La iesirea din Passau, pe soseaua veche, înainte de a intra pe autostradă, după ce neamtul ne-a scos din oras si ne-a arătat drumul, la vreun kilometru în fata noastră, spre sud, se profilau pe cer cele două arcade uriase ale podului nou de peste Dunăre la câteva zeci de metri deasupra fluviului. Îmi părea neverosimil să-l văd în stânga noastră si noi să ne aflăm de cealaltă parte, spre nord, probabil că în goana nebunească după Mercedesul neamtului nici măcar nu ne-am dat seama cum traversasem Dunărea si-acum fixam cu privirea uriasa constructie rutieră din sud-vest peste care trec concomitent câteva sute de autovehicule. Am avut ceva mai târziu prilejul să privesc de undeva de sus, din Turnul Televiziunii din Hanovra, un asemenea râu de masini, asemeni unor cărărui de furnici spre un musuroi sau mai curând le-am asemănat cu arterele din corpul uman prin care celulele sanguine circulă cu repeziciune, traversând o vertebră spre a se duce să irige o anumită parte a trupului, ca mai apoi să se reîntoarcă prin plămânii omului să se oxigeneze, ca să plece din nou spre organul vital ce-l alimentează neîntrerupt, dând viată celulelor pe care le alimentează prin mii si mii de vase capilare. Acolo jos, autovehiculele, si cele mai mari, par niste minuscule gângănii ce aleargă zorite în misiunea lor tainică. Prea rulasem până atunci linistiti pe traseul turistic de-a lungul Dunării, iar acum plonjam pur si simplu în acest fluviu de autovehicule, încercând aproape cu disperare să ne găsim locul, fie si pe o margine, între cărăusii grăbiti de pe artera de beton si bitum, alergând din ce în ce mai repede, cu înversunare, într-o competitie fără scop si finalitate, pentru că asa procedează toti, ca si cum fiecare ar dori să ajungă printre cei dintâi la inima si uriasul plămân al lumii, de unde să-si încarce rezervoarele cu oxigenul vital.

Până la Arnsberg mai sunt vrei mie de kilometri, dar noi ne-am propus să facem un popas de o noapte la Nürnberg, si-am vrea să nu ne prindă întunericul pe drum, nu numai că nu cunoastem ruta, cât pentru a găsi o cameră de hotel unde să dormim. După vreo sută de kilometri de zbatere în trafic, Eugen observă că sunt obosit si stresat si caută un remediu. Îmi dă glucoză, ciocolată si cafea, apă minerală ori suc, iar eu bag repede în gură tot ce mi se oferă, rontăi câteva alune americane, si curând mă mai linistesc, nu mai simt atât de tare uruitul motorului si zgomotul rotilor în contactul furios cu asfaltul de pe sosea, a căror aderentă e mult mai bună decât pe drumurile noastre din tară, căci dacă la noi trebuie să accelerezi o Dacie din răsputeri pentru a ajunge la 120 de kilometri pe oră, punându-ti în pericol viata, aici această viteză e cea normală, căci ceilalti zburdă pe lângă noi cu 160-200 de kilometri, si asta n-o prea înteleg, pentru că pe indicatoarele de pe autostradă viteza maximă admisă e de 120. Cineva mă atentionase la plecarea din tară să fiu atent să nu depăsesc viteza legală, căci nemtii sunt drastici, au amenzi mari si noi nu avem bani pentru a le plăti, or ei, nemtii, erau primii care nu luau în seamă regulile de viteză, de fiecare dată limita depăsindu-se măcar cu 20 de kilometri, iar politia închide ochii pentru a se fluidiza traficul, fiecare automobilist răspunzând însă individual de ceea ce face în trafic… Evident că era în primul rând o problemă de acomodare, când esti obligat să faci pentru prima oară în viată un lucru sub imperiul pericolului major, dar să-l faci foarte bine, de bună-voie, pentru a sfârsi aventura în chip fericit. Nu prea înteleg cum poate Eugen să fie atât de relaxat în dreapta mea când eu sofez abia de un an si n-am la bordul masinii mai mult de 20.000 de kilometri. Acum copilotul cercetează impasibil harta Europei, fixând undeva un punct de reper, pe care trebuie să-l urmărim. După cele câteva ezitări de până acum la iesirea din Viena, după bâlbâiala norocoasă de la Linz, unde n-am găsit autostrada si-am luat-o pe traseul turistic de-a lungul Dunării si zăpăceala de la Passau, când nu mai eram siguri dacă ne aflam în Austria sau în Germania, nu ne mai puteam permite să gresim din nou traseul. L-am întrebat dacă suntem pe drumul cel bun. “O.K.! O.K.!” a exclamat el. “Mai avem o sută cincizeci de kilometri până la Regensburg. Tineti-o tot asa, înainte, dom’ Cornel! Mai vreti ciocolată? Doriti o gură de cafea?” Nu mai doream cafea, băusem destulă, apoi depăsisem momentul mai greu al amiezii, când acasă obisnuiesc să dorm. În mijlocul zilei e o căldură caniculară, masina noastră e un adevărat cuptor fără ventilatie. Oboseala si cofeina din cafea îmi dau o senzatie de vomă si lesin. Sunt pe punctul de a-i propune lui Eugen să înnoptăm la Regensburg, dar când ajungem în dreptul orasului îl ocolim, pentru că suntem sedusi de fascinatia Nürnbergului, prea doream să mă aflu în vecinătatea Tribunalului International care a judecat Procesul Criminalilor de Război la jumătatea secolului 20. Nu mă puteam desprinde de imaginile unui film din adolescentă prin care Nürnbergul mi-a rămas în memorie prin această unică si curajoasă ispravă a omenirii. Dar ne aflăm de acum la portile orasului si mă gândesc cu emotie doar la acest unic fapt, uit de toate celelalte, de imaginile uimitoare ale burgului mestesugarilor de odinioară peste care se suprapun alte imagini, ale prezentului. În centrul vechi al orasului descoperim arhitectura specifică a nordului, cu clădirile masive din piatră si acoperisurile înalte, iată si zidurile unei cetăti medievale si biserica mare, gotică, dar nu văd încă arienii blonzi, modelul omului superior ce avea să domine lumea în Imperiul de o mie de ani promis de führer în celebra sa Mein Kampf, ori această rară semintie dispăruse în timpul marelui război sau se păstrase într-o proportie infinitezimală…

Nürnberg! Nume de zeitate nordică, nume de cetate apărată de ziduri groase de granit si bazalt, cu forturi impunătoare, cu oameni care si-au cultivat cu pricepere si ardoare ogoarele, care au învătat de timpuriu mestesugul războiului, dar si să fabrice berea cu care să se răcorească si să se ospăteze. Aici a înflorit cândva comertul, scolile si cultura, aici s-au organizat concerte simfonice, pictorii au trecut realitatea pe pânză în culori îmbinate în conformitate cu structura lor sufletească, fiind nevoie să se facă mai apoi copii pentru a se împodobi interioarele caselor…

Se lasă amurgul, iar eu si Eugen umblăm alături cu neastâmpăr pe străzile orasului într-o neostoită căutare, fără să stim ce anume am dori să descoperim, să ne apară în cale. Ne oprim, în sfârsit în vecinătatea bisericii gotice dintr-o piată veche, încremeniti de cele câteva bing-bang-uri ale ceasului din turn, care, probabil, vor să reamintească localnicilor că sunt muritori. Altceva ar trebui să facem în loc să descoperim Marele Tribunal: să căutăm o cameră de hotel pentru a ne adăposti acolo peste noapte. Revenim pe Eilgutstrasse, unde aveam parcată masina, si ne încercăm norocul la Marienbad Hotel. Mai au o singură cameră de un pat, iar noi suntem două persoane din est, răvăsite de oboseala de pe drum si căldura din timpul zilei. În zadar insistă Eugen că suntem tocmai din România si nu ne putem permite să închiriem două camere. “Încercati si-n altă parte. În Nürnberg sunt cincizeci de hoteluri, numai pe Eilgutstrasse sunt vreo 5-6.” Avem ghinion. Abia a început luna august, occidentalii sunt în plin sezon estival, si-au retinut din timp locuri de cazare, apoi la Nürnberg tocmai a început un Congres International al Religiilor, si cele câteva sute de delegati au aglomerat si mai mult hotelurile. Încercăm pe Konigstrasse si pe Stenbuhlerstrasse fără nici un rezultat. În sfârsit, la unul dintre hoteluri pare să ne surâdă norocul. Se mai găsesc câteva locuri, dar tot în camere de câte un pat. Toată germanistica lui Eugen nu ne-a folosit la nimic pentru a obtine camera, ba evlavioasa catolică de la receptie ne-o spune răspicat de la obraz: “Nu închiriem camere homosexualilor!” Ne privim zăpăciti de mirare, pufnim în râs si părăsim hotelul în hohote, bătându-ne cu palmele peste solduri de această întâmplare hazlie, obligati să recunoastem că Vestul dispune de vajnici paznici ai moralei crestine, măcar că bisericile lor uriase sunt destul de goale chiar si în Ziua Domnului, si nu întelegem cum se formează atunci acele vestale ale pudicitătii, care păzesc cu străsnicie Templul Moralei Crestine… Revenim la Marienbad după ce timp de mai bine de o oră am alergat pe la 7-8 hoteluri din zonă. Nu e nevoie să-i explicăm fetei de la receptie încă o dată situatia penibilă si disperată în care ne aflam, că ne oferă camera liberă pe doar 170 de mărci pe noapte, exact suma pe care aveam dreptul legal să o cheltuiesc pentru o cazare. Ne-am luat bagajele si-am urcat repede la 264, ca nu cumva receptionera între timp să se răzgândească. Eugen s-a repezit în baie să facă dus, iar eu am cercetat frigiderul si-am dat degrabă de duscă o tărie, prima care mi-a venit la îndemână. Curând a venit acolo si Eugen si mi-a urmat exemplul. Constatăm că eram nu numai obositi, ci si flămânzi, căci nu mai mâncasem nimic consistent de dimineată de la pensiunea de la hotelul din Viena. Eugen a desfăcut câte o conservă de peste pentru fiecare, dintre cele cumpărate la plecarea din Oradea si ne-am potolit foamea. Dar asta era o rusine, ca într-un mare oras german să mâncăm din traistă precum tăranii nostri de odinioară veniti la Marile Curti Europene pentru a cere Dreptate. Nu voiam să-l ofensez pe Dumnezeu pentru că mâncaserăm de două zile doar conserve de peste, cu care ne-am amăgit bine foamea, dar nici nu ne stătea bine să răbdăm o asemenea umilintă, si, după ce am dat câteva telefoane să ne facem cunoscută prezenta în Occident, am iesit în oras să ne ospătăm la vreun restaurant sau berărie. Si-am intrat în cea mai luminoasă braserie de pe Eilgutstrasse, ca niste europeni civilizati, estici onorabili într-un Occident ce-si consumă energiile în acele abia sesizabile tensiuni interioare în care domină totusi ideea de consum, o exuberantă artificială si nu de putine ori arbitrară în dorinta afisării unei atitudini distinse, când în realitate prea adesea se dovedeste a fi superficială si chiar frivolă, pentru că omul e om si el se manifestă ca atare. Ne asezăm la o masă în partea localului mai putin aglomerată, cercetăm cu privirile interiorul, reusită combinatie de medieval si modernitate, de undeva se aude o muzică în surdină, semn că vom petrece aici la Nürnberg o seară agreabilă. Undeva într-un colt, la câteva mese de noi, două familii germane tinere sunt ceva mai gălăgioase, prima impresie e că sărbătoresc un eveniment, căci pe masa lor ard două lumânări albe, în realitate sunt turisti în vacantă si fac si ei, ca si noi, un popas la Nürnberg. Dar iată că nu ne-am asezat bine si se apropie de masa noastră un chelner, poate e responsabilul sălii, si-n vreme ce aprinde si pe masa noastră lumânarea si asează vaza cu flori de câmp mai la o parte, ne întreabă ce dorim să consumăm. S-a îndreptat oarecum de spate, are servetul alb pe bratul stâng si carnetelul, gata să noteze dorintele noastre si să le onoreze cu promptitudine. Nu stiu de ce ne place atitudinea lui prin care pare să spună: “Sunt la dispozitia dumneavoastră!”, le place si nemtilor, poate mai mult decât nouă, am constatat asta mai târziu la Arnsberg, Hanovra sau München, în majoritatea localurilor serviciile făcându-le străinii, polonezi, greci, croati, slovaci, turci si alte tot felul de natii venite în Germania să muncească, să câstige bani, uneori în conditiile cele mai umilitoare, transformându-se în servi, nu putini lucrând în serviciile de salubritate destul de bine plătite. Mă abtin să-l întreb pe Eugen de ce oare când îi arde o lumânare pe masa de restaurant si stă la dispozitia lui un chelner se simte mai important si mai grozav, de unde vine chestia asta, până chiar si la cei proveniti din medii umile… În câteva minute ni se aduce pizza si cele două beri, două inventii europene minunate, una italiană, iar cealaltă germană, si curând uităm peripetiile de peste zi, căci acum suntem preocupati de a afla gustul atât de minunat al plăcintei cu ciuperci si carne, din care se desprind încă aburi calzi cu miresme îmbătătoare. Berea e rece, e într-adevăr bună, obligându-te să-i retii gustul mai înainte de a bea si goli paharul. După această constatare, omul priveste în jur de parcă ar vrea să obtină confirmarea multumirii sale si de la ceilalti de acolo, dar nu toti mănâncă pizza si beau bere, la mesele celor două familii germane s-a adus vin alb si rosu, iar acum li se serveste friptura, nu pe farfurii obisnuite, ci pe un fel de farfurii-platouri, si nu înteleg de ce li se aduce si copiilor de 7-8 ani aceleasi uriase cotlete si movilele de cartofi prăjiti peste care s-au asezat cârnăciori si pârjoale, ori ne aflăm aici într-un Corn al abundentei din care nimfele îsi hrănesc zeii. Dar chestia asta am văzut-o pretutindeni în Germania, căci neamtul, după o zi de muncă, pretinde ca în restul timpului să fie absolut liber, nu doar bărbatii, ci si femeile, toată familia, alungând monotonia zilei, a săptămânii sau a anului, si pentru a-si reface potentialul de muncă, prin acele remedii practice cum sunt plimbările în zonele de agrement, adeseori pe bicicletă sau rotile, iesirea la cumpărături în marile magazine care sunt în acelasi timp o fabuloasă expozitie de produse de o varietate inimaginabilă, din care nu poti iesi fără să cumperi ceva, mai putini intră într-o librărie sau într-o galerie de artă, cei multi preferând spectacolul competitiilor sportive sau chiar practicarea unor sporturi, dar si iesirile la restaurante si alte localuri în care calitatea mâncării si băuturii, muzica si servirea sunt ireprosabile.

Suntem la a doua bere, Eugen a tinut să facă de data asta el cinste, iar nemtii din coltul localului au devenit mai guralivi si mai gălăgiosi după vinul ce le-a încălzit si i-a făcut să-si dea tot mai multă importantă. Negresit, sunt muncitori le vreo fabrică, iar acum discută despre cât sunt ei de grozavi în viata particulară. Cele două femei nu sunt prea frumoase, dar bărbatii lor sunt atletici si par destul de virili. Sunt prea aproape de noi, ne obosesc deja cu palavrele lor, propun lui Eugen să plătim si să mergem la hotel, a doua zi avem de făcut un drum lung. Procedăm nemteste, fiecare îsi plăteste comanda lui, eu o fac mai întâi, eu am comandat primul, las si ciubuc fetei. E rândul lui Eugen, berea lui costă unsprezece mărci. Dă zece mărci si se scotoceste îndelung prin buzunare să găsească încă o marcă. Mă ofer să-l ajut, să dau eu marca fetei, dar el refuză, doreste să plătească berea comandată de el în întregime, astfel că amicul meu se caută în continuare prin buzunare, fata însă e grăbită, e asteptată la alte mese, spune “Gut-gut!” si pleacă. L-am certat că nu e frumos să rămânem datori tocmai în Germania, unde omului i se restituie negresit mai întâi măruntisul, fie el si un singur pfening. Gestul de a pune preturile cu 99 de pfeningi nu e numai comercial, psihologic, ci si simbolul corectitudinii prin restituirea celei mai mici unităti monetare sau poate ceva si mai mult: respectul pentru ceea ce este al omului, în cele din urmă e simbol al valorii muncii. Eugen mi-a replicat: “Ati dat ciubuc fetei două mărci! Imaginati-vă cât câstigă ea în seara asta…” Asa era, fusesem prea generos si poate tocmai de aceea am continuat să-l agasez pe Eugen, să-l tachinez că a rămas dator, măcar că “per ansamblu” nu rămăseserăm. Avea să mi-o plătească zece zile mai târziu, la revenirea spre casă. Cum întâmplarea a făcut să ne întoarcem o vreme pe acelasi traseu de la Arnsberg prin Nürnberg, ca de acolo s-o luăm spre München, la vreo 20 de kilometri de la iesirea din oras, Eugen si-a dat cu palma peste frunte: “E bai, dom’ Cornel! Trebuie să ne întoarcem la Nürnberg negresit să plătesc marca aia fetei de la braserie”… Începuse o ploaie măruntă si trebuia să fiu atent la drum. Sofam de sase ore cu o singură oprire pentru a face plinul si nu prea aveam chef de glume. I-am soptit totusi lui Eugen: “Ai haz, Eugen. Să introduci negresit chestiile în jurnalul tău de călătorie”...

Întorsi la Hotel Marienbad, tot Eugen a găsit solutia cum să folosim peste noapte camera: el urma să doarmă jos pe mochetă, fiindu-i suficientă o pătură, cedându-mi mie patul, doar eu eram mai în vârstă si plătisem 170 de mărci pentru cazare. Am trecut peste ofensa asta, iar dimineata, când am coborât în pensiunea hotelului, proaspăt bărbieriti si odihniti, am uitat cu desăvârsire de ea. Pensiunea mirosea bine, la bucătărie se prăjiseră ochiuri cu suncă si cascaval, se simteau aromele de cafea abia fiartă, iar privirile noastre au descoperit mesele cu platourile pe care se aflau pregătite pentru autoservire untul, dulceata, feliile de salam, ouăle fierte, mierea de albine pentru ca musafirii să poată alege. Numai laptele si cafeaua erau servite de personalul hotelului. N-am stiut cum să interpretez mirarea si sfiala lui Eugen în fata acelei imagini a belsugului si abundentei. Ce si cât să ne punem în farfurii; ne temeam să nu devenim penibili. Luăm si suc natural de ananas si banane, am văzut în filmele americane că sucurile astea se beau înainte de mâncare. Stim amândoi că trebuie să ne hrănim bine, până la Arnsberg e drum de 7-8 ore … Dar de ce ni se aduc si pun pe masă două ibrice cu cafea, doar e suficient unul, si două căni cu lapte … Am intrat într-o dilemă din care iesim privind la cei din jur. Fiecare îsi toarnă din ibricul său câtă cafea si lapte doreste. E o chestie civilizată, dar si multă risipă. Proprietarii motelului si pensiunii vor ca toti clientii lor să fie multumiti. Ne hrănim pe săturate, să ne fie pe toată ziua, uitând de starea de penibilitate de mai înainte. Era deja târziu si ne-am zorit să plecăm. În fata motelului, în timp ce ne puneam lucrurile în port-bagaj, l-am întrebat încă o dată pe Eugen dacă n-am uitat să plătim ceva. Telefonul si consumatia de seară din frigiderul din cameră tocmai le achitasem.

Să iesi dintr-un mare oras uneori e mai greu decât să intri în el, apoi la Nűrnberg se întâlnesc si se intersectează mari artere de circulatie rutieră din nord si din sud, din est si din vest. Eugen fixase pe hartă cele câteva repere. Vom merge o vreme în directia Leipzig-Berlin, spre nord, apoi o luăm spre vest spre Wurtzburg si Kassel, iar de acolo spre Dortmund. Din nou nu reusim să iesim prea repede din oras cu toate tăblitele si indicatoarele de acolo. Ne întoarcem prin vechiul oras si pentru o clipă mi s-a părut să zăresc Marele Tribunal, iar în minte mi-au apărut fizionomiile actorilor, ale judecătorilor si criminalilor de război. Regizorul realizase un excelent joc al privirilor, o luptă dârză între acuzatori si acuzati, adică ceea ce istoria, documentele nu pot să surprindă. Mai întâi se punea problema de a-i face să-si recunoască erorile, să-si accepte vina, la care se răspundea de obicei simplu, invariabil: “Am fost soldat, am executat un ordin”. “Dar ai ucis, ai dat ordin să fie împuscati oameni!” Nu mai tin minte dacă în scenariu era si o replică de felul: “Da, am ucis! Si nu regret faptele mele!” Fizionomiile generalilor condamnati la moarte sau la închisoare pe viată mi se păreau si mai greu de realizat: ce exprimă fata unui om care până de curând a dispus de vietile a mii de oameni pentru ca apoi să devină o fiintă lipsită de libertate pentru tot restul vietii. Am aflat abia de curând, din cartea rusului Stoljenitân, Arhipelagul Gulag, că în Germania Federală s-au judecat peste 86 de mii de procese ale participantilor la ororile războiului, într-o dorintă de purificare prin pedeapsă, în vreme ce în Rusia n-a existat nici măcar un proces autentic al criminalilor de război si din timpul dictaturii comuniste. La noi, în schimb, s-a înscenat Cuplului un proces de frica dictatorului. Restul criminalilor si călăilor trăiesc si prosperă, bine merci, în libertate, unii îmbogătiti peste noapte…

La semafor se aprinde culoarea verde si pornesc în trombă ca toti ceilalti participanti la trafic si-s nevoit să-mi abandonez gândurile. Am convingerea că am gresit din nou traseul, pentru că ne aflăm singuri pe sosea. Ne continuăm totusi drumul si curând întâlnim un indicator cu directia Kassel-Dortmund. Cum n-am ajuns încă în autostradă si rulăm nestingheriti pe sosea, îl întreb pe Eugen la ce se gândea cu atâta surprindere în fata abundentei de bucate din pensiunea de la Marienbad. Îsi întoarce brusc capul spre mine, tulburat de o amintire stranie, tintuindu-mă cu privirea lui aspră de parcă eu as fi avut vreo vină: “La Ceausescu! La mizeria din timpul lui, când trebuia să te scoli de cu noapte si să stai la coadă câteva ore pentru a cumpăra un pachetel de unt…Domnule, si lumea a uitat! Zice că atunci a fost bine…”

Pe autostrada spre Kassel e un infern. E zi de luni si-au intrat în trafic camioanele si tirurile care fac legea pe primele două benzi din sosea, iar noi, cu Dacia noastră, abia facem fată situatiei, căci pentru a depăsi un tir care circula cu 110-120 de kilometri pe oră, Dacia românească trebuia să dezvolte o viteză de 130-140 de kilometri. După câteva asemenea nebunii, Eugen mă atentionează cu diplomatie: “Lăsati-o mai usor, dom’ Cornel, să nu sărim în aer”…

Era din nou ora amiezii. Lui Eugen i se făcuse somn, motăia pe locul său si nu mai era atent la drum. L-a trezit o rafală de ploaie tocmai înainte de a ajunge la Kassel. Buimăcit de somn, uitase de hartă, că înainte de Kassel trebuie să schimbăm directia spre Dortmund. Căuta o sticlă cu apă si mie mi s-a părut că a luat din port-bagaj una cu tuică, si a tras o duscă tocmai în dreptul indicatorului de Dortmund. Am izbucnit supărat: “Eugen, de ce nu esti atent la drum!? Am depăsit intrarea pe variantă! Tocmai acum ai descoperit tuica?”… Mi-a replicat nu mai putin supărat: “Alergăm pe drumul ăsta de 7 ore fără să fi mâncat de dimineată nimic… Ia mai lăsati-mă în pace!”…

L-am lăsat în pace si-am continuat să merg dar nu spre Dortmund, ci spre nord, spre Hanovra si Hamburg, să văd ce zice. El tăcea supărat, necrezându-se mai vinovat decât mine. Îl văzusem în fata calculatorului, a tastelor, si mă uimea cât de repede vedea vreo greseală pe texte când făceam Discobolul si-mi ziceam că Eugen vede iepurele în culcus la doi kilometri, în vreme ce eu cu ochelarii si tot îmi scapă greseli la corectare în text. abia mai târziu, când ne-am oprit în apropierea unei intersectii să privim un indicator ce arăta directia de mers de la vreo 70-80 de metri, am observat că Eugen, care vede atât de bine lucrurile de aproape, le zăreste mai greu pe cele de departe, căci în vreme ce eu descifram directia, el a făcut vreo douăzeci de pasi spre panou pentru a descifra numele localitătii. Ar fi trebuit să-l iert pentru mica lui neatentie, dar eu am perseverat, dorind să-l pedepsesc că nu fusese atent la drum si am continuat să rulez, nu însă cu prea multă convingere, spre Hamburg. Devenisem deodată nervos si nu-mi plăcea că Eugen mă descoperea în această postură. Cândva, după vreo 10-15 kilometri de mers spre nord, l-am întrebat concesiv: “Spune-mi, acum ce facem?” A continuat să tacă, prea îl certasem. Iată omul, mi-am zis, si-am încercat s-o dreg de unul singur. Am iesit pe primul Ausfahrt, fără să reduc prea mult viteza si-n S-ul de două ori nouăzeci de grade pe care urma să intrăm pe cealaltă directie de mers a autostrăzii, pentru a reveni pe varianta Dortmund, masina a derapat brusc sub noi pe carosabilul umed pe care se făcuse mâzgă de la frunzele de salcâm căzute acolo. Ne-am izbit cu toată puterea de parapetul din dreapta. L-am auzit pe Eugen în timp ce alunecau rotile în derută si eu încercam să redresez masina: “Ce faci, dom’ Cornel? Fiti atent, dom’ Cornel!”… Era prea târziu. Buseala, sunetul înfundat, zgâltâiala zdravănă au declansat în mintea mea imaginea unui dezastru, măcar că amândoi eram teferi si nevătămati. Mai întâi Dacia mea nouă s-a făcut tăndări, a devenit fier vechi, apoi în Germania nu sunt piese de schimb pentru Dacie. Am coborât să văd ce se întâmplase. Nenorocirea nu era totusi chiar atât de mare pe cât mi-o imaginasem. Se rupsese bara de protectie din fată si se spărsese farul. Eugen m-a îndemnat să iesim de acolo, doar motorul mergea si la directie nu se întâmplase nimic. Am tras la vreo sută de metri pe dreapta în banda de rezervă să vedem ce e de făcut. Si, în disperarea mea, am început să fac semne la masinile de pe autostradă să oprească cineva să ne ajute, dar Eugen mă dojeneste imediat: “Dom’ Cornel, aici suntem în Germania, nu în România. Vă agitati degeaba, nu va opri nimeni”. “Atunci să dăm un telefon, să chemăm politia rutieră…” “Domnule, cum să facem prostia asta! Va trebui să dăm declaratii, să semnăm procese-verbale… Vom merge la politie la Arnsberg cu cineva de la Primărie… Masina nu e rău avariată, haideti s-o stergem de noroi si de frunze”… Si Eugen începe această operatiune, constat si eu că nu ne-am avariat prea tare. Scot din port-bagaj o sfoară si i-o dau lui Eugen să lege bara de protectie din fată. “Acum e O.K., îmi zice Eugen. Putem merge mai departe. Avem si o scuză pentru cei de la Arnsberg că am întârziat.” Eugen avea dreptate, de altfel unul din motivele nervozitătii mele si-al vitezei excesive era că nu apreciasem bine distanta de la Nürnberg la Arnsberg, mai ales că nu cunosteam traseul, si-l făcusem pe Herr Heppelmann să ne astepte la Primărie vreo trei ore. Pentru un neamt o asemenea întârziere e inadmisibilă, numai că viitorul meu prieten îi cunostea pe români mult prea bine pentru a se supăra pentru o asemenea chestie pe ei. Asa că după întâlnirea cu parapetul din centrul Germaniei, am devenit ceva mai lucid si mai conciliant cu Eugen care mă mustră că prea am alergat pe sosea si-am intrat în Ausfahrt cu peste 90 de kilometri la oră: “A fost un mic avertisment. Cred că e mai bine că s-a întâmplat asa. În continuare să fiti mai prudent”…

De la Kassel spre Dortmund se urcă zeci de kilometri dealurile înalte cu păduri de stejari si carpeni, de fagi si răsinoase, spre Hochsauerland, cea mai înaltă regiune din această parte a Germaniei. Aici se întâmplă să constati că o colină înaltă a fost despicată adânc ca să lase loc construirii soselei, iar dealul sau muntele e sprijinit de solide ziduri de bazalt sau granit, unele foarte vechi, si ne întrebăm dacă nu sunt acele celebre constructii de sosele proiectate si realizate de Hitler, si nu m-am mirat să primesc mai târziu la Arnsberg confirmarea cu un soi de mândrie si admiratie din partea unui german care plecase definitiv din România acolo, în patria primilor străbuni, pe la vârsta de 40 de ani, ca mai încolo autostrada să fie sustinută de un viaduct de peste o sută de metri înăltime, pe sub care se strecura asemenea unui râu o altă autostradă de culoarea cafelei cu lapte… Imaginea aceasta unică îmi sugerează inteligenta si efortul cu care au fost construite în antichitate piramidele egiptene, dar câtă deosebire în scopul lor! Nu se aseamănă sentimentul trăit aici nici cu admiratia din fata Turnului Eiffel, nici cu emotia urcării în Turnul Televiziunii din Hanovra. “Dracu’ să-i ia de hitleristi! De unde au avut atâtia bani să construiască soselele astea, podurile, tunelele si viaductele, să facă acolo în munte trei-patru sosele alăturate! Doar n-au făcut-o numai pentru a iesi cu tancurile lor să cucerească Europa…”

Coborâm mai prudent spre tinuturile ceva mai joase si curând intrăm în regiunea Meschede, spre râul Ruhr. Sunt parcă imagini dintr-o carte postală ilustrată primită dintr-o tară ireală. Toate aceste localităti rurale au alura unor sate de vacantă, cu alei cu arbori si arbusti ornamentali, cu rondouri de flori, din cultivarea cărora si-au făcut o pasiune. Îmi place să-mi imaginez că germanii au preluat pentru construirea caselor lor ceva din înfătisarea vilelor rustice romane, păstrând totusi si acea specificitate nordică, mai ales acoperisurile înalte si ferestrele ceva mai mici pentru a retine în interioare căldura. Dar dacă uneori poate apărea si acea impresie de risipire a unui spatiu parcă insuficient si mai putin rational folosit, constructiile exprimă o stare de echilibru si temeinicie care linisteste ochiul si te gândesti la confortul unei societăti nu doar prospere, ci care si-a găsit de mult timp un ritm de existentă în care traditiei germanii i-au adăugat noi experiente ce s-au impus natiunii sau doar unor landuri asemeni unor cutume, de binefacerile cărora se bucură toată obstea. Experienta îndelung verificată de psihologi si sociologi, dar si de către cetăteanul de rând, a devenit în Germania un factor de echilibru si succes.

Am ajuns târziu la Primăria din Arnsberg si, evident, nu ne mai astepta acolo nimeni. L-am sunat vinovati acasă pe Herr Heppelmann să-l anuntăm că am sosit. Din expresia fetei lui Eugen am înteles că veteranul asociatiei Pro Alba Iulia era supărat, si pe bună dreptate. Ne-a dat totusi întâlnire peste o oră la o cafenea din apropiere, unde a sosit cu un sfert de oră mai devreme. Protectorului nostru îi trecuse între timp supărarea, ne-a ascultat peripetiile de pe drum si, în final, ne-a întrebat dacă avem bani pentru hotel. Era de acum totul în regulă. Ne-am băut cafeaua oferită de noua noastră gazdă si l-am urmat ca niste copii ascultători la hotel, urmând ca a doua zi să ne prezentăm la politie pentru a obtine pentru Nicolas autorizatia de reparare a masinii.