L'amour de Dieu et le malheur (Attente de Dieu, Fayard, 1977)

Nefericirea l-a constrâns pe un drept să strige împotriva lui Dumnezeu, un drept atât de desăvârsit în măsura în care natura umană poate fi, mai degrabă, dacă Iov este mai putin un personaj istoric decât o prefigurare a lui Hristos... “Îsi râde de nefericirea neprihănitilor”. Nu este o hulă, este un strigăt autentic smuls durerii. Cartea lui Iov, de la un capăt la altul, este o pură minune de adevăr si autenticitate. În ce priveste nefericirea, tot ce se abate de la acest model este mai mult sau mai putin pătat de minciună. Nefericirea Îl face pe Dumnezeu absent pentru o vreme, mai absent decât un mort, mai absent decât lumina într-o carceră întunecoasă.

Un fel de spaimă scufundă întregul suflet; în timpul acestei absente nu este nimic de iubit.

Ceea ce este înfricosător este aceea că în acest întuneric, unde nu este nimic de iubit, sufletul încetează să iubească, absenta lui Dumnezeu devine definitivă.

Trebuie ca sufletul să continue să iubească în gol, sau cel putin să dorească a iubi, fie chiar si cu a participa infinitezimal din el. Atunci Dumnezeu vine odată să i se arate El Însusi si să-i descopere frumusetea lumii, cum a fost în cazul lui Iov. Dar dacă sufletul încetează să iubească, el cade de aici în ceva asemănător iadului.

Iată de ce aceia care se aruncă în nefericire, oameni nepregătiti să o primească, ucid suflete. Pe de altă parte, într-o epocă ca a noastră, unde nefericirea este aruncată asupra tuturor, ajutorul adus sufletelor nu este eficace decât dacă sunt pregătite în mod real pentru nefericire. Si aceasta nu este putin lucru.

Nefericirea te întăreste si te deznădăjduieste, pentru că imprimă până în adâncul sufletului, ca si cu un fier înrosit, acest dispret, acest dezgust si chiar această repulsie de sine însusi, această senzatie de vinovătie si de murdărie, pe care păcatul ar fi trebuit în mod logic să o producă si nu o produce.

Raiul locuieste în sufletul păcătosului fără ca să-l simtă. El este simtit în sufletul neprihănitului nefericit.

Totul se petrece ca si cum starea sufletului, care prin esenta ei convine păcătosului, ar fi fost separată de păcat si legată de nefericire si în ceea ce priveste neprihănirea nefericitilor.

Dacă Iov îsi strigă neprihănirea cu un accent atât de deznădăjduit, este pentru că el însusi nu ajunge s-o creadă, când el însusi ar da dreptate prietenilor săi. El cheamă mărturia lui Dumnezeu Însusi, pentru că nu mai aude mărturia propriei lui constiinte; aceasta nu mai este pentru el decât o mărturie abstractă si moartă.

Natura carnală a omului este comună cu cea a animalului. Orătăniile se aruncă cu lovituri de cioc asupra unei orătănii rănite.

Întregul dispret, întreaga repulsie, întreaga ură pe care ratiunea noastră o leagă de crimă, sensibilitatea noastră o leagă de nefericire; cu exceptia celor în sufletul cărora Hristos trăieste deplin, întreaga lume îi dispretuieste mai mult sau mai putin pe nefericiti, desi nimeni nu prea ia lucrul acesta în seamă.

“S-a lăsat batjocorit pentru noi toti”. Si nu doar trupul Lui răstignit pe lemn a fost batjocorit, ci si întregul său suflet.

De asemenea, orice neprihănit în nefericire se simte blestemat. La fel e cu cei care au cunoscut nefericirea si au scăpat de ea printr-o schimbare de soartă, dacă au fost îndeajuns atinsi de ideea de nefericire.

Un alt efect al nefericirii este să îsi facă sufletul complice, putin câte putin, infuzându-i o otravă de inertie si cel care a fost nefericit îndeajuns de mult timp poartă o complicitate în ceea ce priveste propria nefericire. Această complicitate împiedică toate eforturile pe care le-ar fi putut face pentru a-si ameliora soarta; ea merge până acolo încât îl opreste să caute mijloacele de a fi mântuit, câteodată chiar până la a-l opri să-si dorească mântuirea. E atunci instalat în nefericire, si oamenii pot să creadă că el e satisfăcut. Mai mult, această complicitate îl poate împinge împotriva lui însusi, să evite, să fugă de mijloacele mântuirii, se ascunde deci sub pretexte ridicole câteodată. Chiar la acela care a fost smuls din nefericire, dacă a fost atins până în adâncul sufletului, rămâne ceva care îl împinge să se arunce din nou ca si cum nefericirea s-ar fi instalat în el asemenea unui parazit si l-ar dirija către propriile lui scopuri. Câteodată acest impuls îl poartă prin toate miscările sufletului spre fericire.

Dacă nefericirea a luat sfârsit gratie unei fapte bune, ea poate fi însotită de ura împotriva binefăcătorului. Aceasta este cauza multor acte de nerecunostintă sălbatică, în aparentă inexplicabilă. Este câteodată usor să eliberezi un nefericit de nefericirea sa prezentă, dar este dificil să-l eliberezi de nefericirea sa trecută; numai Dumnezeu Însusi o poate face. Însusi harul lui Dumnezeu nu poate să vindece natura iremediabil rănită. Trupul slăvit al lui Hristos purta rănile.

Nu se poate accepta existenta nefericirii decât privind-o ca o depărtare.

Dumnezeu a creat prin dragoste si pentru dragoste. Dumnezeu nu a creat altceva decât dragostea însăsi si mijloacele dragostei. El a creat fiinte capabile de dragoste, indiferent de distantă.

El Însusi a mers, căci nimeni altcineva nu putea s-o facă, la distanta maximă, infinită. Această distantă infinită între Dumnezeu si Dumnezeu, în mod sfâsietor supremă, durere de care nimeni altcineva nu se putea apropia, minunea dragostei, este răstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce a făcut batjocura.

Oamenii loviti de nefericire se află la picioarele crucii, aproape la cea mai mare distantă posibilă de Dumnezeu. Nu trebuie crezut că păcatul se află la o distantă mai mare. Păcatul nu este o distantă. El este o gresită orientare a privirii; există, e drept, o legătură misterioasă între această distantă si neascultarea originară. La origine, umanitatea si-a întors privirea de la Dumnezeu si a mers într-o directie gresită, cât de departe se putea merge. Noi suntem tintuiti pe loc, liberi doar prin orientările noastre, supusi necesitătii. Un mecanism orb, care nu tine deloc cont de gradul de desăvârsire spirituală, îi zgâltâie continuu pe oameni si îi aruncă pe unii chiar la picioarele crucii. Depinde doar de ei însisi să-si păstreze sau nu ochii întorsi către Dumnezeu prin toate zdruncinăturile. Si aceasta nu pentru că providenta lui Dumnezeu este absentă, ci pentru că providenta lui Dumnezeu a dorit necesitatea ca pe un mecanism orb. Dacă mecanismul nu ar fi fost orb, n-ar fi existat deloc nefericire. Nefericirea este înainte de toate anonimă, îi privează pe cei ce-i cuprinde de personalitatea lor si îi face biete lucruri, este indiferentă si este acest frig al indiferentei, un frig metalic care îngheată până în adâncul sufletului pe toti cei pe care îi atinge. Ei nu vor mai regăsi niciodată căldura. Ei nu vor mai crede că sunt cineva.

Nefericirea n-ar fi avut niciodată această caracteristică fără partea de hazard pe care o cuprinde. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor si care o stiu, chiar dacă au de suferit, nu sunt niste nefericiti. Ei cad în nefericire doar dacă suferinta sau frica le ocupă sufletele.

Traducere de Adrian Dumitru si Ioana-Corina Bunea
Text publicat în Epifania nr. 4 / 1999 si republicat în pagina noastră prin bunăvointa redactiei.