Iar mă-ndepărtez de tine

Iar mă-ndepărtez de tine, dinadins, ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume, care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.

Dar te văd tot mai aproape ca şi cum eu însămi sunt
Despărţită doar de ochiul care mă priveşte rece
Undeva pe însăşi calea nimănui dezvăluită
Unde sufletul tău parcă şade pregătit să plece.

E desprins de trup şi este mai frumos ca niciodată,
L-aş desface din adâncuri să-l alin şi să-l păzesc,
Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă
Care însuţi ai desprins-o de pe osul său domnesc.

Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine,
Dar când va să vin şi eu să mă laşi să-i dau ocol,
Dacă nu ca o femeie, ca un suflet care vine
La alt suflet ce-l aşteaptă în tăcere trist şi gol.

De-am trece

Ci iarăşi mă apropii şi-aştept
Şi nimeni nu vine-napoi
Se vede hotarul şi-aş vrea
Să-l trecem măcar câte doi.

Tu mergi ca şi mine-ntr-acolo,
Simt iar în tăcerile lungi
Că parcă ajungi înainte
Şi parcă te bucuri c-ajungi.

De-am trece măcar câte doi,
Legaţi între noi cât de cât,
Să nu fim chiar singuri de tot,
Să nu ni se facă urât.