Ea a avut ideea să îndrepte veioza spre draperia albastră. Din faldurile ei, lumina se întorcea violacee si usor vălurită, lăsând camera într-o transparentă redusă, prin care ochiul, incomodat de obscuritate, încerca să aprecieze distantele, să ghicească si să distingă obiectele, căci totul părea să fi intrat într-un ciudat fluaj, opus senzatiei de vacuitate de mai înainte, când lumina inunda locuinta prietenei mele. Prin norisorii de pulbere scânteietoare, încărcati cu particule de cine stie ce natură, cu o fantastică putere de a absorbi si reflecta lumina, spatiul părea să se fi redimensionat si nu mai stiam dacă mă aflam cu adevărat la Simiona. Mă puteam încredinta lăsându-mi mâna să-mi cadă în mitele moi ale covorului sau rezemându-mă de duritatea si asprimea peretelui. Preferam însă să stau nemiscat, stârnit de protuberanta lucrurilor, să iau contact si să percep altfel decât obisnuit, într-un fel nou, tentacular, realitatea transfigurată.

Când Simona s-a dus la bucătărie ca să prepare cafeaua, uitându-mă în urma ei, cum făceam de fiecare dată, pentru a-i privi corpul de statuie antică prin rochia din pânză de păianjen, emanând în jur miresme de plane exotice, un microturbion ce se linistea curând după ce dispărea dincolo de cealaltă draperie, de la usa oficiului, în momentul acela de filaj, i-am zărit umbra evanescentă, însotită de impresia că a rămas pe pardoseala încăperii, că s-a impregnat pe pereti si pe obiecte, poate nu cea de azi, mai degrabă cea din serile trecute, când fasciculul de lumină străbătea din alt unghi spatiul, în miscarea ei gratioasă, scotându-i în evidentă, prin rochia vaporoasă, corpul de bronz viu, tulburător de viu si de real, izbitor de asemănător cu al unei statui de care eram îndrăgostit.

Sau atunci când, schimbându-mi pozitia si nemaivăzând-o acolo, decât în imaginatie, ridicându-mă si aplecându-mă apoi spre tipsia cu cele două pahare, ca o pată indefinită, în ezitarea de-o clipă oprindu-mă cu mâna deasupra cercului atât de clar conturat, mirat de cubul de gheată pe sfârsite, devenit sferic, ca un glob de aur sau ca o perlă în adâncul mării, un soare pe jumătate orb cufundat în sampanie, sporindu-i limpezimea, aromele si tăria, mă miram de o certitudine atât de singulară, stimulatoare de impresii relaxante, conferind totului valoare de rotund si flexuos, căci imaginile se dezvoltau concentric – până ce si peretii cu ramele dreptunghiulare ale tablourilor, noptiera cu tabachera de platină, cadrul usii de la bucătărie, devenit oval, făceau corp comun, ca o necesitate rămasă neînteleasă, dar suficientă stării mele de meditatie si reverie. Îmi plăcea, de aceea, să mă cred călător privilegiat al unui vehicul interastral sau locuitor al unui imobil subacvatic, într-un fel de vivieră, între mai multi sori, în care lumina ajunge după ce a fost îndelung filtrată, supusă unei fabuloase transformări, obligată să-si modifice continutul în trecerea ei printr-un culoar de oglinzi, sau, dacă mă aflam totusi undeva pe Terra, alunecasem în spatele unor colosale vitralii, prin care razele soarelui se descompuneau la nesfârsit în căutarea cuantei ideale în spatiul existential optimizat si-n care timpul încetase să-si mai exercite tirania.

Sau, într-un moment de detasare, când am auzit cum în bucătărie Simona aseza cestile de portelan pe farfurioare ca să toarne în ele cafeaua, o revedeam în lumina cernută a amurgului pierzându-se printre copacii din parc, spre clădirile masive si greoaie de dincolo de sosea, incomode privirii, de pe malul râului, stârnind cu mersul ei crudul vegetal al primelor cresteri din primăvara aceea, putin înaintea eflorescentelor, eu oprindu-mă la lizieră de teamă că as fi putut tulbura cu mersul meu lucrarea sevelor, dacă pe acolo s-ar fi aflat vreo tufă de arbust precoce, si-as fi putut abate din drumul său poate primul firisor de polen mai înainte ca el să fi ajuns pe stigmatul perechii pentru a fi fecundată. Si, ocolind parcul, după ce ea de mult va fi trecut si dispărut pe poarta institutului urmând aleea umbrită, aproape întunecoasă, de uriasele magnolii, acestea demult înflorite, cu arbustii de care uneori îsi atingea bratul sau le prindea cu mâna ramurile cu frunzulitele ale căror minuscule capsule crăpau revărsându-si continutul în palma ei, impregnându-i-o cu o mireasmă de răsină, în vecinătatea podului, cu sigurantă înainte de a ajunge la el, am mai căutat-o odată din priviri, cercetând parcul si aleile pe care trecuse, sperând să-i zăresc, dacă n-o puteam vedea pe ea, măcar umbra ce obisnuia să si-o lase pe pavaj, pe arbori si pe ierburi. Mi-am zis imediat că nu are rost să mai astept, aveam să trec pe acolo a doua zi spre asfintit să mă urc pe dig si să mă uit, dacă nu cumva trecerea ei prin parc fusese o întâmplare. Atunci am intrat pe pod, cum o mai făcusem si altă dată, înainte de-a-l coplesi întunericul, chiar mult înainte, podul al cărui parapet de lemn cu crăpături si cu luciul lăsat de atâtea palme câte l-au frecat si l-au mângâiat de-a lungul timpului, greu de închipuit, fiecare resimtindu-i într-un fel lustrul sau duritatea, uneori asprimea crăpăturilor ori răcoarea niturilor de metal, ca niste ochi căznindu-se să vadă în noapte, ori lanturile de care m-am sprijinit de atâtea ori dacă treceam pe acolo să privesc verdele râului cu suvoaiele înspumate când apa se izbea în curgerea ei de stâncile din albie, lunecoase, mereu aceleasi, din care ricosează până si gândurile, de le privesti îndelung, între zidurile înalte, înnămolite de viituri, ale căror urme de lut galben-cenusiu, adânc impregnate în porii betonului asemeni unor cărări sau uriase fire de urzeală a vreunei himerice Penelope, când, dacă le spală ploile vijelioase ale verii, se însiră din nou în sezonul revărsărilor, când plouă la nesfârsit, si Simona accepta uneori s-o conduc, nu mai departe însă de liziera parcului, fără a intra în parc decât ocolindu-l, ca să urcăm treptele si să înaintăm pe pod până la lanturi, neîncumetându-ne să mergem mai departe pe podeaua udată de ploaie si prin stropii de apă ciroasă ce izbeau pilonii si uneori chiar grinzile de sustinere. Atunci, prin perdeaua de ploaie, tinându-mă de brat, îmi povestea despre pestii ametiti de nămolul ce le intrase în bronhii, îngropati în nisipuri, si, prin siroirea apei, nu ne rezemam nici unul de lanturi, nici de parapetul ud, si, reîntorcându-ne de la pod, duceam cu noi imaginile suvoaielor si pestilor asfixiati în nămol, si mult timp după aceea ni se părea că în haine si în porii pielii a intrat si stăruia mirosul acela de ud si putred de atunci.

Nu-mi dădeam bine seama, poate Simona deschisese usa dulăpiorului să ia zahariera si curentul de aer a voalat perdelele, ba chiar a făcut să se miste usor draperiile, când, uitându-mă la ovalul de la intrarea în bucătărie, am crezut că avea să apară ea aducând pe tavă cestile cu cafea. Dar asta a fost de bună seamă mai înainte, fiindcă după aceea, când în cameră a început să se simtă aroma de cafea, vălul mintii mele s-a rupt si l-am văzut limpede pe arab venind spre masa noastră, cerându-ne voie să stea, în barul în care intrasem cu ea, privindu-ne prin norii de fum si aburii de mezanin, cu zâmbetul voit amabil, dar fortat totusi, întrebându-ne într-o română destul de corectă dacă nu cumpărăm tigări si cine stie ce mai avea în geanta diplomat ce-o tinea sub brat, nelăsând-o nici o clipă să-i cadă pe genunchi ori să stea alături, prea îndrăznet să insise, să ne întrebe a doua si a treia oară, când eu am început să mă enervez că arabul mai era acolo, iar ea, mirată că nu cumpăr tigările, mă privea aproape descumpănită, purtarea ei părându-mi de o exagerată libertate. M-am ridicat brusc cerând să fac plata si apucând-o de mână, am plecat coborând scările alergând, întorcându-mă ca să văd dacă arabul nu venea după noi. Si, în vreme ce deschideam sau închideam usa de la intrare, l-am zărit în capul de sus al scărilor privind în urma noastră, si afară, după ce am ajuns în stradă, i-am strigat să nu se încurce niciodată cu străini. Apoi, câteva momente mai târziu, în dreptul garajului Ambasadei poloneze, mi s-a părut că-l zăresc din nou pe acelasi arab sub lumina spălăcită a unui tub fluorescent pe sfârsite, cu ochii scăpărători si dintii albi si puternici ca niste cutite insuficient de bine ascunse, sporindu-mi credinta că ne urmărea, căci atunci când m-am întrors si am privit înapoi, mi s-a părut că-l văd cum se ferea să fie văzut, dispărând în conul de umbră, între copaci, fără să mai apară, de parcă s-ar fi volatilizat, ca să reapară mai încolo, în altă parte în drumul nostru spre locuinta Simonei, într-unul din locurile mai putin sau mai deloc luminate, din vreo fundătură din multele câte se aflau între străzile înguste si întortochiate până să ajungem la primele blocuri din cvartalul unde locuia prietena mea. Apoi, dincolo de oficiul postal, după de am trecut liniile de tramvai, în vreme ce răsărea luna printre crengile copacilor, simtindu-i mâna rece si văzându-i paloarea fetei, din unghiul obtuz, am tresărit că-i luase locul cineva, mâinile ei fiind niciodată reci, iar fata de fiecare dată avea culoarea bronzului. Sau în lift, când Simona mi-a soptit si ea speriată că ne-am oprit între etaje, pentru că, din grabă, gresind, dase o comandă falsă sistemului electronic, becul de control rămânând luminat la etajul sapte... Dar, curând, parcurgând grăbiti coridorul neaerisit, cu tot felul de mirosuri neplăcute, am intrat repede si am recunoscut camera micului ei apartament, în care, spre surprinderea mea, veioza era aprinsă. Era lumea aceea miraculoasă, anume creată de ea, atât de asemănătoare cu un fagure încărcat de miere, cu miresmele cunoscute de flori proaspete sau vestejite ce le aduceam de fiecare dată si ea le păstra si după ce se uscau, pe acelea ce răspândeau mirosuri delicate, în vaze de diferite mărimi si forme, portelanuri, rubinuri si cristaluri, a căror compozitie o explica ori de câte ori mă interesam de ele cu o plăcere rar întâlnită, luându-le în mână sau aranjându-le pe etajere, la diferite înăltimi, pe noptiere, pe masă ori pe jos, pe podea, ca si abajurul veiozelor ce răspândeau lumina numai cât era necesară, nu atât nouă, cât obiectelor din cameră, stârnindu-ne amândurora starea aceea de adâncă voluptate si reverie.

Dar, ajuns la ea, mă si cufudam, uitând totul si plutind veloce, în atmosfera fermecată, prin pulberea fină ce se ridica si se lăsa miscată poate numai de energia razelor de lumină, izolati de zgomotele si gălăgia bulevardelor si străzilor exagerat de aglomerate, a barurilor cu tot felul de indivizi suspecti, îmbâcsiti de transpiratie si duhnind a băutură, de cunostinte curioase si agasante. Si, de îndată ce Simona aducea tăvita cu cestile de cafea, aplecându-mă pentru ca aburii să-mi lovească fata, în minte îmi răsăreau, de parcă ar fi fost aievea, eucaliptii din Columbia între care băusem, cu ani în urmă, la prietenii mei, cafeaua servită în cesti de ceramică neagră de către o frumoasă creolă a cărei rochie veche de mătase o voala briza după-amiezii întocmai ca si curentii de aici podoaba de cameră pentru seară a Simonei, adică rochia ei din mreje de păianjen. Numai că, dacă atunci femeia aceea a cărei frumusete mă tulburase avea o perfectiune a liniilor corpului de un echilibru si o gratie cu adevăra seducătoare, prietena mea poseda un altceva ce-i da farmec si frumusete, poate si corpul în acea miscare misterioasă de levitatie, nu atât când se apropia, cât atunci când se îndepărta de mine, învăluit parcă în albastrul ochilor ei, alături de toate celelalte câte îmi stârneau mereu si mereu dorinta de-a o revedea.

Si dacă se întâmpla uneori ca, după prea multe tigări, Simona să vrea să deschidă fereastra, neprindu-i nicidecum fumul, încuviintam totdeauna cu retinere si chiar cu neplăcere, încredintat că aerul ce avea să intre în cameră de afară ar fi abrutizat atmosfera din interior si cu greu s-ar mai fi instalat echilibrul demult statornicit, căci, uneori, miscând si numai o cană, scrumiera sau un scaun, simteam cum toate acestea ar fi putut declansa deschiderea unor supape prin care să fi năvălit acolo realitatea adevărată, alta decât cea creată si închipuită de noi. Dar, la etajul acela ultim, pe coltul sud-vestic, deasupra nemaifiind decât cerul si împrejurul nostru tot cer, puteam visa într-o liniste deplină, asta si datorită faptului că prietena mea avea acea miraculoasă stiintă de-a înlătura zgomotele si stridentele de orice fel capitonând cu plusuri si catifea nu numai obiectele de mobilier, dar pe alocuri si peretii, camuflând geamurile cu perdele bogate si draperii groase si ondulate, încât în camera astfel vătuită nu se mai auzeau decât ariile si liedurile, pe cât de celebre, pe atât de relaxante, pe durata unui disc de câteva ore, a căror ascultare, adeseori inconstientă, în starea aceea curioasă dintre somn si trezie, totdeauna mă fermeca, ecourile muzicii insinuându-mi-se în stratele cele mai adânci ale sufletului, în extremitătile nervoase ale memoriei si afectului, unde nu încetau, fără voia mea, să existe si să se repete la nesfârsit, cu efectele unui panaceu, sensibilizându-mi, în acelasi timp simturile si gândurile. Si, cu toate că nu reuseam de fiecare dată să ascult până la capăt, căci uneori adormeam si ea era nevoită să-si facă loc lângă mine pe canapea cu grijă, ca să nu mă trezească, concertele ei aveau acea putere miraculoasă de-a mă deconecta si-a-mi înlătura teama de efemer, prelungindu-mi bucuria si uitând că odată cu zorii totul se va termina în chip neasteptat si extrem de dureros, în adâncul sufletului doar pâlpâind, departe, enigmatice vibratii ca cele ale unui minicomputer în care intră si la rându-i emană, la nesfârsit, pulsatii mai degrabă biofizice decât electrice, mai apoi consolându-mă cu gândul că totul va fi reluat de la capăt, ca într-o reîntrupare, seara când aveam s-o conduc pe Simona acasă, cu singura neplăcere a traversării strădutelor întunecoase, multe înfundate, aseptându-mă să ne sară din întuneric arabul din barul acela în fată, să ne ceară socoteală că nu-i cumpărasem tigările sau blugii ori cine stie de ce.

Se întâmpla un fel de vrăjitorie care Simonei îi reusea numai la ea acasă: să transforme totul, asemenea unui magician, conferind obiectelor, aerului si luminii valori noi, altele decât cele obisnuite, lăsând totului impresia, dacă era doar o impresie, de trăire spiritualizată, senzatia că mă aflam în cine stie ce colt de lume, mai curând în viitor sau în îndepărtata antichitate, întâmplându-se cu lucrurile din camera ei ceva foarte asemănător ca în cazul operelor de artă, care, cu cât sunt privite mai intens si mai îndelung, în căutarea sensurilor date de artist prin mestesugul si genialitatea sa, se învăluie si mai mult în mister, revelându-ni-se cu zgârcenie, de fiecare dată sub altă înfătisare, obligându-ne să retrăim creatia cu emotie nouă, ca si cum receptarea imaginilor nu s-ar produce prin aceeasi ochi si n-ar întâlni aceleasi zone si centre afectionale prin care să receptăm artisticul cu toate implicatiile lui, ca si cum realitatea fizică si câmpul optic s-ar modifica de la o zi la alta, dintr-un moment în altul, de parcă între ieri si azi s-ar interpune un hiatus, un vid de nepătruns de care n-avem cunostintă în trăirea noastră, o ruptură între polii existentei biofizice, si credem cu acuitate în posibilitatea deplasării timpului, sugerată de noua stare a obiectelor celor mai neînsemnate, până în momentul în care între perete si draperia albastră de catifea apăreau primele dungi albe de lumină vestind zorii, când totul se năruia asemeni oricărui vis.

Dar seara, acolo, în cameră la ea, în vreme ce Simona turna cafeaua în cestile usoare de portelan si aroma cafelei ajungea la mine, înfiorându-mă, stârnit în acelasi timp de o neliniste ce nu avea temei, îmi spuneam că prietena mea a împrumutat amurgului si adierilor lui înmiresmate de plante si flori, oprind în girueta statiei meteorologice stiinta de a metamorfoza realitatea si sentimentele, fiindu-i suficientă o simplă manevrare a fasciculului de raze ca să transforme încăperea într-o lume de vis. Dacă am încercat uneori să găsesc vreo explicatie farmecului ei, asemănându-i frumusetea cu aceea a unei statui antice de bronz, a unei zeite puse să vegheze, noaptea, de pe tărm, marea, cu credinta că supletea si strălucirea corpului ei le-a împrumuat de la coaja copacilor din parc, nu reuseam să-mi lămuresc miracolul, amplificat de fiecare miscare si fiecare gest al ei, de o simplitate uimitoare, fără cea mai vagă dorintă de a simula, al dublei vieti ce-o trăia, eu neavând acces la amândouă. Acolo, la ea, orice clipă urma alteia asemeni unei cupe de sampanie, din care, desi beam la nesfârsit, rămânea vesnic plină. Spatiul, mereu umplut de un ceva imposibil de definit, retinea clipa si o îmbelsuga, lăsându-te s-o retrăiesti până la limitele epuizării, când găoacea ei se umplea din nou sub privirile mele mirate, ca vinul sau mierea turnate într-un potir de aur.

Îmi plăcea atât demult să-mi spună că trec ani întregi când, traversând camera cu pasi vătuiti, se oprea uneori, pentru câteva clipe, între oglinzile de cristal, ca să se privească în ele, ridicându-si, cu ambele mâini, părul lung într-un coc moale la spate, atunci îndreptâdu-si si mai mult corpul, dacă aceasta nu era cumva o impresie, datorită liniilor ce-i reliefau fata cu pielea întinsă de surâsul ce nu puteai sti ce voia să însemne, cu rotunjimile de vestală ale sânilor, si cele ce-i puneau în evidentă talia si coapsele, linia pulpei piciorului, cu genunchiul usor arcuit si vârful degetului mare sprijini în podea, înainte ca părul să-i cadă, răsfirându-se la nesfârsit peste rotunjimea umerilor, trădându-si înfiorarea, bănuind poate că o priveam, ori când, întorcându-se într-o parte, mă credeam un privilegiat de soartă s-o pot vedea, căci, oricât ar fi fost o statuie de frumoasă, niciodată nu m-as fi putut îndrăgosti de ea, pentru că nu era vie cu adevărat, frumusetea atât de tulburătoare a Simonei degajând totdeauna căldură fizică reală, iar miscarea, abia acum îmi dădeam seama, conferă gratie si mister formelor, numai că durata e alta si de aceea uneori ne temem si ne înspăimântăm de ea, dacă rationăm neexceptând timpul. Căci sunt absolut constient c-ar fi fost suficient ca ea să fi făcut acolo mai multă lumină si totul s-ar fi ruinat, chiar si frumusetea însăsi, ucigând într-o singură clipă ce clădisem în atâtea altele – mica mea vesnicie. Dar Simona lăsa totul asa, ferindu-mă de orice schimbare, si mai cu seamă de lumina orbitoare a stelelor, ca pe un făt ce suferă de asprimea dureroasă a hainelor.