La pesanteur et la grâce, Plon 1988

Iubirea este un semn al nimicniciei noastre. Dumnezeu nu poate să iubească decât pe sine. Noi nu putem să iubim decât altceva.

Nu trebuie să-L iubim pe Dumnezeu numai pentru că El ne iubeste. Ci tocmai pentru că Dumnezeu ne iubeste si noi trebuie să ne iubim. Cum să te iubesti pe tine însuti fără acest temei?

Iubirea de sine este imposibilă omului în afara aceastei logici.

Dacă as fi legată la ochi si mi s-ar pune în mână un baston, ei bine, acest baston m-ar separa de lucruri, dar în acelasi timp prin el le explorez. Nu simt decât bastonul, nu percep decât zidul. La fel stau lucrurile si cu creaturile în ceea ce priveste facultatea de a iubi. Iubirea supranaturală nu atinge decât creaturile si nu duce decât la Dumnezeu. El nu iubeste decât creaturile (ce altceva am avea noi a iubi?), însă ca intermediare. În această calitate, El iubeste în mod egal toate creaturile, inclusiv pe sine însusi. Să iubesti un străin ca pe tine însuti implică în contrapartidă să te iubesti pe tine însuti ca pe un străin.

Iubirea de Dumnezeu este pură când bucuria si suferinta inspiră o egală recunostintă.

Pentru cel care e fericit, iubirea este a vrea să fii părtas la suferinta celui iubit si nefericit.

Pentru la cel care e nefericit, iubirea este a fi coplesit de simpla încunostintă că cel iubit se bucură, fără a lua parte la această bucurie, si fără chiar a dori să ia parte.

În viziunea lui Platon, iubirea trupească este o imagine degradată a adevăratei iubiri. Iubirea omenească castă (fidelitatea conjugală) îi este o imagine mai putin degradată. Ideea de sublimare nu putea să apară decât în stupiditatea contemporană.

Iubirea Fedrei. Nici nu exercită, nici nu suferă forta. În aceasta constă adevărata ei puritate. Contactul cu sabia comportă o aceeasi întinare fie că se face de partea mânerului, fie a tăisului. Celui care iubeste, răceala metalului nu-i va stirbi iubirea, însă îi va da sentimentul că este părăsit de Dumnezeu. Iubirea supranaturală nu are nici un contact cu forta, însă nici nu protejează sufletul de răceala fortei, de răceala fierului. Doar un atasament pământesc, dacă contine suficientă energie, poate proteja împotriva răcelii fierului. Armura este făcută din metal ca si sabia. Fie el agresor, fie victimă, celui care nu iubeste decât cu o iubire pură, omorul îi îngheată sufletul, ca si tot ceea ce, fără a merge până la moartea însăsi, este violentă. Dacă dorim o dragoste care protejează sufletul împotriva rănilor, atunci trebuie să iubim altceva decât pe Dumnezeu.

Iubirea tinde să meargă întotdeauna mai departe. Dar are o limită. Când limita este depăsită, iubirea se transformă în ură. Pentru a evita această modificare, trebuie ca iubirea să fie mereu alta.

Între fiintele umane, nu recunoastem pe deplin existenta decât a celor pe care îi iubim.

Credinta în existenta altor fiinte umane ca atare este iubire.

Mintea (esprit) nu este fortată să creadă în existenta a ceva (subiectivism, idealism absolut, solipsism, scepticism: a se vedea Upanisadele, Taoistii si Platon, care, toti, se foloseau de această atitudine filosofică cu titlu de purificare). Pentru aceasta singurul organ de contact cu existenta este acceptarea, iubirea. Pentru aceasta frumusete si realitate sunt identice. Pentru aceasta bucuria si sentimentul realitătii sunt identice.

Această nevoie de a fi creatorul a ceea ce iubesc este o nevoie de imitare a lui Dumnezeu. Însă este o tendintă către falsa divinitate. Fără numai dacă nu este un recurs la modelul văzut de cealaltă parte a cerului...

Iubirea pură a creaturilor: nu iubire în Dumnezeu, ci iubire trecută prin Dumnezeu ca prin foc. Iubire care se detasează complet de creaturi pentru a urca la Dumnezeu si coboară apoi participândă la iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Astfel se unesc cele două contrarii care sfâsie iubirea omenească: iubirea fiintei iubite asa cum este ea si dorinta de a o recrea.

Iubire imaginară pentru creaturi. Suntem legati printr-o funie de toate obiectele de atasament, dar o funie poate fi tăiată oricând. Suntem de asemenea atasati printr-o funie de Dumnezeul imaginar, de Dumnezeul pentru care iubirea înseamnă tot atasament. Dar de Dumnezeul adevărat nu suntem atasati, si de aceea nici nu există vreo funie care să poată fi tăiată. El intră în noi. El este singurul care poate intra în noi. Toate celelalte lucruri rămân în afară, si nu cunoastem despre ele decât tensiunile - de grad si de directie variabile - imprimate funiei atunci când există o deplasare a lor sau a noastră.

Iubirea are nevoie de realitate. Să iubesti prin intermediul unei aparente corporale o fiintă imaginară - ce altceva mai înspăimântător în ziua în care îti dai seama de aceasta? Mult mai înspăimântător decât moartea, căci moartea nu împiedică fiinta iubită să fi existat.

Aceasta este pedeapsa crimei de a fi hrănit iubirea cu imaginatie.

Este o lasitate să căutăm pe lângă oamenii pe care îi iubim (sau să dorim a le da) un alt reconfort decât cel pe care ni-l dau operele de artă, care ne ajută prin simplul fapt că există. Să iubim, să fim iubiti, nu înseamnă altceva decât a ne face unii altora această existentă mai concretă, mai constant prezentă mintii (esprit). Însă ea trebuie să fie prezentă ca izvor al gândurilor si nu ca obiect al lor. Dacă există loc pentru a dori să fim întelesi, aceasta nu este pentru sine, ci pentru celălalt, spre a exista pentru el.

Tot ceea ce este abject sau mediocru în noi se revoltă împotriva puritătii si are nevoie, pentru a-si salva viata, să întineze această puritate.

Să întinezi înseamnă să modifici, să atingi. Frumosul este ceea ce nu poti să vrei a schimba. A poseda înseamnă a întina.

Să iubesti în mod pur înseamnă să consimti distantei, să adori distanta dintre sine si ceea ce iubesti.

Imaginatia este întotdeauna legată de o dorintă, adică de o valoare. Doar dorinta fără obiect este golită de imaginatie. Există o prezentă reală a lui Dumnezeu în orice lucru pe care imaginatia nu-l învăluie. Frumosul captează dorinta din noi si o goleste de obiect dându-i un obiect prezent si interzicându-i astfel să se avânte către viitor.

Acesta este pretul iubirii caste. Orice dorintă de plăcere (jouissance) se situează în viitor, în iluzoriu. Dacă în loc doar să-ti doresti ca cineva să existe, el există cu adevărat: ce să-ti doresti mai mult decât atât? Fiinta iubită apare atunci nudă si reală, nu învăluită de viitorul imaginar. Avarul nu-si priveste niciodată comoara fără să si-o imagineze de n ori mai mare. Trebuie să fii mort ca să vezi lucrurile nude.

Astfel, în iubire, există castitate sau lipsă de castitate în măsura în care dorinta este îndreptată sau nu către viitor.

În acest sens, si cu conditia să nu fie îndreptată către o pseudo-nemurire concepută pe modelul viitorului, iubirea pe care o închinăm (voue) mortilor este cu desăvârsire pură. Căci singură dorinta a unei vieti finite nu mai poate da nimic nou. Ne dorim ca moartul să fi existat, si el a existat.

Acolo unde spiritul (esprit) încetează să mai fie principiu, el încetează si să mai fie scop (fin). De unde conexiunea riguroasă între «gândirea» colectivă sub toate formele ei si pierderea simtului, a respectului pentru suflete. Sufletul este fiinta umană considerată ca având o valoare în sine. Să iubesti sufletul unei femei nu înseamnă să te gândesti la acea femeie în functie de propria plăcere etc.. Iubirea nu mai stie să contemple, ea vrea să posede (disparitia iubirii platonice). [Această iubire "platonică" nu are nici o legătură cu ceea ce numim astăzi cu această denumire. Ea nu provine din imaginatie, ci din suflet. Ea este contemplare pur spirituală. Cf. mai jos capitolul despre Frumusete. (Nota Editorului francez)]

Este o greseală să doresti a fi înteles înainte de a te fi elucidat pe tine însuti în proprii ochi. Înseamnă să cauti plăceri în prietenie, si încă nemeritate. Acesta este un lucru si mai corupător decât iubirea. Ti-ai vinde sufletul pentru prietenie.

Învetă să respingi (repousser) prietenia, sau mai degrabă visul prieteniei. Să doresti prietenia este o mare greseală. Prietenia trebuie să fie o bucurie gratuită precum cele pe care le dă arta sau viata. Trebuie să o refuzi pentru a fi vrednic să o primesti: ea este de ordinul harului ("Doamne, depărtează-te de la mine..."). Ea este unul din acele lucruri care ne sunt date pe deasupra. Orice vis de prietenie merită să fie zdrobit. Nu întâmplător că n-ai fost niciodată iubit... Să-ti doresti să scapi de singurătate este o lasitate. Prietenia nu se caută, nu se visează, nu se doreste; ea se practică (este o virtute). Să abolesti si această rămăsită de sentiment, impură si tulbure. Sluss!

Sau mai degrabă (căci nu trebuie să fii prea exigent cu tine însuti), tot ceea ce, în prietenie, nu se transformă în schimburi efective trebuie să se transforme în gânduri trecute prin filtrul ratiunii (pensées réfléchies). Este complet inutil să te lipsesti de virtutea inspiratoare a prieteniei. Ceea ce trebuie sever interzis este să visezi la plăcerile (jouissances) sentimentului. Aceasta este pervertire. Si este la fel de prosteste precum a visa la muzică sau la pictură. Prietenia nu poate fi detasată de realitate - nu mai putin decât frumosul. Ea constituie o minune, ca si frumosul. Si minunea constă în simplul fapt că ea există. La douăzeci si cinci de ani a sosit pe deplin vremea să o termini definitiv cu adolescenta...

Nu te lăsa prins de nici o afectiune. Păstrează-ti singurătatea. În ziua, dacă va veni vreodată, în care ti se va acorda o afectiune adevărată, nu va exista contradictie între solitudinea interioară si prietenie, din contră. Tocmai acesta este semnul infailibil prin care o vei recunoaste. Celelalte afectiuni trebuie să fie sever disciplinate.

Aceleasi cuvinte (ex. un bărbat îi spune sotiei tale: te iubesc) pot fi vulgare sau extraordinare în functie de maniera în care sunt rostite. Si această manieră depinde de profunzimea regiunii fiintei din care provin, fără ca vointa să aibă vreuo putere. Si, printr-un minunat acord, ele vor atinge, în cel care le ascultă, aceeasi regiune. Astfel, cel ce ascultă poate să discearnă, dacă are discernământ, ce valoare au aceste cuvinte.

Binefacerea este permisă tocmai pentru că ea constituie o umilire mai mare chiar si decât durerea, o încercare mai intimă si mai incontestabilă de dependentă. Iar recunostinta este recomandată tocmai pentru că aceasta este uzanta atunci când primesti o binefacere. Însă se cuvine ca această dependentă să fie cu privire la soartă iar nu la vreo fiintă umană determinată. Tocmai pentru aceasta binefăcătorul are obligatia de a fi cu totul absent din binefacere. Si se cuvine ca recunostinta să nu constituie, în nici cea mai mică măsură, un atasament, căci aceasta este recunostinta câinilor.

Recunostinta este mai întâi de toate fapta celui care ajută, dacă ajutorul este pur. Ea nu este datorată de către cel ajutat doar cu titlu de reciprocitate.

Pentru a da ddovadă de o gratitudine pură (cazul prieteniei fiind pus deoparte), e nevoie să gândesc că sunt tratat bine nu din milă, sau din simpatie, sau din capriciu, cu titlu de favoare sau de privilegiu, nici printr-un efect natural al temperamentului, ci din dorinta de a face ceea ce dreptatea cere. Deci cel care mă tratează asa doreste ca toti cei aflati în situatia mea să fie tratati asa pe către toti cei aflati în situatia lui.

Traducere de Iulian Nistea si Aura Maria Vodă