar putea să se confunde cu sufletescul (“sufletescul” este foarte bine cartonat şi
exprimat de simţul comun şi etichetat prin expresii de genul “o
discuţie de la suflet la suflet” sau “de la om la om”). “Sufletescul” este
prin excelenţă o categorie a intervalului efemer al “acestui veac
trecător” (Sfântul Apostol Pavel) intrând în aceiaşi undă cu
omenescul, umanismul sau secularismul. Duhovnicescul transcende sufletescul şi mai mult decât atât,
îl descalifică. Duhovnicescul devine astfel acel oximoron al “beţiei
treze” (expresie folosită de Filon al Alexandriei) al primiri harului. Pe
lângă faptul că Origen face precizarea că duhovnicia se
manifestă printr-o “senzaţie nesensibilă” el mai vine şi cu
precizarea că acest tip de beţie nu este “iraţională ci
divină.” Este acel enthusiasmos (care în greceşte vine din en theos,
adică din Dumnezeu), entuziasm care aduce cu sine fericirea.
Astfel, o coborâre din acest delir mistic sau beţie duhovnicească în
nivele sociale ale simţului comun sau simţului spiritual artistic (a
nu se confunda cu cel filocalic) este în acelaşi timp un fel de relaxare fiziologică a
funcţiunilor duhovniceşti interne). Relaxarea internă
duhovnicească nu este identică un fel de înţelepciune calma (propagată cultural de şcoala
culturala din universităţile din Washington urmând tipicului
britanic). Relaxarea duhovnicească (acea lipsă de încordare
dureroasă de care încearcă să-I scape sfântul Antonie pe
fraţii necopţi
duhovniceşte (adică tineri) din primele apoftegme ale patericului)
este o categorie psihică care scapă oricărei antropologii
actuale. Duhovnicescul muţeşte multe dintre disciplinele
postmoderniste cele mai sofisticate tocmai fiindcă între duhovnicesc
şi dimensiunea liturgică este o legătură intrinseca inevitabila.
Pe ansamblu ceastă legătură lipseşte romano-catolicismului
cam de multă vreme. Romano-catolicismul este spiritual şi religios
dar nu este duhovnicesc. Foarte rar se mai întâlneşte un iz de duhovnicie
veritabila din care să te adapi la modul serios. Pe aceasta linie şi
greco-catolicismul este tot un fel de surogat sau infuzie (ca sa nu-i spunem
transfuzie) de duhovnicesc în arcadele de piatră gotice (pale în
ultimă instanţă, de fapt de aici se poate intr-un domeniu al
surogatelor spirituale atât de des întâlnite astăzi.)
În ultimă instanţă în lumea de astăzi conlocuim şi
ne mişcam paşi între un simţ comun, un simţ spiritual
şi unul duhovnicesc. Unde se separă şi unde se întâlnesc, este
ceva care trebuie lăsat la latitudinea discernământului.
Radu Teodorescu
Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în
![]() |
|
|
Cum îmbogătim această pagină în mod regulat, Dvs. puteti să fiti informati despre schimbările survenite prin Change Detection.
Nu ezitati să folositi această oportunitate dacă sunteti interesat(ă) de materialele publicate aici! |