Cei zece drepti. Spre pomenirea Părintelui Arhimandrit Benedict Ghius

Sfârsit de noiembrie ’88. Veniseră prin zloata cenusie, cu sufletele goale, ca să se spovedească aici la mânăstire. Îi apăsa totul, păcatele lor, deznădejdea...

În chilia văruită, frigul încerca să facă neprietenoase cele câteva obiecte care căutau să ofere ospitalitate vizitatorilor. Părintele era rugătorul lor, lui îi datorau izbânda în încercările prin care trecuseră, sfatului său si promisiunii "O să mă rog pentru voi". Si acum, ca întotdeauna, cu zâmbetul venind din pacea lăuntrică, li se părea că se stinge drept ca o lumânare ros de boală si de bătrânete, cu mâinile tremurânde, înrosite de frig.

Se spovediseră pe rând si, după ce le citise rugăciunea de dezlegare, glumind, îi provocă să-i povestească despre orasul pe care el îl părăsise. Îi iubea mult si intuia că acum, peste ceea ce erau greutătile vietii fiecăruia, se adăuga o disperare mută care se cerea rostită.

Sotul începu să-i povestească despre podul Mărăsesti, pe care l-au dărâmat si l-au construit de trei ori până i-au găsit locul. Apoi despre cum au dărâmat biserica Sfânta Treime de pe Calea Dudesti, despre praf, despre întuneric. Ea la început tăcu, dar de la o vreme înnodă cu voce joasă firul povestirii. Vorbea egal, fără patimă si Părintele simtea cum îl învăluie naratiunea, ca aria sfâsietoare a mortii fără dezlegare.

– Că se demolează casele, stim cu totii.

– De la noi se aud detunăturile si se simte praful de motor care intră prin usile si ferestrele închise si dă o tentă alb cenusie tuturor lucrurilor, mobilelor, dusumelelor. Ca să vezi prostia conducând lucrările, o vezi la tot pasul, o prostie de neînchipuit. Au dărâmat deodată toate podurile de peste Dâmbovita, au rămas doar două, si se gâtuie toată circulatia. Dar nu asta este important. Se demolează omul si asta doare. Omul care ar trebui să muncească nu vrea să o mai facă. si este totuna, că tot se demolează. Bisericile cad una după alta: Bradului, Olteni, Sfântul Nicolae-Sârbi, Sfântul Nicolae-Jitnita, Sfânta Vineri... Un veac si jumătate, sau poate trei, de năvăliri si cutremure, si tot s-au ridicat, si acum, într-o lună s-au dus. si ctitorii, care au venit către noi cu toată încărcătura credintei lor, cine o să-i mai pomenească, pe fiecare după numele său?

Se opri, trase aer în piept si reluă si mai tânguitor.

– Acum nimeni n-are nume. La radio, la televizor se dau stiri cam asa: ministrul de Externe a luat cuvântul la ONU si a expus punctul de vedere al tovarăsului... Câine să fi fost si tot ar fi avut nume într-o lume normală. Fărădelegea întrece închipuirea. Cei de la alimentara nu vând nimic până nu se îngroasă coada. Ca să poată fura la cântar. si peste toate, nepăsarea. Nepăsarea suverană! Cui îi pasă că se dărâmă într-o noapte altarul în fata căruia i-au fost cununati părintii si bunicii? Si atunci, te cuprinde durerea. Să vezi cum se prăpădeste în mod inform orasul în care ai făcut primii pasi, scoala în care ai învătat, biserica în care preotul te întâmpina zâmbind, spunându-ti pe nume la miruit, credeti că e putin? si când trec, la întoarcerea acasă de la muncă, prin nepăsarea celorlalti, mă sperie gândul că păcatul acesta îl va plăti orasul ctitoriilor domnesti ca odinioară Sodoma si Gomora. |i-mi pare rău.

Femeia îsi curmă bocetul si, el, Părintele, simti disperarea ei ca pe ceva palpabil, ca pe o apă în care ea înota gata, gata să se înece. Si, ridicându-si ochii, lăsă vorbelor tăria curajului său:

– Stiti, atunci cu Sodoma si Gomora, când Dumnezeu a vrut să piardă cetătile, Avraam l-a întrebat: "Pierde-vei, oare, pe cel drept ca si pe cel nelegiuit?" Si glasul cel blând si blajin al părintelui începu să povestească târguiala dintre Dumnezeu si Avraam. "Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepti",spuse Avraam. "De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepti, voi cruta pentru ei toată cetatea"...Si Avraam reia: "Dar patruzeci?" "Nu o voi pierde pentru cei patruzeci"...

Ascultătorii tăceau fascinati. Părintele îi privea cu dragoste si povestea curgea ca un balsam:

– "Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi: dar de voi găsi acolo numai treizeci de drepti?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi găsi acolo treizeci". Si Avraam cuteză din nou: "poate acolo sunt doar douzeci de drepti". "Nu o voi pierde pentru cei douăzeci." "Dar de se vor găsi acolo doar zece drepti?" "Pentru cei zece, nu o voi pierde!"

Părintele se ridică, puse mâinile pe capetele celor doi soti în semn de binecuvântare si încheie senin:

– Mergeti linistiti, dragii mei, Dumnezeu nu va lăsa orasul nostru. Sunt acolo zece drepti care se roagă si rugăciunile lor în fata lui Dumnezeu fac mai mult decât nepăsarea si nelegiuirea celorlalti.

Si au plecat în noaptea aceea de noiembrie, luînd în sufletele lor imaginea Părintelui Benedict.

"O, cât de mult as vrea să-i cunosc si pe ceilalti nouă", sopti ea.

("Alfa si Omega" nr. 45/19 iulie 1996)
Ileana Toma
Epifania iulie-august 1998