Călătorie spre mine însămi

Nu ştiu cum s-ar putea traduce: “Doamne, Doamne, mult zic Doamne, / Dumnezeu pare ca doarme / Cu capul pe-o mănăstire /Şi de nimeni n-are ştire.”

Aceste versuri populare culese de Blaga au un spaţiu al lor de neîncălcat care depăşeşte cuvintele şi ceea ce pot ele comunica. La ţinutul de vrajă pe care îl creează contribuie nu numai înţelesul cuvintelor, ci şi sunetul lor care iese din noţiuni şi pătrunde în spaţiul miraculos dintre ele. Convenţional acestui ţinut i-am putea zice “spaţiu mioritic”, cum i-a spus Blaga, dar îl putem defini oricum altfel. Nici o convenţie nu înseamnă ceva definitiv pe teritoriul unei spiritualităţi. Există însă cuvinte şi mai ales grupări de cuvinte neconvenţionale aşezate de timp asemenea unor piloţi uriaşi sub podurile pe care pot trece nu numai generaţii întregi de oameni, ci uneori chiar tancurile, fără să le poată clătina.

O astfel de grupare de rezistenţă mi s-a părut întotdeauna “plînsu-mi-s-a”. Nu de atac, ci de rezistenţă, repet; şi repet, “plînsu-mi-s-a”, aşa cum spune poetul şi nu altfel. A schimba aceste cuvinte înseamnă a mişca tot ce s-a clădit de-a lungul timpului pe ele.

Ţinutul creat de “ plînsu-mi-s-a “, prin înţelesul şi sunetul ca atare al cuvintelor precum şi prin spaţiul cutremurător dintre ele, nu se poate nici el modifica. Oricîtă vreme va mai trece, el rămîne acela pe care l-a cucerit poetul şi nu este prin nimic mai puţin real decît ţinutul prin care umblam fiecare de la naştere pînă la moarte. De aceea “plînsu-mi-s-a” nu se poate traduce în nici o limbă (la limită, nici în limba română)…

Trebuie repetat din cînd in cînd aşa cum stă scris şi atît.

Însăşi această analiză mi se pare o convenţie şi o impietate.

O fac doar spre a-mi lămuri mie însămi de ce nu se poate să nu repetăm din cînd în cînd aceste cuvinte şi să nu ne înconjurăm de vraja produsă de ele.

Cu aceste reţineri, încep totuşi să constat: în această grupare primatul revine plînsului; cel care îl percepe în toată amploarea sa ocupă locul al doilea; timpul în care plînsul este perceput contează abia in cele din urmă… Poate fiindcă în acest timp, pe lîngă momentul situat în trecut la care a fost înregistrată durerea, este adăugat în subtext prezentul şi fără îndoială şi viitorul. Convenţia “s-a “ fixează în trecut plînsul perceput ca atare dar nedepăşit.”S-a” este singura convenţie de aici şi poate nu întîmplător nu este exprimată prin cuvinte mai consistente; ci prin două litere despărţite de aşa-zisa trăsură de unire.

Primatul îl deţine în acestă grupare plînsul, dar, să nu uităm, în raport cu cel care-l percepe şi nu cu neamul care l-a plîns. Acesta, în totalitatea sa, deţine întîietatea şi în raport cu “plînsu” şi cu “mi” şi cu “s-a”. Fiindcă neamul cîntat în aceste versuri înseamnă plînsul numai la limită. Între limitele tragice de un fel sau de altul el înseamnă liniştea şi pacea din versurile: “Doamne, Doamne, mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mînăstire /Şi de nimeni n-are ştire.”

În acest ţinut al liniştii şi al păcii a apărut la limită “plînsu-mi-s-a”, iar mai tîrziu: “De-atîtea nopţi aud plouînd /Aud materia plîngînd”, motivat astfel de îndureratul poet: “Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc /Şi simt cum de atîta ploaie /Piloţii grei se prăbuşesc”.

Că tot la limită a văzut şi Bacovia plînsul, deşi s-a situat aici mai des decît Eminescu, ne-o spune bucuria de a trăi totuşi exprimată de el prin cuvintele: “Verde crud, verde crud,/ Mugur alb şi roz şi pur/ Te mai văd, te mai aud,/ Vis de-albastru şi de-azur”.

Starea firească exprimată aici precum şi în marea poezie populară din antologia lui Blaga i s-a părut însă a fi ceva de la sine înţeles. De aceea nu a recreat-o decît din cînd în cînd spre a ne feri de eroarea de a crede că nu-i era cunoscută.

În rest, a tradus în felul său pe “plînsu-mi-s-a”.

Fireşte, trădînd originalul, dar adăugînd tot ce putea adăuga din punctul de vedere al vremilor mai noi ale aceluiaşi imperiu al cuvintelor româneşti bine rostite şi al spaţiilor dintre ele care le separă şi le leagă depăşind trecătoarele convenţii.

CR 1987