Volum ce reprezintă o selecţie tematică de Gustave Thibon, după Caietele Simonei Weil

În iunie 1941, când locuiam în Marsilia, am primit de la un prieten dominican, părintele Joseph-Marie Perrin, o scrisoare pe care nu am păstrat-o, dar care conţinea, în esenţă, următoarele:  "Cunosc aici o tânără fată evreică, licenţiată în filozofie şi militantă de extremă stângă, exclusă de la Universitate din motive rasiale, şi care şi-ar dori să muncească pentru o vreme la ţară ca lucrătoare agricolă. O astfel de experienţă ar avea nevoie, după părerea mea, de supraveghere, de aceea m-aş bucura mult dacă aţi putea să o luaţi pe această tânără fată la dumneavoastră."

Prima mea reacţie a fost mai degrabă negativă. Apoi, dorinţa de a primi propunerea unui prieten şi de a nu îndepărta un suflet pe care destinul mi-l scotea în cale, aura de simpatie ce îi înconjura atunci pe evrei, din cauza persecuţiilor ce începuseră să se reverse asupra lor, şi o anumită curiozitate personală m-au făcut să revin asupra primei mele hotărâri.

Câteva zile mai târziu, Simone Weil sosea. Primele noastre întrevederi au fost cordiale, dar penibile. Ca să fiu concret, nu ne puneam de acord în legătură cu mai nimic. Ea discuta la nesfârşit, cu o voce monotonă şi inflexibilă, iar eu ieşeam pur şi simplu epuizat din aceste conversaţii fără rost. Pentru a o suporta, m-am înarmat, aşadar, cu răbdare şi curtoazie. Iar apoi, datorită privilegiului vieţii în comun, am constatat puţin câte puţin că această latură imposibilă a caracterului ei, departe de a fi expresia naturii sale profunde, nu reflecta decât eul său exterior şi social. Rolul aparenţei şi al esenţei erau la ea inversate: spre deosebire de majoritatea oamenilor, ei îi acordai o preţuire nespus mai mare dacă ajungeai să o cunoşti într-o atmosferă de intimitate; căci ea exterioriza, cu o spontaneitate remarcabilă, latura neplăcută a firii sale, dar avea nevoie de mult timp şi de multă afecţiune pentru a-şi depăşi sfiala şi a scoate la iveală ce avea mai bun. În acea vreme, Simone începea să se deschidă cu tot sufletul către creştinism; experienţa mistică pe care  o emana ea era de o puritate fără seamăn: niciodată nu am mai întâlnit, la o fiinţă umană, o astfel de familiaritate cu misterele (tainele) religioase; niciodată cuvântul supranatural (duhovnicesc) nu mi-a apărut mai încărcat de adevăr ca în prezenţa sa.   

O asemenea experienţă mistică nu avea nimic în comun cu acele speculaţii lipsite de angajament personal care sunt foarte adesea singurele mărturii ale intelectualilor cu o orientare religioasă. Ea cunoştea, ea trăia cu adevărat prăpastia de deznădejde dintre "a şti" şi "a şti cu tot sufletul", şi viaţa ei nu avea alt scop decât acela de a depăşi această distanţă. Am avut prea din belşug ocazia de a urmări derularea existenţei sale cotidiene, pentru a mai păstra o cât de mică îndoială în ceea ce priveşte vocaţia sa spirituală: credinţa ei, lepădarea ei de sine se întrupau în toate actele sale, uneori cu o lipsă de realism care te lăsa fără grai, dar întotdeauna cu o totală generozitate. Ascetismul său ar putea părea exagerat în acest secol al jumătăţilor de măsură , în care, pentru a folosi expresia lui Léon Bloy, "creştinii aleargă încetişor spre jertfa de sine" (Şi într-adevăr, ce scandal ar provoca astăzi excentricele penitenţe ale anumitor sfinţi din Evul Mediu!); cu toate acestea, ascetismul lui Simone rămâne absolut străin de orice formă de exaltare a simţurilor, căci nu s-ar fi putut percepe nici o diferenţă între înălţimea nevoinţei ei şi cea a vieţii sale sufleteşti. Găsind că locuinţa mea era prea confortabilă, ea şi-a dorit să locuiască într-o fermă veche, pe jumătate ruinată, proprietate a socrilor mei, pe ţărmul Rhône-ului. Zilnic, ea venea la noi pentru a munci, iar atunci când binevoia să mănânce, şi pentru lua masa cu noi, acasă. Slăbită şi bolnavă (a suferit toată viaţa de pe urma unor dureri de cap insuportabile, iar pleurezia pe care o contractase cu câţiva ani înainte a marcat-o timp îndelungat), lucra pământul cu o energie inflexibilă, iar pentru a se hrăni se mulţumea adesea cu fructele culese din tufele de pe drumul spre casă. În fiecare lună, trimitea unor deţinuţi politici jumătate din tichetele sale alimentare. În privinţa bunurilor spirituale era încă şi mai generoasă în a le risipi. În fiecare seară, după terminarea lucrului, îmi explica marile texte ale lui Platon (eu nu am avut niciodată timp să aprofundez limba greacă) cu un geniu pedagogic ce făcea ca predarea ei să fie la fel de vie ca o creaţie. De altminteri, punea aceeaşi ardoare şi aceeaşi dragoste în strădania de a-l învăţa primele rudimente de aritmetică  pe un băieţaş din sat, întârziat mintal. Se întâmpla uneori ca setea ei de a semăna lumina în suflete să o conducă la confuzii hazlii. Un soi de egalitarism superior o făcea să ia drept punct de reper universal propriul său nivel spiritual, astfel că nu exista om pe care să-l considere incapabil de a primi vreuna din cele mai înalte învăţături pe care ea le putea oferi. Îmi amintesc de o tânără lucrătoare din Lorena, căreia Simone i-a descoperit o oarecare vocaţie intelectuală, şi pe care o copleşea timp îndelungat cu splendide comentarii ale Upanişadelor. Biata copilă se plictisea de moarte, dar nu spunea nimic, din sfială şi din politeţe.

Compania lui Simone era, în intimitate, spirituală şi fermecătoare: umorul ei nu avea nimic de prost gust, iar ironia ei era lipsită de răutate. Erudiţia sa extraordinară şi atât de profund asimilată, greu de separat de expresia propriei vieţi interioare, dădea conversaţiei sale ceva de neuitat. Totodată Simone avea un mare defect (sau o mare calitate, în funcţie de punctul din care priveşti): de a refuza orice concesie cerută de convenienţele vieţii sociale. Ea spunea întotdeauna tot ce gândea, oricui, în orice situaţie. Această sinceritate, care izvora mai presus de toate dintr-un profund respect faţă de persoana umană, a atras-o într-o mulţime de păţanii; majoritatea dintre ele au fost amuzante, dar altele s-au sfârşit tragic, într-o epocă în care nu era prea indicat să strigi adevărul de pe acoperişuri.

Nu se pune problema de a face aici un bilanţ al surselor istorice ale gândirii sale şi ale influenţelor pe care le-ar fi putut suferi. În afară de Evanghelie, care era pentru ea o hrană zilnică, avea o profundă veneraţie pentru marile texte hinduse şi taoiste, pentru Homer, pentru tragicii greci, şi mai ales pentru Platon, pe care îl interpreta într-un sens absolut creştin. Din contră, îl detesta pe Aristotel, considerându-l primul "gropar" al marii tradiţii mistice. Din religie,  Sfântul Ioan al Crucii, din literatură, Shakespeare, anumiţi poeţi mistici englezi şi Racine, vor marca la fel de puternic spiritul său. Printre contemporani, nu-i ştiu pe alţii în afară de Paul Valéry şi Koestler în Testament spaniol, despre care mi-a vorbit cu o admiraţie neprefăcută. Simpatiile sale, ca şi antipatiile, erau abrupte şi fără apel. Credea cu fermitate că o creaţie cu adevărat genială cere un nivel spiritual superior şi că este imposibil ca cineva să ajungă la expresia perfectă fără să fi traversat mai întâi aspre purificări interioare. Această râvnă pentru puritate, pentru autenticitate la modul absolut o făceau nemiloasă faţă de toţi autorii la care i se părea că descoperă până şi cea mai măruntă căutare a efectelor, cel mai mic element de nesinceritate sau emfază: Corneille, Hugo, Nietzsche. Pentru ea avea valoare doar stilul perfect transparent, traducând nuditatea sufletească. "Efortul de exprimare, îmi scria, nu se îndreaptă doar spre formă, ci spre gândire şi spre fiinţa interioară în întregime. Atâta vreme cât nuditatea în expresie nu a fost atinsă, gândirea însăşi nu a atins şi nici nu s-a apropiat măcar de adevărata grandoare… A scrie cu adevărat înseamnă să scrii ca şi cum ai traduce. Atunci când traduci un text dintr-o limbă străină, nu cauţi să-i adaugi ceva; dimpotrivă, te străduieşti din răsputeri să nu strecori nimic în plus. Exact în acelaşi fel trebuie să încerci să traduci un text care nu a fost scris încă."

După câteva săptămâni petrecute în casa mea, considerând că fusese prea mult menajată, Simone s-a hotărât să meargă să muncească la o altă fermă, pentru a împărtăşi, ca o necunoscută între necunoscuţi, soarta adevăraţilor lucrători agricoli. Am ajutat-o să se angajeze într-o echipă de culegători de vie, la un mare proprietar dintr-un sat vecin. Acolo ea munci peste de o lună, cu o perseverenţă eroică, refuzând zilnic, în ciuda slăbiciunii sale fizice şi a lipsei de experienţă, să rămână la treabă mai puţin timp decât ţăranii robuşti din jurul ei. Durerile sale de cap deveneau uneori atât de puternice încât avea impresia că trăieşte un coşmar. "Într-o zi, mi-a mărturisit ea, m-am întrebat dacă nu cumva murisem şi ajunsesem în iad fără să-mi dau seama, şi dacă nu cumva iadul însemna să muncesc pentru veşnicie la culesul viilor"

După această ultimă experienţă, Simone se întoarse la Marsilia unde părinţii săi, alungaţi din Paris de ocupaţia germană, aveau o locuinţă provizorie. Am mers să o văd de câteva ori în micul apartament din Rue des Catalans, care avea o superbă deschidere spre orizontul infinit al mării. Între timp, părinţii ei îşi pregăteau plecarea în Statele Unite. Ataşamentul lui Simone faţă de nefericita sa patrie şi setea de a împărtăşi soarta prietenilor săi persecutaţi au făcut-o să ezite vreme îndelungată între a-i urma şi a rămâne în Franţa. În final s-a hotărât să plece, sperând că de acolo îi va fi mai uşor să treacă în Rusia sau în Anglia. Am văzut-o pentru ultima oară la începutul lunii mai, 1942. Îmi aduse la gară o servietă plină de hârtii şi mă rugă să am grijă de ele în timpul exilului său. La despărţire, i-am spus în glumă, pentru a-mi ascunde emoţia: "La revedere, în lumea aceasta sau în cealaltă!" Ea deveni deodată serioasă şi îmi răspunse: "În cealaltă nu ne vom mai putea revedea." Vroia să spună că, acolo, graniţele ce delimitează eul nostru empiric se vor dizolva în comuniunea vieţii veşnice. Am privit-o un moment îndepărtându-se de-a lungul străzii. Nu ne-am mai revăzut niciodată: contactele noastre cu eternitatea, în această lume supusă timpului,  sunt înspăimântător de efemere.

Ajuns acasă, am parcurs manuscrisele lui Simone Weil: o duzină de caiete groase în care ea îşi nota din zi în zi gândurile, laolaltă cu citate în toate limbile şi cu însemnări strict personale. Până atunci, citisem din scrierile ei doar câteva versuri şi lucrările despre Homer apărute în "Caiete din Sud" sub pseudonimul anagramatic de Émile Novis. Toate textele din continuarea cărţii de faţă sunt selectate din aceste caiete. Am avut ocazia de a-i mai scrie încă o dată lui Simone pentru a-i mărturisi emoţia ce mi-au provocat-o aceste pagini. Din Oran, ea mi-a răspuns prin următoarea scrisoare, pe care, în ciuda caracterului personal, îmi permit să o citez în întregime, fiindcă ea explică şi motivează apariţia acestei cărţi:

"Dragă prietene, mi se pare că a venit vremea să ne luăm rămas bun. Nu va fi prea uşor să primesc în continuare veşti de la dumneavoastră. Sper ca destinul să ocrotească această acel cămin din Saint-Marcel unde locuiesc trei fiinţe care se iubesc. Există în asta ceva nespus de preţios. Existenţa umană este un lucru atât de fragil şi atât de vulnerabil încât nu o pot iubi fără să mă cutremur. Nu am reuşit niciodată să mă resemnez în faţa gândului că vreuna din toate celelalte fiinţe umane, în afară de mine, nu este complet scutită de orice posibilitate de nefericire. Este, în ceea ce mă priveşte, dovada unei grave lipse de supunere în faţa voinţei lui Dumnezeu.

Îmi spuneţi că aţi găsit în caietele mele, alături de lucruri la care dumneavoastră înşivă v-aţi gândit, altele la care nu v-aţi gândit, dar pe care le-aţi aşteptat; de-acum ele vă aparţin, şi sper ca după ce le veţi fi transformat, trecându-le prin spiritul dumneavoastră, ele să iasă la lumină într-o zi într-una din operele pe care le veţi scrie. Căci este cu siguranţă mult mai bine pentru o idee să-şi unească soarta cu a dumneavoastră, decât cu a mea. Am sentimentul că soarta mea, aici jos, nu va fi niciodată bună (nu fiindcă aş conta pe faptul că trebuie să fie mai bună în altă parte: e greu de crezut aşa ceva). Nu sunt o persoană de care e bine să-ţi legi destinul. Fiinţele umane au presimţit mereu acest lucru, mai mult sau mai puţin; dar, nu ştiu prin ce mister, ideile par să fie mai lipsite de discernământ decât oamenii. Nu le doresc nimic în plus, acelor idei  care s-au apropiat de mine, decât un adăpost bun, şi aş fi foarte fericită dacă ele şi-ar găsi loc sub pana dumneavoastră, preschimbându-se în aşa fel încât să vă reflecte propria imagine. Astfel mi s-ar mai uşura sentimentul de responsabilitate, şi povara zdrobitoare a gândului că sunt incapabilă, din cauza diverselor mele tare, să slujesc adevărul, aşa cum mi se descoperă el atunci când, printr-un neconceput exces de milostivire, binevoieşte, se pare, să-mi îngăduie a-l contempla. Sper să primiţi toate acestea cu aceeaşi simplitate cu care vi le spun. Pentru acei ce iubesc adevărul, atunci când vine vorba despre scris, mâna ce ţine pana şi trupul şi sufletul de care se leagă ea, laolaltă cu tot ambalajul lor social, sunt lucruri de o importanţă infinitezimală. Un infinit mic de ordinul N. Cel puţin aceasta e importanţa pe care o dau eu, raportându-mă la operaţia scrisului, nu numai persoanei mele, ci şi dumneavoastră şi tuturor scriitorilor pe care îi stimez. Dimpotrivă, în cazul celor pe care îi dispreţuiesc mai mult sau mai puţin în acest domeniu, persoana lor e singura care mă interesează. 

Nu ştiu dacă v-am spus, în legătură cu aceste caiete, că puteţi citi din ele orice pasaje vreţi şi oricui vreţi, însă nu trebuie să le lăsaţi pe mâna nimănui. Dacă timp de trei sau patru ani nu mai auziţi nimic de mine, le puteţi considera pe deplin ale dumneavoastră.

Vă spun acestea pentru a pleca cu sufletul mai uşurat. Nu regret decât faptul că nu vă pot încredinţa acele seminţe ce încă nu au încolţit, pe care le port în mine . Însă, din fericire, ceea ce port în mine este ori fără valoare, ori se află sub o formă perfectă în afara mea,  într-un loc curat, la adăpost de orice neajuns, putând în orice clipă să se coboare din nou Aşadar, nimic din ceea ce mă priveşte pe mine personal nu are vreo importanţă.

Îmi place să cred că după uşorul şoc al despărţirii, indiferent ce se va întâmpla cu mine, nu voi fi niciodată un motiv de întristare pentru dumneavoastră, şi dacă vi se va întâmpla uneori să vă gândiţi la mine, să o faceţi ca şi cum ar fi vorba despre o carte pe care aţi citit-o în copilărie. Aş vrea ca niciodată să nu ocup vreun altfel de loc în sufletul vreunei fiinţe umane, pentru a fi sigură că nu aduc nimănui nici o suferinţă.

Nu voi uita niciodată generozitatea cu care mi-aţi spus şi mi-aţi scris unele din acele cuvinte ce încălzesc inima, chiar dacă, aşa cum este cazul meu, sunt departe de a putea fi crezute. Totuşi, asta nu le împiedică să fie pentru mine un sprijin. Poate mai mare decât mi-ar fi îngăduit. Nu ştiu dacă vom mai reuşi multă vreme de acum încolo să ne trimitem reciproc veşti. Dar trebuie să ne gândim că asta nu are nici o importanţă"

 Simone mi-a scris încă o dată din Casablanca, apoi, pentru ultima oară, din New-York. Ocuparea zonei libere de către germani a întrerupt deîndată corespondenţa noastră. În noiembrie 1944, aşteptând întoarcerea sa în Franţa, am aflat de la prieteni comuni că murise la Londra cu un an mai devreme.

 Născută în 1909, fostă elevă a lui Alain, se înscrie foarte devreme la Şcoala normală superioară şi trece în mod strălucit examenul de licenţă în filosofie. Începe să predea imediat în diverse licee şi în scurt timp se implică în politică. Se înţelege că având convingeri profund revoluţionare, pe care şi le manifesta fără vreo urmă de grijă faţă de convenienţele profesionale sau mondene, Simone îşi atrage numeroase observaţii din partea administraţiei, pe care le întâmpina mereu cu un dispreţ transcendent. Unui inspector general care o ameninţa cu sancţiuni ce puteau merge până la concediere, ea îi răspunde surâzând: "Domnule inspector, întotdeauna am privit concedierea ca pe o culme firească a carierei mele". Militează în rândurile extremei stângi, însă nu va adera niciodată la vreo formaţiune politică, mărginindu-se să lupte pentru apărarea celor oprimaţi, indiferent care ar fi fost rasa sau apartenenţa lor politică. Dorindu-şi să împărtăşească până la capăt soarta săracilor, îşi face rost de un concediu şi se angajează la uzinele Renault, unde va lucra vreme de un an ca frezoare, fără să dezvăluie nimănui adevărata sa profesie. Îşi închiriase o cameră într-un cartier de muncitori şi trăia numai din salariul de mizerie pe care îl primea. Pleurezia de care are parte pune capăt acestei experienţe. În momentul declanşării războiului din Spania, se înrolează în rândul Roşiilor, punându-şi însă în gând să nu facă niciodată uz de arme, astfel că este mai degrabă animatoare decât luptătoare. Din cauza unui accident (neatentă fiind, se opăreşte la picioare) e silită să se întoarcă în Franţa. În aceste împrejurări tragice, şi în general de-a lungul întregii sale vieţi, părinţii ei, de care o lega o afecţiune plină de tandreţe, dar pentru care actele ei nebuneşti erau o adevărată tortură, o înconjoară cu atente îngrijiri. Cu siguranţă, numai aceste îngrijiri au mai întârziat sfârşitul pământesc al unei existenţe pe care nici o impuritate nu o reţinea aici jos. "Această forţă pe care Karamazovii o scoteau din josnicia naturii lor" şi care îl ţine pe om legat de pământ îi lipsea cu desăvârşire

Înainte de a evoca atitudinea lui Simone Weil în timpul evenimentelor care i-au divizat atât de profund pe francezi, între 1940 şi 1944, ţin să subliniez că ar fi o ofensă adusă memoriei sale ca mesajul ei, în conţinutul său etern şi transcendent, să fie interpretat în funcţie de actualitatea politică de astăzi şi amestecat în dispute de partid. Nici o facţiune, nici o ideologie politică nu are dreptul să-şi lege numele de al ei. Dragostea ei pentru oameni şi ura pentru orice formă de oprimare nu sunt de ajuns pentru a demonstra vreo dependenţă faţă de partidele de stânga. Nici negarea progresului şi cultul pe care îl avea pentru tradiţie nu autorizează clasarea ei în vreo ideologie de dreapta. Ea punea în angajamentele sale politice pasiunea pe care o punea în orice acţiune, dar, departe de a-şi face un idol dintr-o idee, dintr-o naţiune sau dintr-o clasă, ea ştia că socialul este prin excelenţă domeniul relativului şi al răului ("a contempla socialul, scria ea, constituie o purificare la fel de eficace cu a te retrage din lume, şi din acest motiv nu m-am înşelat deloc în toată această vreme, neamestecându-mă în politică") şi că, la acest nivel, datoria omului duhovnicesc nu constă în a îmbrăţişa fanatic un partid, ci în a se strădui neîncetat să restabilească echilibrul, punându-se de partea învinşilor şi a oprimaţilor. Din acest singur motiv, în ciuda aversiunii sale faţă de comunism, şi-a dorit să plece în Rusia în momentul în care această ţară a sângerat sub loviturile germane. Această noţiune de contragreutate (compensare) este esenţială în ceea ce priveşte concepţia ei despre activitatea politică şi socială: "Dacă ştii prin ce anume societatea e dezechilibrată, trebuie să faci tot ce poţi pentru a adăuga greutate pe talgerul mai uşor al balanţei. Indiferent că această greutate e ceva rău, făcând aşa anume în acest scop, s-ar putea să nu-ţi murdăreşti mâinile. Dar trebuie să fii capabil să concepi echilibrul, să fii întotdeauna gata să-ţi schimbi poziţia după dreptate  această dreptate mereu absentă din mijlocul învingătorilor."

O astfel de stare de spirit a apropiat-o, din momentul armistiţiului, de mişcarea atât de diversă prin origini şi prin scopurile urmărite, pe care astăzi o numim cu termenul general de Rezistenţă. Înaintea plecării ei spre America, a avut neînţelegeri cu poliţia statului francez, şi soarta ei ar fi fost pecetluită dacă ar fi rămas în Franţa în epoca marilor razii ale Gestapo-ului. Odată cu sosirea în Statele Unite, a făcut demersuri pentru a se înrola în efectivele Rezistenţei. Plecând la Londra în noiembrie 1942, a lucrat acolo un timp în serviciul domnului Maurice Scheumann. Neputând să se expună direct pericolelor care apăsau atunci asupra francezilor, a vrut să împărtăşească cel puţin privaţiunile lor, şi s-a supus unui regim de hrană identic cu cel prevăzut de raţiile alimentare din Franţa. Aceasta i-a şubrezit şi mai mult sănătatea, fiind nevoită să se interneze în spital. Acolo, îngrijirile speciale care i-au fost acordate au constituit pentru ea un nou motiv de suferinţă. Eu însumi observasem, cât timp locuise la mine, această trăsătură de caracter a ei: îi era groază să se afle într-o situaţie privilegiată şi se lepăda sălbatic de toată solicitudinea care ar fi putut să o situeze deasupra nivelului comun. Nu se simţea împăcată decât aflându-se pe treapta cea mai de jos a scării sociale, pierdută în marea masă a săracilor şi a dezmoşteniţilor acestei lumi. Fiind transportată la ţară, unde revederea naturii i-a produs oarecare bucurie, va muri la scurt timp. Nu am aflat nici un detaliu legat de sfârşitul său. "Agonia, spunea ea, este bezna supremă, de care inclusiv cei perfecţi au nevoie pentru a atinge puritatea absolută, şi din acest motiv e cu atât mai bine ca ea să fie amară."  Îndrăznesc să cred că viaţa i-a fost într-atât de aspră încât să merite a-i fi acordată o moarte liniştită.

Textele lui Simone Weil aparţin acelei categorii de opere de o asemenea valoare încât un comentariu nu le poate decât trăda şi umbri. Singurul meu drept de a prezenta aceste texte vine din faptul că prietenia mea pentru ea şi lungile noastre discuţii îmi netezesc calea către gândirea ei şi mă ajută să plasez mai uşor, în adevărata lor lumină şi într-un context organic, anumite formule prea abrupte sau insuficient elaborate. Nu trebuie să uităm că aici este vorba de fapt, la fel ca şi în cazul lui Pascal, de simple pietre în aşteptare, adunate din zi în zi, adesea în grabă, în vederea unei mai depline construcţii, ce nu a ajuns niciodată să fie înfăptuită.

Aceste texte sunt simple şi nude ca şi experienţa interioară pe care o traduc. (Astfel se explică anumite repetiţii sau neglijenţe de stil pe care, în ansamblu, le-am respectat cu scrupulozitate) Nici o umplutură nu s-a interpus între viaţă şi cuvânt: sufletul, gândirea şi expresia formează un bloc lipsit de crăpături. Chiar şi dacă nu aş fi cunoscut-o personal pe Simone Weil, singur stilul său mi-ar fi garantat autenticitatea mărturiei sale. Ceea ce frapează înainte de toate în cugetările ei este polivalenţa aplicaţiilor lor posibile; simplitatea lor simplifică tot ceea ce ele ating; ele ne transportă pe acele înălţimi ale fiinţei de unde ochii îmbrăţişează, într-o singură privire, o infinitate de orizonturi suprapuse. "Trebuie să accepţi toate opiniile, spunea ea, dar să le compui pe verticală şi să le plasezi pe niveluri convenabile". Şi iarăşi: "Tot ceea ce e destul de real pentru a putea cuprinde interpretări suprapuse este nevinovat sau bun." Acest semn al măreţiei şi al purităţii se regăseşte în fiecare pagină a operei sale.

Să luăm spre exemplu acest gând, care lichidează eternul conflict între optimism şi pesimism, pe care nu a ştiut să-l rezolve Leibniz: "Există toate soiurile de distanţă cu putinţă între creaturi şi Dumnezeu. O distanţă la care dragostea lui Dumnezeu e imposibilă: materie, plante, animale. Răul este atât de complet acolo încât se distruge singur; în ele nu poate exista rău: sunt o oglindă a nevinovăţiei divine. Noi ne aflăm în punctul în care dragostea este absolut posibilă. E un mare privilegiu, căci dragostea care uneşte e proporţională cu distanţa. Dumnezeu a creat nu cea mai bună dintre lumile posibile, ci o lume care poate cuprinde toate gradele de bine şi de rău. Noi ne aflăm în punctul cel mai rău cu putinţă. Căci dincolo de acest punct, răul devine nevinovăţie."

Sau acesta, care limpezeşte problema răului pătrunzând în tainele iubirii divine: "Niciunul dintre lucrurile create nu poate fi pentru mine un scop. Acesta este felul în care se arată milostivirea lui Dumnezeu faţă de mine. Şi tot acesta este răul. Răul este forma pe care o ia în lumea de aici milostivirea lui Dumnezeu."  Sau respingerea abruptă şi definitivă a tuturor gânditorilor care, asemenea lui Schopenhauer sau lui Sartre, ajung, pornind de la prezenţa răului în lume, la un pesimism funciar: "A spune că lumea nu valorează nimic, că această viaţă nu valorează nimic, şi a aduce răul drept dovadă este ceva absurd, căci dacă toate acestea nu valorează nimic, atunci ce anume mi-ar putea fi răpit de către rău?"

Traducere de Luana Dumitru