11 mai 1993

Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, pentru întâlnirea din această seară a fost anunţată o seară de poezie: medalion Zorica Laţcu - maica Teodosia. Nu ştiu ce veţi fi gândind când aţi auzit acest subiect pentru seara aceasta. Cred că sunt puţini aceia care ştiu ceva despre maica Teodosia, despre Zorica Laţcu, cred că puţini sunt aceia care cunosc vreunele din poeziile scrise de Zorica Laţcu. Vom putea acum să cunoaştem unele din aceste poezii care sunt podoabe de gând, sunt creaţii care desfată sufletul, şi vom putea să cunoaştem acum împreună, şi cei care n-au cunoscut până acum, câte ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Laţcu, în călugărie maica Teodosia.

Zorica Laţcu a fost o poetă din Braşov, puţin cunoscută chiar şi în Braşov, deşi a publicat trei cărţi de poezie şi anume, în 1944, o carte de poezii laice, poezii cu subiect antic şi în formă antică. Cartea se numeşte Insula Albă şi a fost publicată la Editura Dacia Traiană din Sibiu. În anul 1948 Zorica Laţcu a publicat o a doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, o carte de poezii religioase, intitulată Osana Luminii, iar în 1949 i-a apărut o a treia carte de poezii la Editura Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.

Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac, şi pentru că poeziile nu au avut circulaţie după 1948-49 din pricină că erau poezii religioase sau poezii scrise de o poetă care a ajuns călugăriţă, din această pricină nu au putut fi cunoscute, cărţile au fost interzise, poeziile au fost aşezate la fondul de documentare şi au putut fi citite numai cu aprobare specială pentru lucrări pe care le-au făcut profesorii de teologie sau studenţii. Aşa încât nu-i de mirare că poezia aceasta minunată scrisă de Zorica Laţcu n-a fost de circulaţie, n-a fost cunoscută, şi deocamdată nu este cunoscută pentru că nu s-a ajuns încă să fie republicată.

Zorica Laţcu s-a născut în anul 1917, şi-a trăit tinereţea până la terminarea liceului în Braşov, apoi a făcut facultatea la Cluj studiind filologie clasică, limba greacă şi limba latină şi, pe lângă aceasta, a studiat tot la Cluj şi tot în acelaşi timp, limba şi literatura franceză. A lucrat apoi în cadrul Universităţii. Universitatea de la Cluj în anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, aşa încât Zorica Laţcu a lucrat în Sibiu şi apoi s-a întors din nou la Cluj. A lucrat în chestiuni de cercetare filologică, a contribuit la dicţionarul limbii române scos de Sextil Puşcariu şi în 1948 s-a retras din viaţa civilă în Mănăstirea Maicii Domnului din localitatea Tudor Vladimirescu din părţile Tecucilor, la Mănăstirea Vladimireşti, unde şi-a petrecut câţiva ani din viaţă până la desfiinţarea mănăstirii în anul 1956. A făcut şi câţiva ani de închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin părţile Brăilei cu o maică din mănăstirea în care a fost încadrată şi care a ajutat-o şi în timpul cât a fost în mănăstire, pentru că Zorica Laţcu a avut o infirmitate congenitală, avea o continuă mişcare, nu putea să-şi coordoneze mişcările, şi în acelaşi timp vorbea şi foarte greu, era greu de înţeles felul cum se exprima ea. Când am întâlnit-o eu pentru prima dată în anul 1954 la mănăstirea Vladimireşti, parcă îmi era frică să o întreb ceva pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă. Din anul 1970-71 a locuit în Braşov până în 1990. În 1990, în februarie, a fost una dintre primele vieţuitoare din mănăstirea Vladimireşti, care s-a întors la mănăstirea care se reînfiinţa, care-şi relua rostul de mănăstire, şi în acelaşi an, în 8 august, a trecut la cele veşnice.

A avut legătură cu mănăstirea de la Sâmbăta în înţelesul că l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca cu care s-a înţeles foarte bine, l-a avut îndrumător pe părintele Arsenie, l-a apreciat mult, şi după aceea a ţinut legătura cu mănăstirea noastră, mai ales după întoarcerea la Braşov. Venea în fiecare an, mai ales toamna, şi stătea câtăva vreme la noi. Maica Teodosia, pentru că numele de Teodosia l-a primit în călugărie, cu cunoştinţele pe care le-a avut, a tradus din limba greacă scrieri dintre scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa şi dintre scrierile lui Origen din limba latină, şi de aceea este cuprinsă în colecţia de cărţi "Părinţi şi scriitori bisericeşti" care a fost iniţiată de Patriarhia Română şi care publică şi acum dintre scrierile Sfinţilor Părinţi, dintre scrierile scriitorilor bisericeşti. Maica Teodosia a avut legătură cu mănăstirea noastră, o legătură deosebit de întărită, l-a apreciat foarte mult pe părintele Serafim Popescu din mănăstirea noastră, ne-am înţeles tare bine. Era bucuroasă de faptul că îi apreciem poeziile care o să vă daţi seama că sunt deosebit de frumoase, mai ales poezia religioasă.

Putem constata din creaţia literară a Maicii Teodosia că ea a fost într-adevăr un poet adevărat. Are foarte frumoase figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia şi cele publicate sub numele ei civil de Zorica Laţcu - pentru că toate cele trei cărţi de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii Teodosia adică sub numele de Zorica Laţcu - toate sunt podoabe de gând. A mai scris poezie şi după ce s-a retras în mănăstire, a tradus şi mai ales a versificat Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, a mai scris şi alte poezii care n-au mai ajuns să fie publicate sau au fost publicate mai târziu doar în publicaţii bisericeşti, în "Telegraful Român" de la Sibiu, în îndrumătoare bisericeşti, în calendare bisericeşti de la Sibiu şi chiar de aici de la Timişoara. Ar fi bine dacă s-ar găsi cineva să urmărească republicarea celor trei cărţi care au fost publicate cu mai mult de patruzeci de ani înainte şi la fel şi alte poezii care au rămas nepublicate până acum.

E greu să alegi o poezie anume din cele scrise de maica Teodosia. Eu cred că totuşi cele mai bune sunt cele care au fost cuprinse în volumul Osana Luminii, dar sunt şi altele foarte bune şi foarte odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe care le-am socotit mai reprezentative şi, dintre acestea, cea dintâi este una intitulată Filă din acatist. Ca s-o putem înţelege cât mai bine voi spune întâi ce înseamnă un Acatist.

Cuvântul "acatist" este de origine grecească şi înseamnă "neşedere". Prin Acatist noi înţelegem însă o rânduială de slujbă a Bisericii noastre care se face neşezând, adică nu se poate citi un Acatist şezând, nu se şede la un Acatist. Un Acatist se citeşte în picioare sau în genunchi şi de aceea are titlul acesta de "acatist" adică "neşedere". De fapt, un Acatist care se rosteşte, se citeşte, în picioare sau în genunchi este o alcătuire de slujbă care cuprinde douăzeci şi cinci de bucăţi, douăzeci şi cinci de piese şi anume treisprezece Condace, care de obicei se termină cu "Aliluia" şi douăsprezece Icoase care, după caz, se termină cu un cuvânt care e un fel de zicere de bucurie. Şi ca să înţelegem cât mai bine Filă din acatist voi spune mai întâi o parte dintr-un Acatist, din Acatistul Bunei Vestiri. Să nu uit însă să vă spun că cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care se alcătuieşte un Acatist sunt după numărul celor douăzeci şi cinci de litere ale alfabetului grecesc şi, în limba greacă, fiecare din cele douăzeci şi cinci de bucăţi din care e alcătuit acatistul începe cu litera următoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A", al doilea cu litera "B", al treilea cu litera "G" şi aşa mai departe. Voi spune acum din Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are următorul cuprins:

Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să-i zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te! şi împreună cu glasul cel netrupesc văzându-Te Doamne, întrupat, s-a spăimântat şi i-a stat înainte grăindu-i unele ca acestea:

Bucură-te, prin care răsare bucuria;
Bucură-te, prin care piere blestemul;
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei;
Bucură-te, înălţime, întru care cu anevoie se suie gândurile omeneşti;
Bucură-te, adâncime, care nu te poţi lesne vedea nici cu ochii ingereşti;
Bucură-te, că eşti scaun Împăratului;
Bucură-te, că porţi pe Cela ce poartă toate.
Bucură-te, steaua care arăţi Soarele;
Bucură-te, pântecele dumnezeieştii întrupări;
Bucură-te, prin care se înnoieşte făptura;
Bucură-te, prin care prunc Se face Făcătorul;
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Acatistul Bunei Vestiri, Primul Icos

şi aşa sunt şi celelalte.

Fila din acatist scrisă de maica Teodosia are următorul cuprins:

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a ?ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

Maica Teodosia, Fila din acatist

În cuprinsul acestei poezii se întrebuinţează nişte metafore cu totul deosebite: "leagăn alb de iasomie", "şipot care curge lin cu apă vie", "ploaia cea de mană", "ţărm de bucurie / dintru care curge miere aurie". Poezia acesta a fost o poezie inspirată. Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia aceasta a venit de la biserică într-o vineri seara acasă şi s-a aşezat să scrie, i-a venit aşa să scrie şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Şi aşa, a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă, fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu. Şi când a vrut să intre portarul a întrebat-o: "Domnişoară, ce vreţi să faceţi?" şi ea a răspuns "Am venit la serviciu" şi portarul i-a spus: "Dar, astăzi e duminică". Şi atunci şi-a dat seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta din care, dintre cele patrusprezece variante, Zorica Laţcu a ales pe cea pe care a publicat-o. M-ar fi interesat şi celelalte treisprezece forme dar nu le mai avea, nu se mai ştia de ele.

Ceva asemănător, sau ceva care, desigur, iarăşi este de inspiraţie sau cel puţin dă impresia unei inspiraţii din felul cum este alcătuită, este poezia Crucile:

Înspre tărâmul celălalt,
E locu-nchis cu gard înalt;
Dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci...
Părea tot locul ţintirim
Păzit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad şi de stejar.
Şi cruci de-argint şi de oţel
Cerneau lumină peste el,
Iar cruci de aur şi de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut.
O Cruce mare strălucea,
Sub greul ei un Om zăcea.
- Tu cum de poţi să le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?..

Maica Teodosia, Crucile

De observat expresia "am văzut printre uluci". Cele din lumea cealaltă nu ni se arată cu belşug ci ni se arată într-un fel cu reţinere, le putem cunoaşte cu greu. Cunoaştem o doar parte din măreţia lor.

O altă poezie publicată tot în Osana Luminii este intitulată Ectenie. Ce este o ectenie? O ectenie este o alcătuire de la sfintele slujbe prin care suntem îndemnaţi la rugăciune. De exemplu: "Cu pace Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici Domnului să ne rugăm". Aşa ceva este o ectenie. Ectenia pe care a scris-o Zorica Laţcu şi pe care a publicat-o mai întâi în revista "Gândirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta cuprinsă în volumul Osana Luminii, este îndemnătoare la rugăciune pentru viaţa de familie. Fiecare strofă se termină cu "Domnului să ne rugăm". E una dintre poeziile cele mai apreciate, dintre poeziile cele mai dorite de către cei care o cunosc. Ea are următorul cuprins:

Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,
Albă, cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădiţa dragostei să crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viaţă caldă iarăşi să legăm,
Pentru ca lumină peste noi să cearnă,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să-şi verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet să-i simţim chemarea,
Când plecăm genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,
Când cuprinşi de patimi, Numele-i strigăm,
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca belşugul ţarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic şi umil,
Pentru ca, răsfrângeri din surâs de stele,
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Şi-n lumina morţii viaţa s-o cercăm,
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca-n mulţimea îndurării Sale,
Însuşi să-şi pogoare pasul către noi,
Pentru ca să-i ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirnă şi cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a dimineţii,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm
Şi-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieţii,
Domnului să ne rugăm.

Zorica Laţcu, Ectenia

O altă poezie care la fel ne impresionează este poezia Spovedanie. Ce este spovedania? Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei care-şi mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o viaţă mai bună, pentru silinţa lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numeşte şi Sfânta Taină a pocăinţei, pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să reţineţi. De câte ori auziţi de pocăinţă să vă gândiţi că pocăinţa este părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte păcatele, cine vrea să păcătuiască şi pe mai departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se pocăieşte nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăinţa se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem faţa spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu faţa spre trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se gândesc că pocăinţa este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a înlătura păcatul din clipa de faţă înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi hotărârea de a nu mai face păcatele iar poezia aceasta înfăţişează iertarea păcatelor, înfăţişează psihologia omului care se spovedeşte căci zice aşa:

Doamne, dintr-a inimii prisacă
Dorurile-n roi spre Tine pleacă.
Lungă-i calea foarte, pân? la Tine..
Cum s-o afle bietele-mi albine?
Fac popas în ierburi înflorite,
Spornic sug dulceaţă din ispite
Şi să bea din floare dacă-ncearcă,
Aripa de pulbere şi-o-ncarcă.
Din măceşi, din crini, din mătrăgună,
Mirul florilor în stupi l-adună.
Mustul dulce-luminos le-mbată.
Au uitat spre Tine drumul, Tată.
Ca mărgăritarele-n şiraguri,
Lin s-aşează faguri lângă faguri.
Doamne, într-a inimii prisacă,
Dorurile ceară or să-ţi facă
Şi din ceară Ţi-oi aprinde Ţie
Mâne, la vecernie, făclie.

Maica Teodosia, Spovedanie

Cred că aţi observat figura de stil "dorurile-n roiuri spre Tine pleacă", "dintr-a inimii prisacă". Adică inima este ca un fel de prisacă unde sunt albinele şi albinele în roiuri pleacă către Dumnezeu. E îndemnul la spovedanie. "Lungă-i calea foarte, pân? la Tine.../Cum s-o afle bietele-mi albine?". Încep gândurile să se rătăcească, adună din flori şi din buruieni, vor să adune gândurile ceea ce le oferă şi florile şi buruienile, şi binele şi răul şi-şi dau seama până în cele din urmă că n-au adunat mierea ci le-a rămas doar să mai adune ceară din care să aducă "făclie" lui Dumnezeu. Cu puterile câte ne mai rămân după ce păcătuim încercăm să-i slujim lui Dumnezeu şi de fapt asta-i ceea ce mai putem să facem.

Ceva ce se potriveşte cu poezia pe care am recitat-o acum, adică poezia Spovedanie, este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la mănăstire şi am lucrat împreună, băteam la maşină după dictatul ei - cam defectuos dar totuşi s-a putut lucra - nişte predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau nişte predici despre pildele Mântuitorului şi erau nişte predici şi despre minunile Mântuitorului pe care le-a tradus maica Teodosia împreună cu părintele Serafim şi pe care le băteam împreună la maşină şi mi s-a defectat maşina şi a trebuit să merg la Sibiu s-o repar ca să putem lucra mai departe. Şi am zis: Maică, până vin să faci o poezie, pentru că - zic - aşa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin acasă să găsesc o poezie. Şi am găsit o poezie, zic eu, extraordinară, extraordinar de frumoasă. Am intitulat-o Rugăciune şi să vedeţi numai cât e de frumoasă:

Doamne, încă să nu-mi dai,
Frumuseţile din rai,
Şi încă nu îmi dărui,
Ale slavei bucurii.
Nu mă-ndemn încă să-ţi cer,
Fericirile din cer,
Până când prin lume-ţi duci
Tu, povara Sfintei Cruci,
Până când însângerat
Şi lovit şi înspinat,
Treci pe calea cu dureri,
Fericire cum să-Ţi cer?
Dă-mi Stăpâne Crucea Ta
Şi mă-nvaţă-a o purta,
Şi în inimă cu jale,
Dă-mi durerea Maicii Tale,
Şi în piept cu frângere,
Dă-mi a Maicii plângere.
Dă-mi Stăpâne să-Ţi sărut,
Urma paşilor în lut,
Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg,
Tălpile să Ţi le şterg,
Cu iubirea mea duioasă,
Ca femeia păcătoasă.

maica Teodosia, Rugăciune

Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Şi într-adevăr este ceva cu totul deosebit. Pornirea noastră spre mai bine este de la a ne recunoaşte păcatele. Când ne recunoaştem păcatele e nădejde să înaintăm spre nepăcătuire, iar ca exemplu despre aceasta este femeia păcătoasă: "Dă-mi Stăpâne să-ţi sărut, / Urma paşilor în lut / Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi le şterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia păcătoasă."

Ce-i cu femeia păcătoasă? În Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 7-lea, de la versetul 36 până la versetul 50 putem citi despre o femeie păcătoasă care s-a prezentat în casa unui fariseu pe nume Simon, a căzut la picioarele Mântuitorului, a plâns, I-a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a uns cu mir, le-a şters cu părul capului ei şi le-a sărutat. Văzând aceasta, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, fariseul care L-a chemat pe Domnul Hristos ca să ospăteze în casa lui a zis în gândul său: "Dacă Acesta ar fi prooroc, ar şti ce femeie este aceasta care se atinge de El şi n-ar lăsa-o să se atingă căci este o păcătoasă". Şi atunci, Domnul Hristos, luând aminte la gândurile neexprimate ale fariseului Simon a zis către el aşa: "Simone, am să-ţi spun ceva". Fariseul a zis: "Învăţătorule, spune-mi" şi Domnul Hristos a zis: "Într-o cetate era un cămătar care avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari şi altul cu cincizeci şi cămătarul i-a iertat pe amândoi. Care dintre aceştia îl va iubi mai mult?" şi Simon a răspuns: "Socotesc că cel la care i-a iertat mai mult". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Bine ai socotit. Am intrat în casa ta, apă să Mă spăl pe picioare nu Mi-ai dat. Vezi pe această femeie? Ea de când a intrat n-a contenit să-Mi ude picioarele cu lacrimi. Sărutare nu Mi-ai dat, ea Mi-a sărutat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceasta spun: Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că mult M-a iubit. Iar cui se iartă mai puţin iubeşte mai puţin. Şi apoi a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!". Aşa ceva citim în Sfânta Evanghelie de la Luca, la aceasta se referă maica Teodosia când zice: "Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi le şterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia păcătoasă."

Să ştiţi stimaţi ascultători că sfânta noastră Biserică are şi ea alcătuiri care au în vedere această întâmplare din casa lui Simon fariseul, au în vedere pe această femeie păcătoasă la măsurile căreia noi încă n-am ajuns. Şi, într-o alcătuire care se cuprinde la slujbele din Postul Paştilor, se spune aşa: "Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit; şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, viaţă curată prin pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". E o legătură între aceste două alcătuiri, una în poezie şi una în proză, care într-adevăr sunt podoabe de gând.

O altă poezie, pentru că a fost vorba de ospeţie în casa lui Simon fariseul, am pus-o în legătură cu aceasta de mai înainte, o poezie numită Un oaspe şi care de fapt a fost publicată în 1944 în Insula Albă ca poezie religioasă, deşi majoritatea covârşitoare a poeziilor din Insula Albă sunt poezii laice. Deci poezia Un oaspe:

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vre-un zeu să şadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu ştiu, surioară, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Spunea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă alături amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,
Când a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă.
Şi mi-au rămas în urmă, ca mirul curs din flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: "Pace vouă".

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum îi juca în plete
Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete

Maica Teodosia, Un oaspe

Am făcut o legătură între poezia aceasta şi poezia următoare care se numeşte Cer nou. E o poezie scrisă mai târziu de maica Teodosia şi care Îl arată pe Domnul Hristos ca oaspe în sufletul credincioşilor, sufletul credincioşilor putând să devină cer nou. Există un cer, mai presus de lumea aceasta, care e cerul cel de demult, dar există şi un cer nou, cerul din sufletul nostru, în măsura în care noi putem să devenim locaşuri ale lui Dumnezeu. Cred că şi aici este cazul să spun ceva despre cer. Ce este cerul? Pentru că sunt mulţi dintre oameni zic că cerul e bolta care se vede în zilele senine, este ceea ce vedem noi albastru deasupra noastră. Sigur că oamenii au trecut de multe ori de albastrul acela care se vede şi au spus că, de fapt, nu este o graniţă între pământ şi cealaltă parte a lumii acesteia, nu există o boltă cerească decât în înţelesul că aceasta se vede aşa. Cerul este locaşul lui Dumnezeu, dar noi ştim că Dumnezeu este pretutindeni, aşa încât, într-un alt înţeles, cerul este pretutindeni, unde e Dumnezeu acolo e cerul. Noi spunem despre biserică de pildă, despre biserică înţeleasă ca locaş de închinare, că biserica este "cerul cel de pe pământ", pentru că în biserică se fac lucruri cereşti, în biserică se înfăţişează împărăţia lui Dumnezeu, în biserică noi îi închipuim la Sfânta Liturghie pe Heruvimi, în biserică spunem cuvinte pe care le rostesc îngerii în cer, în biserică primim binecuvântările lui Dumnezeu, în biserică auzim Evanghelia Mântuitorului, cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu. Aşa încât este un cer mai presus de lume dar nu ştim ce este - Sfântul Ioan Gură de Aur chiar scrie: "Noi ştim că este cer dar nu ştim ce este" -, este un cer pe pământ, sfânta biserică, şi mai este un cer, în fiinţa omenească, sufletul omenesc, în care locuieşte Dumnezeu. În acest înţeles a scris maica Teodosia poezia Cer nou.

Şi să mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil, adică nu putem noi, prin puterile noastre, nici să ştim ce-i cerul, nici să ajungem în cer. Putem să ajungem în cer prin puterea lui Dumnezeu, şi ajungem dacă ne facem datoria de a merge şi în "cerul cel de pe pământ", în sfânta biserică. Apoi, este inaccesibil cumva şi ca fenomen să zicem aşa, adică orizontul îl vedem ca o boltă care se uneşte cu pământul. Fiecare dintre cei care văd, uitându-se în zare parcă ar vedea că undeva se uneşte cerul cu pământul. Şi dacă te duci acolo unde vezi că se uneşte cerul cu pământul, ca să vezi cum e cerul, vezi mai departe că se uneşte cerul cu pământul în altă parte. Acesta este un fel de exemplu despre faptul că cineva care vrea să ajungă în cer nu poate ajunge după puterile lui. Am citit cândva o carte scrisă de Lucian Blaga şi am reţinut din ea un lucru foarte grăitor. E vorba de cartea Hronicul vârstelor. Acolo spune el ceva din copilăria lui şi anume că mergând odată şi uitându-se în sus i se părea că cerul merge împreună cu el. E o idee foarte frumoasă. Pentru că, de fapt, să ştiţi că partea noastră de cer merge împreună cu noi, niciodată nu ne despărţim de cer dacă credem că este cer. Şi atunci i-a propus el unui prieten al său, unui copil, să meargă în direcţia opusă, adică Lucian Blaga să meargă într-o direcţie şi copilul celălalt să meargă în direcţia opusă - spunându-i că "uite cum merge cerul cu noi" - şi se gândeau ei că dacă merg aşa o să rupă cerul şi o să vadă ce-i în cer. Bineînţeles că experienţa n-a reuşit pentru că nu putea să reuşească, nu era pusă pe temeiuri de reuşită, dar ideea ca atare e extraordinar de frumoasă, adică să ai conştiinţa că cerul merge împreună cu tine, unde eşti tu este şi cerul, cerul tău, şi că tu însuţi poţi să fii cer. Şi acum să vedem ce scrie maica Teodosia despre cerul cel nou:

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi şi i-am spus:
De noi, cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi,
Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de înger a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti,
În tină omenească să nu ţi-o murdăreşti?
Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?
Cum suferi bezna noastră Tu, Soare strălucit,
Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti,
În inima mea rece Tu vrei să locuieşti?
Tu, cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Şi peste sărăcia mea goală ai întins,
Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În sufletul meu astăzi, Tu însuţi locuieşti,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cereşti.
Şi pentru toate-acestea Iisuse prea iubit
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.

maica Teodosia, Cer nou

Colo spre amurg,
Ploi de aur curg,
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde-mi vii în zbor
Răzleţită ca un dor,
Pasăre de nea?
- Colo-n depărtări
Dincolo de zări
Este-un loc curat
Larg şi desfătat
Unde ochi nu plânge
Unde n-a curs sânge
Unde glonţ n-ajunge
Unde nu străbate
Geamătul de frate
Plânsul de vădană
Of-ul de orfană
Unde prin fânaţuri
Nu-s curse şi laţuri
Unde-i numai floare
Umbră şi răcoare
Că e loc curat,
Binecuvântat,
Plin de bucurie,
Şi de veselie,
Loc de bucurie
Care nu se trece
Ci în veci petrece,
Unde nici o rază
Nu mai înserează.
- Pasăre de nea
Fă pe voia mea
Dorurile mele
Zboară tu cu ele
Dincolo de stele
În ţările-acele.
- Ba, că dorul tău
Mare e şi greu
Aripile mele
Mări sunt mititele
Calea-i lungă foarte
Şi nu pot să poarte
Aripi mititele
Doruri mari şi grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Şi acolo nu-i
Dorul nimănui.

Maica Teodosia, Pasăre de nea

Am zis că există şi un cer pe pământ: biserica şi sufletul credinciosului. Este şi o poezie scrisă de maica Teodosia numită Focul în care se arată transformarea care se face prin puterea lui Dumnezeu în sufletul pe care vrea Dumnezeu să şi-L facă locaş.

Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Şi tindă, şi odăi, şi coperiş.
Voiam să plec din casă pe furiş,
C-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.
Şi, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat şi haina, căci ardea
Şi-am aruncat şi legătura-n foc.
Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;
Cuprinsă de uimirea morţii, stam
În oarbă nemişcare. Aşteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Şi vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prăbuşiri,
Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,
Se ridicară palele de fum...
În goliciunea mea pornii la drum.
Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni şi greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cereşti,
Spre miezul dragostei dumnezeieşti.
Ştiam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.

Maica Teodosia, Focul

Acolo, sus, în munţi pustii de iască,
Prăpastie de flacără se cască
Şi focul linge-ntinderea cerească.

Un semn s-a arătat în cer, departe.
Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,
Cuvântul sfânt al întreitei Arte.

Scria pe cer de noapte jerăgaiul.
Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,
Ducând pe val de cântece tot Raiul.

Că limbile de flacără mi-arată,
Pe nori de armonie necreată,
Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.

În piatra care n-a fost lustruită
Şi-n Poezia încă negândită,
Treimea stă şi azi înlănţuită.

Am tâlcuit, din flăcări, Întruparea;
Crescută-n Duh, din har ceresc, Cântarea,
Cum creşte-n zări, neţărmurită, marea.

Curgea, curgea, din veşnice izvoare,
Să lege rod în minţile fecioare,
Cum pică roua-ntr-un potir de floare.

Acolo-n adâncimi de taine sfinte,
Se întrupează cântecu-n cuvinte,
Cum Tatăl hotărât-a mai ?nainte.

S-a arătat în cer un semn mai mare:
Un cântec întrupat suia spre Soare,
Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.

Maica Teodosia, Apocalipsă

M-a surprins de la prima lectură poezia Iad care înfăţişează iadul într-un fel în care nu suntem obişnuiţi cu el:

Trecând prin şapte nopţi fără de vad,
Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală -
O veşnicie netedă şi goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin
Ca boabele de struguri în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -
O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,
Nici flacără de dor, nici gând de foc.

Că-n aerul pătruns de făr? de lege
Nu poate val de cântec să se-nchege

Şi-n cuget pângărit şi necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatră-ncremenită-n nemişcare
Puteri să dea viaţă nouă n-are.

În noaptea fără margini totu-i şters,
Coloare, formă, armonie, vers.

Din goluri, care fără fund se cască,
Nu poate frumuseţea să se nască;

În duhurile oarbe de păcat
Nu străluceşte chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă,
Vedeam durerea care nu mai ţipă.

Pe-ntinsul înfiorător de mut
Se ţes zăbranice de chin tăcut.

Stau osândiţii-n cruntă neclintire,
Cu trupu-nveşnicit în zvârcolire,

Cu rânjetu-mpietrit pe faţa lor,
Cu răni, ce-i ard adânc, dar nu-i mai dor.

Se-nchiagă-n jar, ca gheţurile-n râuri,
Şerpi otrăviţi de pofte şi desfrâuri.

Petrec în sânul Marei Urâciuni
Mulţime nemişcată de nebuni.

Pe toţi i-a şters din Cărţile Vieţii.
Păcatul împotriva Frumuseţii.

Maica Teodosia, Iad

Şi acum câteva poezii în legătură cu câteva evenimente pe care le sărbătorim. De pildă, în legătură cu Crăciunul, poezia Aşteptare:

Mai vii şi astăzi? Mila iar te poartă
De sus, spre staulul din Vifleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă?

Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină,
Spre inimi vii, cu strălucit alai,
Ci-n iesle nu e nici un fir de pai,
E numai piatră goală, numai tină.

În tainiţe de inimi nu e pace,
Şi frig ca-n duhuri nici în peşteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Şi scutece noi n-avem din ce-Ţi face.

Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie.
Te-mpiedici în nisip din loc în loc,
Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace, ca să-ţi fie

Tovarăşi buni în drumuri tăinuite
Şi nici cioban cu glugă de blândeţi.
În noaptea noastră fără dimineţi
Nu sunt cărări de raze prăfuite.

Nu şi-ar găsi în noi ca să-i îndrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior.
Arhanghelii venind din cerul lor,
Ar îngheţa pe nevăzute trepte.

Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Să dea viaţă golului din noi?
Aştept... În duh sunt gânduri cu noroi
Şi moartea-şi vântură în inimi pleava.

Maica Teodosia, Aşteptare

O altă poezie tot de Crăciun este Colind:

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-aşterne,
Nimeni să nu-i vadă
Urma prin zăpadă,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Coboară, coboară
Preasfânta Fecioară;
Dar pe unde merge
Urma I se şterge,
Taina din vecie
Nimeni să n-o ştie.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Intră-n staul, iată
Maica Preacurată
În staul de vite,
Pe paie strujite,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-aşterne,
Lumină cerească
Din iesle să crească,
Razele-n zăpadă
Îngeri să le vadă,
Din înaltul Cer.
Lerui, Doamne, Ler!...

Maica Teodosia, Colind

O poezie în legătură cu jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos intitulată Ghetsimani:

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii
Se frânseră. Sub raza divinei milostenii
Iisus căzu în rugă cu faţa-nsângerată
Şi greu, în pacea nopţii, rosti cuvântul: "Tată,
Îţi simt durerea sfântă şi grija părintească,
Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,
Mă tulbură iubirea şi jalea de Părinte.
Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,
Când urletul mulţimii va cere de la Tine
Să osândeşti pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,
Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de ţară
Voi duce spre Golgota cereasca mea povară,
Părinte-al meu, în milă să nu-ţi uiţi legământul,
Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.
Să nu-ţi aduni blestemul şi fulgerele toate,
Ca să opreşti mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pre dânşii cu ploaie de pucioasă,
În marea Ta iubire mă uită şi mă lasă,
Mă lasă, Doamne-al milei, să nu-ţi mai simt iubirea,
Să ştiu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfântă a învierii mele.
Ca să nu ştiu cât suferi în lumile-ţi senine,
Părinte, fă să treacă paharul de la mine".
Iisus ridică fruntea şi-ncepe să coboare.
O aripă de înger l-atinse cu răcoare.

Maica Teodosia, Ghetsimani

Şi ceva tot în legătură cu jertfa, Golgota:

Te vindem iar cu sărutări viclene,
Prin nepăsare oarbă şi prin lene.

Te biciuim cu vorbe de ocară,
Te pălmuim cu ură ca de fiară.

Te adăpăm cu suc de-amărăciune,
Din pofte rele şi din stricăciune.

Te ţintuim pe cruci de nedreptate
Prin cuiele uciderii de frate,

Iar împletim blestemele de tată,
Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată,

Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte:
"Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte".

Maica Teodosia, Golgota

În poeziile publicate în cartea Poemele Luminii este şi una intitulată Diată, adică Testament pe care eu aş putea-o numi foarte bine şi O mănăstire într-un suflet. Să vedeţi numai ce frumoasă este:

Smerenia mea aş vrea să fac o danie,
Să dau întreaga mea agonisire,
Să se zidească nouă mănăstire,
În sufletul umbrit de pocanie.

Ducând în mâini prinosul de iubire,
Să bată gândurile-n ea metanie,
Şi-nlăcrămată ca o spovedanie,
Să cânte-n strană blânda stihuire.

Învăluite-n rase de tăcere,
Simţirile monahi cuminţi să fie,
Nevoitori cu post şi cu veghere,
Şi neştiuţi de nimeni în chilie.
Din flori de bucurie şi durere
Să lege Domnului cunună vie.

Maica Teodosia, Diată

Am prezentat o poezie din cuprinsul cărţii Insula Albă. Mai prezint una, deosebit de frumoasă şi care este cu conţinut laic pe care să ştiţi că n-am ales-o eu, a ales-o altcineva şi eu am luat aminte la alegerea pe care a făcut-o acela şi am ales-o şi eu. Poezia se numeşte Epitalam şi "epitalam" înseamnă Cântec de nuntă:

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.
Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.
Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,
Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,
O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele
Albe - şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele.
Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,
Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.
Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.
Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,
Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.
Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.
Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,
Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,
O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.
Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,
Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.

Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.
Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.

Maica Teodosia, Epitalam

Stimaţi ascultători, maica Teodosia, Dumnezeu s-o odihnească, a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front în timpul războiului citind poezia aceasta Epitalam care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: "Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate". Stimaţi ascultători, v-am spus că nu eu am ales poezia aceasta, a ales-o acela care a scris rândurile acestea pe care vi le-am citit şi pe care le-a scris un necunoscut. Noi nu ştim, nici maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă.

Sfârşesc aceste aprecieri şi sfârşesc aceste poezii cu un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog versificat de maica Teodosia, versificat pe româneşte pentru că imnul respectiv este versificat şi în greceşte, în limba în care a scris Sfântul Simeon Noul Teolog. De fapt vi l-am spus eu ieri când am vorbit despre "Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu şi om", când am spus despre faptul că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, primiţi de Dumnezeu ca fii, nu adoptaţi, ci ca nişte fii care se unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu Se uneşte cu fiii Săi. Iată imnul al V-lea din imnele scrise de Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cu Dumnezeu şi zice aşa:

Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi eşti val răcoritor?
Cum de arzi şi-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameşi îngeri şi-ntunericul lumină?
Cum de scoţi din iad şi cum de curăţeşti pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăşi îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi Doamne, cum nu răsplăteşti îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ţie Ţi se-arată?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne robilor Tăi dă-le, îndelunga Ta răbdare.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul al V-lea

Stimaţi ascultători, în felul acesta gândesc eu că v-am pus în atenţie podoabe de gând scrise de maica Teodosia Laţcu, de Zorica Laţcu, podoabe de gând care e bine să ne-mpodobească şi gândurile noastre. Şi acum ca sfârşit al acestor gânduri frumoase cred că ar fi bine să ne ridicăm cu toţii în picioare şi să spunem poezia Filă din acatist ca pe o rugăciune pentru că de fapt rugăciune şi este:

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a ?ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

Maica Teodosia, Filă din acatist

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.