Vă prezentăm trei dintre poemele lui Gheorghe Nistea.

Lumină si neant

Vrăjmasă sarica timpului!
De când printre lespezi necioplite sălăsluiesc fiinte,
De când fiare adastă în vizuine.
Prin mediana izvoarelor nu transpiră venin…
Înleznit de păduri ruginite, precum lăncii pierdute în timp,
Zori lăptosi, tesuti cu ierburi amare, leagă
Cu pietre albe, tocite, netăgăduite de vulturi: vesnicia.
În vreme ce furtunile se sting de teama răsăritului,
Ca un semn, el caută zorii, prin roua
Ce tânjeste după întruparea curcubeului,
Umbrele gropilor cresc în adânc, de cum mijeste lumina,
Orbitor e albul caselor, când de zenit reazămă cazmaua,
El, corăbierul, purtând către maluri hoiturile lumii.
Gladiator, dincolo de sânge, spaimă a pământului
Cu ochii lui culege zâmbete din flori,
Sus, sufletul său uneste necontenit frontiere…
Dusman al lacrimei, mester în negură luminând,
Nevinovat de freamătul sângelui îndrăgostitilor…
Oasele înspică: sperantă,
Când copii nevinovati, cuprinsi de răni,
De la o margine la alta a lumii el poartă,
Cu trupul cufundat în amurgul stingher.
Aprinde, atunci, noaptea în noi lumânări.
După popasul din zori în locul acela se-adună lumină….
Urneste clopotul el mare omenescul suspin.
Tortă si cântec sublim la împăcare.
O vrajă aprinde crinii de curând înfloriti.

Bătrânul tată

În tărmuri lucesc vasele albe ale mortilor,
Ce vânt prin măduva imaginară!
Crucile timpului se apleacă către neant,
Ce tristă închinare!

Arde cerul în gândul lui tata,
În plugul ce-ntoarce pe dos cimitirul,
Ai, frate, cât foc stins în pântecul pământului!

Iubita si rechinii

Părea un zâmbet marea peste sâni de fată
Un univers tăiat la nesfârsit de riduri
Cutremurul imens ne cheamă ca-ntr-o vatră
Să alinăm durerea în spatiul fără ziduri.

Rechinii în apa verde se înecau de sete
Cu dinti frumosi si tari ne viscoleau prin sânge
Noi suflecati la suflet stiam doru-nainte
Si universul trist credea că ne vom stinge.

Un univers în care clipim la trupuri goi
Când umbrele înalte vin negre si tot cresc
De sare în amurg e sângele în noi
Că pescărusii fug si rar se mai ivesc.

Era frumoasă încă cu trupul gol în mare
Păru-i cădea pe spate ca mierea-n avalansă
Sâni-i vibrau prin apă ca două felinare
Când buzele-i în arcadă îmi mai dădeau o sansă.

Din nou rechinii păsări cu bot abil ne latră,
Nici un rechin din cârduri n-avea măseaua spartă,
Cu doru nostru-n valuri setea clădesc în gură,
Nu vor uita de hrană, desi nu-i marea moartă.

Ce sare ne îmbracă în spatiul dintre zări,
Fluxul urias cădea din cer prin vamă,
O insulă-n sperantă tot mai râvneam prin nări
Că nu stiu cum? iubita părea că se destramă.

Mereu îndepărtati vâslim cu lava-ncinsă
Către liane rosii înfinpte-n cer cu marea,
Cu pleopale spre infinit iubita îi mai strigă
Când eu abia m-acomodez cu zarea.

Dansu-n bătăi de inimi si valuri era lung,
Momeala grea prin trupuri se-mpreuna sperând,
Ipotenuza zărilor ardea în noi prelung,
Furtunile-n delir veneau prin largul prund.

Trăiam departele de-aproape si începutul de sfârsit,
Câte-un rechin mai iscusit chema iubita seacă
Cutremurul iubitei noi tot am mai vâslit
Că dorul cel curat în lume nu se-înceacă.

Eu mai stiam să mor în marea înspicată
Că fluviile lumii toate aici se varsă,
Dar în sfârsit si moartea se teme de viată
De când pe rugul nostru a fost odată arsă.