Altfel cum

Îngropată-n mirosul de trandafir
Din luminoasa dimineaţă
Culegeam petale ca vişina putredă
Şi le puneam în mâna bunicii
În care se făceau dulceaţă.

Cât pluteşte încă galbena miere
În care stau petalele-aruncate
De mâna ei închisă dedesubt.

Nu puteam fi cu totul despărţiţi
De cei plecaţi dintre noi
Altfel  cum ar fi putrezit ulucile
Acestui cimitir de ţară unde florile
Sunt mai înalte decât crucile.

Luasem forma unui fluture

Luasem forma unui fluture
Zburam peste grădina fermecată
Ajunsesem din greşeală în faţa mâncătorului de fluturi
Şi mă rugam înainte de a fi mâncată.

Aripile mi se colorau din ce în ce mai frumoase
Abia se zărea de sub ele
Trupul curat care avea să fie
Împins între măsele

Ca pietrele morilor neferecate
Antenele-mi creşteau văzând cu ochii
Pipăiau cu nelinişte gura avidă
Şi o făceau să se deschidă.

Luasem forma unui fluture
Zburam peste grădina fermecată
Ajunsesem din greşeală în faţa mâncătorului de fluturi
Şi mă rugam înainte de a fi mîncată.

Fă-mi un semn 

O noapte lungă, un păianjen negru
Prinzând în pânzele lui foarte întinse
Zborul meu liber, umblet somnambul
Către acoperişurile ninse.

Tu priveşti în tăcere mersul lin
Cu paşi mărunţi pe verticală
Şi mâinile tremurătoare ca nişte antene
Care pipăie spaima universală.

Fă-mi un semn să mă pot opri
În miezul visului încep să încurc
Ziua cu noaptea şi stânga cu dreapta
Şi zidurile pe care mă urc.

Pastel 

Ploaie fantastică peste zăpezi
Pete pe câmpiile gemând ude
Prea mulţi morţi de curând
Prea multe trupuri de paparude

Îmbrăcate-n răchita crescută în vară
Direct din carnea dulce şi parfumată
Prea mare minciună seninătatea
De peste zăpada imaculată.

Ploaie fantastică peste zăpezi
Ploaie curată, ploaie durere
Spală seminţele ca pe morţi
Şi le găteşte de înviere.

Ca o pasăre albă

Ca o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă
Ce sămânţă să-i caut şi ce cântec să-i cer
Ce foc l-a oprit, Doamne, în liniştea aceasta
Din drumul lui către cer?

A venit cu aripile lăsate în jos
Cu frică şi-ntristare m-am oprit lângă el
Părea să aibă ochi pe tot trupul
Semăna cu heruvimii tăi când s-au arătat lui Ezechiel.

Împrejur vdeam norul în care-a venit
Şi cele patru feţe nevăzute ale lui
Şi cele patru roţi de hrisolit
Care-l duceau acolo unde le spui.

El i-a poruncit să stea în palmele mele mi-am zis
În roata lui e duhul care l-a adus
Doamne, nu-i pedepsi pe cei ce prind sufletele ca păsările
Când ai să-l chemi are să fie sus.

Îmi amintesc întocmai

Îmi amintesc întocmai
Eram împreună dedesubtul acestei câmpii
Bine aşezat şi ne temeam
Că nu mai eram vii.

Îngerii se lăsau ca păsările
Pe puii dintr-o scorbură adâncă
Aripile lor acopereau ieşirea
Şi putregaiul care strălucea încă.

Stam închişi în lemnul gălbui
Şi ne rugam ca un copil să poată
Să bage mâna-n scorbura întunecoasă
Şi să ne scoată.

Şi-atunci au venit deodată copiii care am fost
Şi ne-au tras din îngrozitoarea ceaţă
Şi a fost iarăşi o noapte cu stele
Şi a fost iarăşi dimineaţă.

Am început să aştept, se apropie
În vis sufletul face exerciţii de ieşire
Din trupul care stă nemişcat
Întunericul pare în afară de fire

Şi de timp şi de orice iluzie
Încăperea mea este un ţinut pustiu
Prin care se roteşte căutând ceva
Şi bucuros că e încă viu.

Am început să aştept

Am început să aştept, se apropie
În vis sufletul face exerciţii de ieşire
Din trupul care stă nemişcat
Întunericul pare în afară de fire

Şi de timp şi de orice iluzie
Încăperea mea este un ţinut pustiu
Prin care se roteşte căutând ceva
Şi bucuros că e încă viu

Face în taină salturi ireale
Împrejurul meu şi în sus şi în jos
Să afle cum va fi desprins de trup
Şi să se-ntoarcă iarăşi în cutia de os

Făcută anume pe măsura lui
În care îi era cald şi bine
Şi în care de trei ori pe zi i se îngăduia
Să se apropie de tine.

Totul se micşora

Totul se micşora văzând cu ochii
Un soldat era cât un soldat de plumb
Din jocul unui rege imatur
Apoi devenea cât un bumb

Cu care se încheiau false convenţii
Apoi cât simpla umbră
A unei intenţii
Demult intrată-n uitare
Apoi cât umbra umbrelor
Oricărei urme de intenţie căutată
În chip de  ţap ispăşitor.

Totul se micşora văzând cu ochii
Eu însămi am ajuns întâi cât un copil
Apoi cât  un gând inutil
Care aştepta să piară.

Mă-notorceam în celula în care
Nu fusesem încă gândiţi
Şi aşteptam cu spaimă să se-ntâmple ceva
Între cei patru pereţi bine păziţi.

Din nou

Din nou sufletul bătându-mi în tâmplă uşor
„obişnuieşte-te să priveşti dincolo mai bine”
i s-a urât să stea închis în mine
încearcă să fie de sine stătător

dar vrea să nu plece neîmpăcat
poate tocmai de teamă că se înşeală
cu privire la libertatea totală
în care se vede intrat

în vis, când lucrurile privite cu nesaţiu
pe care le părăseşte de bunăvoie
se strâng ca în corabia lui Noe
dincolo de timp şi de spaţiu

până când încap într-o singură privire
spre peste tot şi spre niciunde
hrănită doar de propriile unde
dintre somn şi o nouă trezire

care-i apare încă posibilă şi
aşa cum e de înţeles trezirea
dincolo de tot ce înseamnă firea
tuturor lucrurilor şi-a lui a fi.

În drumul furnicilor

Întreg pământul era un muşuroi
Furnicile ieşiseră la soare
Şi fierbeau în ţărâna încinsă
Înainte de ploaia răcoritoare.

Adormisem undeva în drumul furnicilor
Şi visam că voi fi ocolită
Când deodat au început să treacă peste mine
Cu pasul lin de cale nesfârşită.

Noifurnicile, spunea regina furnicilor
Ne ştim bine drumul prin muşuroi
Iar eu cu spaimă răspundeam încet:
Şi noi, regină, şi noi.

Atunci m-a luat în spate ca pe un sac
Şi aş fi vrut să fie cineva viu
Să-mi spună dacă ea creştea atât de înfricoşător
Sau eu mă micşoram fără să ştiu.

Bufonul

Cineva se uita la capul meu
Ca Hamlet la tigva lui Yorick
E capul bufonului zicea
Şi-mi pare rău că l-am făcut pe rege să râdă
Când trupul meu de durere se tăvălea.

Şi-mi părea rău că însuşi îndureratul Hamlet
Îşi amintea doar de râsul stârnit
Şi-avea putere să se scoale
Din groapa lui să mă privească
În orbitele goale.

Cum ar privi-o în ochi pe Ofelia
După ce a fost dusă de ape
Şapte ani şi mai bine
Sau cum l-ar privi pe bătrânul său tată
Sau cum s-ar privi pe sine

În clipa de supremă nebunie
În care râsul şi plânsul sunt totuna.
Nu-nţelegeam de ce dăduse tonul.
Ca regii să-mi ia capul în mâini şi să-l privească
Înduioşaţi cum şi-ar privi bufonul.

Apărând cu spaimă cuvântul

Zborul devenise un fel de boală
Ca mersul somnambulului pe acoperiş
Mă rugam să am aripi de plumb ca morţii
Şi să mă las în jos pe furiş

Într-o bucată de pământ anume
Pe care o memorie suspectă
Mă făcea s-o ştiu încă pe dinafară
Ca orice mort ce se respectă.

Dar nu puteam cădea decât rostind
Cuvântul ce închis în el ţine
Şi era ca şi cum odată numindu-l
Locul acela nu mai era pentru mine.
Zborul devenise un fel de boală
Îngrozitoare, dar pluteam mai departe
Apărând cu spaimă cuvântul sfânt
Până la graniţa care-l desparte

Ca pe ceva al meu foarte intim
Închis în sufletul ce n-a capitulat
De vorbele care-aşteaptă să-l calce
Asemenea oştirii lui nimeni împărat.

Aceeaşi bucurie

Aceeaşi bucurie de a trăi încă
Şi de a mă gândi încă la tine
Şi la drumul căutat împreună cu el
Până către sfârşit şi mai bine

Decât până acolo unde n-am mai văzut
Lucrurile ieşite din timp şi din spaţiu
Şi din reprezentarea mea neclară
Care le căuta cu nesaţiu

Şi te-ntreba de ce i le-ai dat
Şi de ce i le-ai luat şi unde mai sunt
Şi cum va mai fi vremea în cer
Şi cum o mai fi vremea pe pământ

În ţinutul acela foarte luminos în care
Treceam printre lucruri agale
Şi încercam să mă deprind cu suflarea ta
Înfăşurată ca un melc pe oasele sale.

Încă un ceas

Încă un ceas şi aş fi văzut iarăşi
Cum soarele aleargă pe deasupra norilor
Şi cum la marginea lor pâlpâie
Ca la ivirea zorilor
Unei alte vieţi. Încă un ceas
Şi aş fi privit din nu valea îngustă în care stam
Şi aşa fi numărat razii proiectaţi în zare
Şi păsările sub care visam
Şi furnicile care umblau pe mine
Ca pe un drum al lor folositor şi trist.
Încă un ceas şi le-aş fi simţit muşcătura
Şi m-aş fi bucurat că exist
Şi m-aş fi bucurat că sunt altceva
Decât tăcerea aceasta hohotitoare.
Încă un ceas şi norul acela negru
s-ar fi mutat de pe soare.

Joc

Îmi iau numărul meu de pietre
Şi le aşez cât mai riscant
Şi-ncep jocul convinsă
Că oricum voi pierde.

De ce joci totuşi
Mă veţi întreba.

Ce altceva pot să fac
Vă voi răspunde.

Apoi liniştită
Voi muta mai departe
Piatră după piatră
Munte după munte.

Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă

Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă
Ştiam cum poate apăsa întreagă
Asupra mea şi cum nu e nimeni
Care să înţeleagă

Că ţip sub zidurile unde-am fost uitată
Şi că oricine-ar îndrăzni să vină
Ca să mă scoată n-ar mai găsi calea
Făcută să ies la lumină.

Aşteptam sub grinzile îndoite
Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă
Adică de unde începe ea să cadă de tot
Peste cel pe care-l apasă.

Peste zona interzisă

Doamne, iar îmi este frică
Un cal alb cu pielea scrisă
Cu vechi cântece de moarte
A scăpat din frâul său
Şi începe să mă poarte
Peste zona interzisă.

Şaua roasă de lemn dulce
Lunecă încet sub mine
Şi nu ştiu cât mă mai ţine
Am rămas pe grabănul
Ascuţit de mâna ta
Nu mai mult decât ajunge
Să mă poată spinteca.

Mă lipesc de el cu totul
Şi-ntind mâinile spre coama
Argintie şi spre botul
Lung înşurubat în sine
Ca o trâmbiţă de foc
Înălţată către tine.

Cresc vertebrele sub mine
Ca vechi aripi lungi de os
Care bat încet de dorul
Dus al unei alte lumi
Pregătindu-l să-şi ia zborul.

Îl izbesc plângând în pântec
Şi-n tăcerea brusc lăsată după ultimul cuvânt
Îi simt coasta în picior
Ca pe-un os ce mi s-a frânt.

M-am rostogolit în gol
Dar mai sunt încă legată
Cu lanţul de vertebre
Pe care am fost purtată.

Calule cu botu-n sus
Calule cu pielea scrisă
Cu vechi cântece de moarte
Nu mă mai târî prin pietre
Stai –e zona interzisă –
cheamă-ţi mânzul să mă poarte

înapoi pe şaua veche
de lemn dulce spre câmpie
că ţi-l las să pască-n voie
şi-i dau vin în loc de apă
cum îţi dam odată ţie

şi ţi-l pup pe botul cald
şi-n zori îi piaptăn chiar eu
părul lung al coamei ude
cu-un piaptăn din osul meu:
calul nu mă mai aude.

Rugă

Să mi se ia pentru o vreme trupul
Să rămân suflet şi atât
Să plâng cum plâng sufletele singure
Când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost
Trup şi suflet odată
Să mi se lase chinul vinei mele
Şi dreptul de-a fi judecată.

Să-not în marea lui cea mare
Şi să mă-nfricoşeze înotul
Din când în când să fii şi tu alături
Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.

Să nu îmi fie clar cuvântul lui
Să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt
Să mi se lase toată îndoiala
Pe care am avut-o pe pământ.

Deocamdată

Deocamdată sunt încă aici şi mai stau
Nu mi se pare prea bine dar mai aştept
Mă deprind în tăcere cu spaima
Adevăratei vieţi spre care mă îndrept.

Nopţile au o lumină ciudată
Doar din când în când mă învălui bine
Întunericul în care nu mai pot să disting
Eul meu care plânge de cel împăcat cu sine

Şi cu tine şi cu cel care a pus graniţe
Între sufletul meu şi-ntre sufletul tău blând
Pregătit de plecare de multă vreme
Şi uşor obosit aşteptând

Să se ajungă până la capăt.
Deocamdată sunt încă aici şi e încă bine
Mai aştept să te văd cum te îndepărtezi încet
Şi mai aştept ceva care nu mai vine.

Aş vrea

Aş vrea să mă duc undeva să nu mai ştiu de nimic
Să mă întorc atunci când voi fi uitat tot
Să-mi amintesc cu greu cum mă cheamă şi cine sunt
Şi să învăţ ce mai pot

Să aflu spre a trăi până la capăt
Şi a mă bucura că sunt încă vie.
Aş vrea să ajung undeva unde nu ştie nimeni
Nimic din tot ce se ştie

Şi din ce se învaţă încă
Fără nici un fel de pretenţii
Împotriva mea şi a tuturor
În lumea asta plină de invenţii.

Dar unde e locul acela senin mă întreb
şi plâng în tăcere şi nimeni nu ştie
mi-e frică de tot şi de toate şi-aş vrea
să mă bucur din nou că sunt încă vie.

Răscumpărare

Hrana o găseam căzută din cer ca un fel de mană
În zori ne trezeam şi adunam merinde pentru o singură zi
Mâncam şi dormeam sub cerul gol şi nu ne era frig
Şi nu ne era frică de fiarele care s-ar putea năpusti

Peste noi în ţinutul acela anume ales
Ca să aflăm iarăşi numele lui şi doar din când în când
Eram încercaţi cu setea şi cu vărsarea de sânge
Ca să ştim că nu este nimeni ca el pe pământ.

Mă învăţasem bine cu gustul boabelor de coriandru
Culese zilnic în ţara aceea a nimănui
Şi numai în clipa când ne amăra apele dinadins
Cârteam împotriva ta şi-mpotriva lui.

Atunci el ne privea întristat şi simţeam întristarea lui
Şi întristarea ta că nu ai putut să m-abaţi
De tot de la-ndoiala mea de totdeauna
Nici în ţinutu-n care eram răscumpăraţi.

Ca o pasare alba

Ca o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă
Ce sămânţă să-i caut şi ce cântec să-i cer,
Ce foc l-a oprit, Doamne în liniştea aceasta
Din drumul lui către cer?

A venit cu aripile lăsate în jos,
Cu frică şi-ntristare m-am oprit lângă el,
Părea să aibă ochi pe tot trupul,
Semăna cu heruvimii tăi când s-au arătat lui Ezechiel.

Împrejur vedeam norul în care-a venit
Şi cele patru feţe nevăzute ale lui
Şi cele patru roţi de hrisolit
Care-l duceau acolo unde le spui.

El i-a poruncit să stea în palmele mele, mi-am zis,
În roata lui e duhul care l-a adus,
Doamne, nu-i pedepsi pe cei ce prind sufletele ca păsările,
Când ai să-l chemi are să fie sus.

Resurse de linişte

Descoperisem mari resurse de linişte,
Le scoteam din pământ ca pe un zăcământ rar,
La început cu spaimă, uitându-mă-mprejur,
Apoi în grabă, ca un avar.

Am fost urmărită până la gura
Deschisă în adânc prin care intram
În mijlocul lor ca o rădăcină
A unui luminos ram.

A fost întrebat despre mine pământul
Şi mai ales morţii
Şi deşi nimeni n-a dat nici un detaliu
După o vreme s-a ajuns în faţa porţii

Prin care intram liniştită-n adânc,
Atât cât se poate intra
Astfel încât să mai zăreşti o rază
De lună de deasupra ta.

Descoperisem mari resurse de linişte,
Stam în bătaia lunii lângă voi,
Când am simţit cum cineva se uita după mine
Ca printr-un ochi de noroi.

Pact

Mă-nţelesesem bine cu călăul,
Execuţia trebuia să aibă loc în zori
Şi fiindcă mergeam fără împotrivire
Urma să fie aduse şi flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se ştie
Întru cât eram vinovată
Fiindcă fusesem de acord să mor
Înainte de-a fi condamnată.

Ca să simt durerea cât mai puţin
Îşi ascuţise toată ziua cuţitele
Şi le trecea prin foc în faţa mea
Ca atunci când se înjunghie vitele.

Apoi, fiindcă nu putuse dormi,
Pentru orice fel de-ntâmplare
Se pregătise să-mi ţină tot el
O cuvântare.

În zori s-a apropiat tremurând tot,
Ţinea în mâini buchetul pregătit,
Ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele
Dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit.

Încă un ceas

Încă un ceas şi aş fi văzut iarăşi
Cum soarele aleargă pe deasupra norilor
Şi cum la marginea lor pâlpâie
Ca la ivirea zorilor
Unei alte vieţi. Încă un ceas
Şi aş fi privit din nou valea îngustă în care stam
Şi aş fi numărat brazii proiectaţi în zare
Şi păsările sub care visam
Şi furnicile care umblau pe mine
Ca pe un drum al lor obositor şi trist.
Încă un ceas şi le-aş fi simţit muşcătura

Şi m-aş fi bucurat că exist
Şi m-aş fi bucurat că sunt altceva
Decât tăcerea aceasta hohotitoare.
Încă un ceas şi norul acela negru
S-ar fi mutat de pe soare.

-CR 1979-