Conferintă sustinută la al IV-lea Congres al Fraternitătii Ortodoxe din Europa Occidentală (Avignon, 8-11 nov. 1980) si publicată în Contacts, XXXIII e anée, No. 114, 1981.
I
"Cum poate omul să se nască fiind bătrân ? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale si să se nască ?"(Ioan 3,4). Mirarea lui Nicodim, firească, este într-un alt sens si a noastră. Este adevărat că traditia Bisericii a explicat în profunzime adevărul rostit de Iisus că "trebuie să vă nasteti de sus" si că "ce este născut din trup, trup este; iar ce este născut din Duh, Duh este."
Sfintii Apostoli si Părintii Bisericii au lămurit concret procesul acestei noi nasteri, alcătuind slujba botezului, si explicând, pe de altă parte, sensul si efectele acestei renasteri printr-o vastă si bogată literatură. Dar aceste explicatii, în ciuda analizelor erudite ale stiintei liturgice actuale, rămân de neînteles pentru noi, crestinii secolului XX.
Eu stiu că sunt botezat, însă nu am sentimentul unei nasteri din nou. Efectele botezului meu sunt mai degrabă de ordin sociologic. În cel mai bun caz stiu că, prin botezul meu, am intrat în Biserică. Pot asadar, sau trebuie, să mă rog, să mă împărtăsesc etc., dar rămâne faptul că nu mă simt născut pentru a doua oară. Si cum să mă rog, să mă împărtăsesc etc., adică să actionez si să trăiesc la un nivel în care nu am constiinta clară că exist ? Faptul botezului meu îmi rămâne străin, iar rugăciunea, împărtăsania etc., le iau drept datorii. Le accept si, mai mult sau mai putin, le îndeplinesc, uneori cu toată bunăvointa, dar pentru mine sunt acte limitate, obscure, neiluminate. Cadrele vietii mele eclesiale, adevăruri de credintă, taine, asceză etc., sunt foarte adesea obiectivate.
Pe de altă parte, simt că îmbătrânesc. Stiinta arată - si acestea nu sunt nevoit s-o cred, este limpede si evident - că un proces de înaintare progresivă spre moarte este constant în corpul uman. Moleculele corpului mor, iar acesta le reface cu o viteză de necrezut. O luptă neîncetată împotriva mortii are loc în trup, în fiecare moment. Dar bătălia este dinainte pierdută. Îmbătrânesc.
La fel stau lucrurile si cu viata interioară. Mirarea copilăriei si a tineretii se transformă în obisnuintă. Uitarea de sine duce cel mai adesea la rutină. Într-adevăr, întâlnirea personală cu un sfânt, cu un copil, cu o femeie, citirea unui poem sau frumusetea naturii reîmprospătează uimirea, simtămintele, viata interioară, luciu care dovedeste că, si la acest nivel, se dă în om o luptă neîncetată împotriva mortii.
În această situatie, de sete si de căutare a vietii, este posibil ca omul să-L întâlnească si să-L descopere în mod personal pe Hristos. El constată că Acesta are, vrea si poate să-i dăruiască o viată statornică, dincolo de curgerea si schimbările produse de timp, o viată profundă, frumoasă, intensă, incoruptibilă, o viată care, având aceste dimensiuni, ar putea fi numită pe bună dreptate vesnică. Dacă omul simte că această viată îi prieste si dacă o iubeste, o caută mai mult. Participă la ea prin rugăciune, o primeste prin împărtăsire, creează în el premize pe care îsi întemeiază existenta trupească si psihică conform cu această viată prin asceză, o cultivă si o face să rodească prin virtuti si iubire, tot asa cum un bărbat care iubeste o femeie, se gândeste la ea, caută s-o întâlnească si să stea de vorbă cu ea, se găteste ca să-i placă si împodobeste casa care va găzdui iubirea lor.
Omul care L-a întâlnit personal pe Hristos întelege astfel că rugăciunea, tainele, asceza etc., nu sunt datorii; că acele cadre eclesiale nu sunt scopuri în ele însele, obiecte, deci limitări, ci deschideri, canalele prin care apa vie ajunge la el, ajutându-1 în lupta împotriva uitării, alienării, stricăciunii. Viata aceasta dăruită de Hristos, mai puternică decât moartea, fapt pentru care este numită pe drept cuvânt vesnică, poartă si denumirea de viată spirituală sau duhovnicească, căci este viata Duhului Sfânt, Care L-a înviat pe Hristos si dă viată Trupului Său.
Această viată, actionând în om, îl reînnoieste. Îi luminează ochii ca să vadă sensul existentei sale, frumusetea luciurilor, a fiintelor umane în indivizii care se îmbulzesc împrejurul lui prin oras; îi deschide urechile ca să audă ceea ce oamenii nu îndrăznesc să spună, sperantele si durerile lor ascunse; dezvoltă în el sensibilitatea, afectiunea, pacea. Această reînnoire spirituală fortifică si dezvoltă reînnoirea naturală, psihică si trupească, însă omul care a experimentat-o nu se multumeste numai cu atât. El nu vrea să 'primească această viată doar pentru scurt timp, ci să fiinteze în ea; nu se multumeste cu simplul fapt de a-si îndrepta constiinta, felul său de a fi si de a se purta, organismul psihosomatic în care existenta sa este încadrată. El aspiră la o existentă nouă, nu doar conformă, ci născută din această viată; la o identitate continând toate calitătile, toate fortele si frumusetile acesteia; la o făptură nouă mai presus de corupere, transparentă acestei vieti nestricăcioase si în stare s-o trăiască fără piedici sau slăbiciuni. Nu vrea în mod simplu să se reînnoiască, ci caută o schimbare radicală, doreste să re-nască. Omul care a ajuns aici cere botezul.
Dacă este deja botezat, constată cu uimire că Hristos deja i-a dăruit această nouă existentă si această făptură nouă, dar că acestea sunt ascunse în el, puse deoparte, inactive, căci darurile lui Dumnezeu nu sunt niciodată impuse în chip obiectiv omului, ci sunt pur si simplu oferite si, prin urmare, libertatea umană este cea care e pe deplin responsabilă de ele. A pune în lucrare aceste daruri primordiale, si anume existenta si făptura cea nouă, create în noi prin botez, constituie scopul si continutul vietii crestine.
O a doua descoperire a crestinului devenit constient este însă si mai surprinzătoare. E1 vede că fiinta sa naturală se regenerează fără a fi desfiintată sau micsorată în vreun sens., Dimpotrivă, creste si se măreste la infinit si de-a pururi. Transformându-se în spiritual, fiintând si functionând ca atare, naturalul nu pierde, ci câstigă în autenticitate. Constată totodată că fiinta sa naturală este în germene spirituală si că spiritualul nu poate exista în sine facând abstractie de natural, că însăsi fiinta sa naturală este o fiintă teologală.
Dar această constatare creează o problemă pentru întelegerea noastră si cere explicatii. Într-adevăr, ce vrea să spună această ultimă expresie, si anume că omul este prin natura sa o fiintă teologală ? Si atunci de ce trebuie să se nască din nou ? Care este sensul real al acestei renasteri ? Care este raportul concret între natural si spiritual? Cum se realizează această transformare a naturalului în spiritual ? Si ce schimbări concrete operează ea în om ? A încerca să răspundem la aceste întrebări si la altele de acelasi gen mi se pare că este cel mai bun mod de a ne îndeplini sarcina, si anume de a studia fundamentele teologice, sacramentale si liturgice ale spiritualitătii.
II
Este bine să începem cu ceea ce este în noi real si sigur. Suntem fiinte umane care simtim în noi o valoare, o demnitate, o fortă. În acelasi timp simtim o neputintă: o greseală esentială este înrădăcinată în noi care, coexistând cu valoarea noastră, ne blochează străduintele si ne dezorientează dorintele. Filozofiile cele mai serioase au încercat să înteleagă si să explice această realitate complexă si au adus elemente pretioase pentru întelegerea existentei umane. La fel, diferitele traditii, în special cele ale Orientului îndepărtat; si de asemenea stiintele umane contemporane, mai cu seamă psihologia. Toate aceste date ajută mult, dar, personal, consider că explicarea crestină este singura care oferă o întelegere suficient de coerentă si completă a fenomenului uman si în sânul căreia celelalte diverse cunostinte concrete îsi pot găsi un loc mai adecvat decât în propriile lor sisteme si functiona într-o manieră constructivă.
Îmi voi îngădui să vă amintesc pe scurt anumite aspecte ale acestei întelegeri crestine.
Pentru această întelegere, omul este o făptură iconică, adică o făptură care există ca si chip sau imagine. Ca în orice imagine - si aceasta se vede limpede în sfintele icoane – esentialul rezidă nu în materia din care este constituită imaginea, ci în ceea ce ea reprezintă, în arhetipul său. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul posedă prin fire – fire bineînteles creată, dar neapartinându-i mai putin din această pricină – si într-o oarecare măsură, câteva însusiri ale Arhetipului său : este liber, constient, rational etc. Acestea fac parte integrantă din starea sa naturală. Nu i se impun plecând de la un principiu exterior, ci tâsnesc în mod firesc din fiinta-i iconică. Iată de ce, dacă aceste însusiri se micsorează în el, starea sa naturală se întunecă. Omul fiind un chip constient si liber poate ajunge chiar până la punctul de a nu-si mai reprezenta Arhetipul ci pe sine însusi si, în acest caz, chipul se răstoarnă, ivindu-se însusirile materialului din care omul este alcătuit, si anume însusirile vietii animale. Această ultimă stare de existentă a fost numită traditia crestină "contra natură" si, tocmai pentru că "functionalitatea" umană se răstoarnă, se blochează si se închide în complexe, dorinta deviază, iar fericirea devine imposibilă. Frumusetea, armonia, fericirea sunt sinonime cu naturalul.
Pe de altă parte, pe lângă acest aspect reprezentativ, chipul cunoaste si un aspect dinamic, o miscare sau o tendintă spre Arhetip. Aceasta constituie în om un scop care rezultă din. fiinta sa iconică. A tinde spre Dumnezeu nu este pentru om o poruncă dată lui ca si cum s-ar pleca de la un principiu exterior, un lucru suplimentar sau un adaos supranatural, ci este constitutiv fiintei sale. Este vorba de un dat ontologic. Or, a-si păstra finalitatea, înseamnă pentru om a-si respecta si a-si proteja fiinta iconică. A-si îndeplini scopul, înseamnă a-si aduce fiinta sa simplă sau iconică la starea adevărată si reală. A renunta la scop sau a-si schimba finalitatea înseamnă a-si denatura fiinta, a se cufunda în inexistentă sau în nefiintă, a pieri.
Dar omul, având un raport ontologic si prin urmare si structural sau functional cu Dumnezeu, se află si într-un raport real cu creatia materială din care este constituit. De aceea în om se concentrează destinul creatiei. Dacă omul se uneste cu Dumnezeu, creatia îl urmează si, unită cu Dumnezeu, se transformă în Împărătie a lui Dumnezeu. Ceea ce a fost creat ca răsunet al Cuvântului Creator devine trupul Său, devine Biserica Sa. Această frumoasă perspectivă cosmologică poate oferi un sens existentei noastre crestine si eforturilor noastre, o orientare a acestora si o sperantă. Însă ea este prea generală ca să ne ajute în mod concret în viata noastră duhovnicească de fiecare zi, în rugăciunea noastră, în lupta noastră împotriva păcatului – de fapt, ce este păcatul ? – ca să facă din viata noastră sacramentală si liturgică ceva concret si real, cotidian, cum este de pildă viata noastră profesională.
Trebuie asadar să devenim mai concreti. În acest scop as vrea să studiem împreună un text genial din Sf. Maxim Mărturisitorul Ambigua, PG 91,1248A-1249C (trad. rom. PSB 80, p. 218-220). Vezi si PG 91,1092C (trad. rom. PSB 80, p. 93). , un text care, în ciuda importantei lui capitale, n-a retinut până acum atentia, probabil din pricina densitătii si dificultătii sale, care necesită deci întreaga noastră atentie.
III
Omul, spune Sf. Maxim, este creat ca un laborator de unificare. Conform naturii, există deja în el o unitate în gennene între lumea materială si trup, trup si suflet, suflet si Dumnezeu. (Termenul "conform naturii" – kata phusin – trebuie înteles ca adjectiv exprimând starea naturală a omului, starea în care acesta fintează si actionează ca si chip; opusul este "contra naturii" – para phusin – si exprimă starea de decădere, exclusiv dimensiunea biologică a existentei si a "functionalitătii" umane).
Această unitate conform naturii este structurată astfel: există mai întâi o corespondentă între puterile sau capacitătile sau facultătile sufletesti si simturile trupesti, de exemplu, între facultatea întelegătoare si sursa ei mintea pe de o parte, si simtul văzului pe de altă parte, apoi între facultatea ratională si simtul auzului, între facultatea vointei ca putere (thumikos) si simtul mirosului, facultatea poftitoare si simtul gustului, puterea vitală si pipăit. Sf. Maxim vorbeste si mai concret afirmând că simturile trupesti sunt icoane ale puterilor sufletesti care, la rândul lor, sunt icoane ale însusirilor dumnezeiesti. Ori sufletul, prin puterile sau facultătile sale, folosindu-se de simturile trupesti, ajunge la lucrurile lumii materiale, pune în lumină ratiunile ascunse ale fiintelor si prin aceasta stăpâneste asupra lor, asează ordinea în lume, o ordine ratională, adică potrivită cu ratiunile fiintelor, care sunt de astfel icoane ale ratiunii umane, ea însăsi icoană a ratiunii dumnezeiesti.
Tocmai prin modul conform naturii împărăteste omul în lume. Dar mai este ceva. Omul nu numai că rânduieste, ci si dobândeste si îsi împropriază ratiunile fiintelor, le interiorizează în sine si prin aceasta tine fiintele unite cu el si le conduce. Iată de ce el este constiinta universului.
Ulterior, Sf. Maxim pune accentul pe faptul că aceste legături concrete nu sunt statice, ci functionează într-un mod dinamic. Este vorba de capacitătile naturale, prin buna lor întrebuintare omul reusind să-si realizeze opera unificatoare. Unind la un loc puterile sufletesti, simturile trupesti corespunzătoare si lucrările simturilor prin care sufletul adună în sine însusi ratiunile lucrurilor, adică unificând orice realitate sensibilă si inteligibilă până la nivelul uman, omul creează în sine cele patru virtuti generale. În primul rând chibzuinta (phronesis). Aceasta se constituie prin unificarea puterilor întelegătoare si rationale ale sufletului între ele, cu simturile trupesti corespunzătoare si de asemenea cu lucrările corespunzătoare, si anume lucrarea cunoscătoare care este lucrarea puterii întelegătoare si lucrarea stiutoare care este specifică puterii rationale. Prin chibzuintă sufletul adună în sine ratiunile fiintelor sensibile si le unifică între ele si cu sine însusi. În mod analog, se constituie celelalte trei virtuti generale, si anume dreptatea (dikaiosune), bărbătia (andreia) si cumpătarea sau înfrânarea (sophrosune), care duce la discernământ.
Apoi, prin unificarea primelor două virtuti, chibzuinta si dreptatea, care înglobează deja în ele, după cum am văzut, puterile aferente sufletului, simturile corespunzătoare ale trupului si lucrările simtirilor asupra lucrurilor, se constituie virtutea mai generală a întelepciunii (sophia). Aceasta este rezultanta tuturor puterilor si simturilor cognitive si a tuturor consecintelor întâlnirii acestor facultăti cunoscătoare cu lucrurile, si anume a cunostintelor. Prin unificarea celorlalte două virtuti" bărbătia si înfrânarea, se constituie cea de-a doua virtute mai generală – praotesc adică a blândetii celor tari, care, fiind amonizarea si rezultanta tuturor puterilor active ale sufletului, a simturilor corespunzătoare ale trupului si a lucrărilor simturilor asupra lumii exterioare, se mai numeste si nepătimire (apatheia), deoarece ea este echilibrul si pacea desăvârsită între suflet, trup si lume.
Aceste două virtuti, mai generale, cu tot ceea ce contin în mod real acum, se unesc în virtutea cea mai generală si mai înaltă, iubirea, care, fiind o virtute unificatoare si prin excelentă îndumnezeitoare, adună în Dumnezeu si într-o unire deplină si simplă totul: atât elementele de bază, si anume sufletul si puterile sufletesti, trupul si simturile trupesti, lucrările simturilor asupra lucrurilor si ratiunile lucrurilor, cât si miscarea tuturor acestor elemente spre scopul lor, si anume virtutile generale si mai generale care sunt facultăti psihosomatice sau realităti ce cuprind totul.
Astfel, rezumă Sf. Maxim, sufletul, folosind simturile trupesti ca vehicule rationale ale puterilor sale, pătrunde prin acestea în interiorul fiintelor sensibile si îsi însuseste ratiunile lor. Îsi unifică puterile si tot ceea ce contin ele cu ratiunile divine, care sunt ascunse în virtutii, atrage si enipostaziază totul în EI, îl asimilează în El, si astfel Creatorul devine Totul în tot, Capul creatiei Sale, ce se transfigurează astfel în Trupul Cuvântului.
În acest text extrem de dens întâlnim mai multe elemente care seamănă cu elemente ale filozofiilor vechi si moderne, ale traditiilor religioase si ale stiintelor umane contemporane, ca de pildă: raportul între idee si realitate, materie si formă, suflet si Unul sau Tot cosmic, persoană sau existentă si structură umană, unitate organică indisolubilă între om si lumea materială, unitatea psihosomatică a omului la fel de indisolubilă etc., ca si elemente antropologice rudimentare, precum corespondenta pe care se bazează atât tehnica rugăciunii inimii în crestinism, cât si cea a concentrării în alte traditii. A insista însă asupra acestor dimensiuni ar depăsi telul nostru de astăzi. Pentru tema noastră e de ajuns că am lămurit faptul că fiinta umană este în mod originar teologală si că teologal sau iconic este si modul ei de functionare.
Această ultimă constatare aruncă o lumină orbitoare asupra sacramentalitătii eclesiale. În realitate, această sacramentalitate nu face decât să restaureze si să desăvârsească existenta si functionalitatea omului de dinaintea căderii. Deci tocmai în această perspectivă va trebui să vedem tainele Bisericii pentru a le întelege si â le trăi autentic. Asupra acestui lucru vom mai reveni. În plus, ceea ce tocmai am spus răspunde într-o oarecare măsură la mai multe întrebări puse mai sus – de pildă, care este raportul real între natural si spiritual – si explică măretia si înalta valoare pe care o simtim în noi în calitate de fiinte umane. Nu explică însă greseala pe care de asemenea o simtim în noi. Pentru a întelege aceasta trebuie să continuăm lectura din Sf. Maxim.
IV
Marele gânditor ortodox a descris până aici omul creat după chipul lui Dumnezeu; i-a precizat functionalitatea, lucrarea si scopul conform naturii sale. Apoi, vorbind despre care ce i se întâmplă omului când îsi mută tinta din Dumnezeu în sine însusi, descrie răsturnarea existentei umane si a functionalitătii ei pe care o provoacă această mutare. Cele care predomină acum sunt simtirile trupesti. Ele tin captive puterile sufletesti, le fac să rătăcească la suprafata lucrurilor sensibile, iar omul, iesind din sine însusi, devine rătăcitor. Sufletul, renuntând la miscarea proprie firii sale spre Dumnezeu, se supune simturilor trupesti, puterile sufletesti se supun lucrărilor simturilor si prin ele lucrurilor sensibile. Prin aceasta omul îmbracă materialitatea –nu materia, fiindcă ea există dinainte în om si era bună; materialitatea este fată de materie ea însăsi consecintă a păcatului; a fost si o cădere pentru materie. Omul se cufundă astfel în non-sens, căci ratiunea umană si ratiunile lucrurilor întunecându-se, apar non-sensul si absurditatea.
În acest fel, opuse virtutilor si procesului prin care acestea ar fi trebuit să fie constituite în om, se formează patimile ale căror dimensiuni centrale sunt materialitatea si non-sensul, calităti ce caracterizează viata la nivelul pur biologic. Într-adevăr, imaginea fiind inversată, apar, asa cum deja am arătat, însusirile materialului a cărui imagine este compusă, si anume însusirile vietii animale. De aceea Sfintii Părinti, pentru a denumi această nouă existentă a omului, folosesc expresia Scripturii după care Adam si Eva s-au îmbrăcat, imediat după iesirea din Rai, în tunici de piele. Termenul exprimă existenta si functionalitatea biologică în care s-a aflat primul om si în care orice om de atunci înainte se trezeste aruncat prin însusi faptul nasterii sale biologice. Aceasta este explicatia crestină a faptului că omul simte înrădăcinată în sine o greseală fundamentală ce coexistă dimpreună cu propria sa valoare.
În păcat însă, înteles până aici ca schimbare a rostului omului si ca răsturnare a chipului, sau ca mărginire arbitrară a miscării naturale a creatiei spre necreat, mărginire ce blochează si dezorientează miscarea si pricinuieste neorânduiala în creatie, există si un aspect moral. Păcatul este de asemenea o insultă la adresa lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu fiind nepătimitor si, prin fire, de neatins, iar insulta neputând să ajungă până la E1, ea îi loveste realmente chipul si îl răneste. Revenim la aceeasi constatare esentială: păcatul este distrugerea sau descompunerea sau răsturnarea icoanei. Din această constatare rezultă adevărul major al soteriologiei ortodoxe, si anume că efectele păcatului nu sunt pedepse impuse omului de către Dumnezeu, ci roadele descompunerii fiintei umane, asa cum durerile unui bolnav îi vin din boala sa. De aici decurge si un al doilea mare adevăr, si anume că poruncile lui Dumnezeu nu sunt ordine date omului în mod extrinsec, ci o descriere a existentei si a functionării sale vitale firesti, tot asa cum legile igienei sau prescriptiile doctorului nu provin din propria sa vointă, ci din starea sănătoasă a organismului uman. Importanta acestor adevăruri pentru viata duhovnicească, pentru legătura cu Dumnezeu, lupta împotriva păcatului, întelegerea canoanelor Bisericii etc. este enormă si evidentă.
Pentru acest ultim motiv, nu voi insista aici asupra acestor consecinte, ci, având drept scop studierea fundamentelor vietii duhovnicesti si examinând până aici subiectul care este chemat să trăiască această viată, îmi rămâne să văd mai de aproape ce este viata duhovnicească în natura ei proprie.
V
Pentru traditia crestină, viata duhovnicească nu este în mod simplu viata interioară, chiar de-ar fi cea mai pură si mai rafinată, de pildă cea pe care o poate inspira unui poet, unui artist, unui filosof, unui idealist oarecare idealul său cel mai înalt, chiar Binele Absolut ca idee, chiar ca idee în sens platonician. Această viată este demnă si nobilă, contine valori umane înalte, dar este întotdeauna viata omului, viata trupului sau viata biologică cu tot ceea ce Creatorul a voit ca ea să contină în mod real. Ea nu este însă viata crestină duhovnicească, deoarece nu este viata infuzată omului de către Duhul Sfânt, viata necreată a lui Dumnezeu, care este adevăratul continut al vietii crestine.
Pe de altă parte viata duhovnicească nu este nici viata religiei, căci religia, tinând serios seama de existenta lui Dumnezeu, poate de fapt să conducă omul la o organizare a vietii sale având în vedere pe Dumnezeu sau în raport cu Dumnezeu, lucru remarcabil. Dar viata omului, chiar la acest nivel nu este încă o viată unită cu Dumnezeu, o viată care vine din Dumnezeu; ea rămâne o viată omenească, în cel mai bun caz bine orientată, bine organizată si functionând corect, chiar iconic.
Cel mai bun caz este cel al lui Adam înainte de cădere. Studiind pe Sf. Maxim, am constatat că Adam avea un scop de îndeplinit, trebuia să unifice în el creatia si s-o ofere împreună cu sine însusi lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ar fi primit ofranda, Si-ar fi asumat creatia în persoana Fiului Său si ar fi unit în aceasta cele două naturi care erau prin fire despărtite. Această despărtire naturală, faptul că natura umană era doar umană, iar natura divină era doar divină, nu permitea "perihoreza", fluxul vietii. Exista numai o comuniune iconică. Adam, din punct de vedere ontologic, nu era un om desăvârsit, fiinta sa era iconică. Iar viata sa, din acelasi punct de vedere ontologic, era o pregătire. Ea avea începuturile vietii duhovnicesti dar nu era încă viată duhovnicească. Faptul tragic al căderii a complicat situatia. Închizând fiinta umană în ea însăsi, răsturnându-i functionalitatea vitală, a făcut viata duhovnicească imposibilă.
Ori mântuirea realizată prin Hristos are două dimensiuni. Pe de o parte Mântuitorul a restabilit existenta umană în starea adamică si pe de altă parte, lucru mult mai important, a împlinit finalitatea lui Adam. În Hristos omul s-a desăvârsit. Căci în El firea umană este cu adevărat născută de sus, de la Duhul Sfânt. Materialul creat al chipului nu mai reprezintă doar Arhetipul, ci devine carne a Arhetipului. Fără a fi distrus – în Hristos nimic nu a fost distrus în afară de păcat – naturalul, până atunci spiritual doar în potentă, devine acum spiritual în mod deplin. Viata omului, depăsind limitele timpului si ale spatiului, devine vesnică, functionarea ei deiformă. De aceea nimeni nu putea si nu va putea trăi viata duhovnicească în plenitudinea ei înaintea sau în afara Trupului Domnului. Si tot de aceea Sfintii Apostoli si Părintii Bisericii identifică întotdeauna viata duhovnicească cu viata în Hristos.
Aceasta lămureste natura vietii duhovnicesti si răspunde la întrebarea pentru ce omul, fiind o fiintă teologală, trebuie să se nască de sus si, mai mult, precizează modul de a se naste si de a trăi în Duhul: a participa la carnea născută din Duhul lui Hristos, la trupul Său care, prelungindu-se în timp, este întotdeauna prezent si care se numeste Biserică. Or, tocmai aceasta este lucrarea tainelor, a rugăciunii, a ascezei, a întregii vieti crestine. Cu alte cuvinte, am răspuns aici, atât cât ne-a fost cu putintă în timpul limitat al unui referat, la întrebările despre natura (ce) si despre finalitatea (de ce) vietii duhovnicesti. Ne rămâne să vorbim despre cum. Si vorbind despre cum, ce-ul si de ce-ul tainelor, al rugăciunii, al ascezei etc. Vor fi de asemenea limpezite.
Dar înainte se cuvine să spun un cuvânt despre directia principală a luptei duhovnicesti. Aceasta nu este determinată de păcat ci de Hristos. Omul nu trebuie atât să evite păcatul, cât să se împlinească în Hristos. Viata duhovnicească nu este o miscare sau un efort negativ, ci în mod esential pozitiv. Si acesta deoarece căderea a fost un eveniment tragic dar nu mai mult decât un eveniment: momentul decisiv, ontologic chiar pentru om, a fost Hristos. Este adevărat că păcatul constituie în noi un mare obstacol si o greseală si că trebuie să luptăm până la moarte – vreau să spun moartea păcatului care există în noi – împotriva lui. Dacă ne situăm însă pe axa adevărată, cea care ne uneste cu Hristos, acest păcat devine dintr-o dată periferic si lupta împotriva lui usoară. Hristos ne-a extins existenta, ne-a făcut mai întinsi decât răul, mai puternici decât păcatul. Scopul nostru nu este să devenim fără de păcat, lucru de altfel imposibil, după cum zice Hristos Însusi, ci să intrăm în familia lui Dumnezeu, să devenim fiii Săi. Nu voi insista mai mult asupra acestui adevăr, căci situându-ne fiecare în perspectiva acestuia, cu sigurantă Îi vom întelege repede importanta si vom multumi Domnului care, cerându-ne să luptăm împotriva păcatelor concrete, ne-a eliberat de greseala esentială, si anume de întemnitarea noastră în limitele si problematica păcatului.
VI
Revin la taine. Prin botez omul se încorporează în Hristos. Încorporarea constituie o nouă nastere, pentru că ea nu suprimă în mod simplu păcatul, nu se mărgineste la îndreptarea consecintelor sale sau la a-i restitui omului functionalitatea originală, conform naturii sale, ci ea îi oferă noua făptură duhovnicească pe care Hristos a creat-o în trupul Său, adică si în trupul si în sufletul Său îndumnezeit. Această făptură nouă, cu simturile si puterile ei psihosomatice spirituale, nu se creează în om prin nimicirea ci prin desăvârsirea organismului său psihosomatic natural; spiritual nu înlocuieste ci desăvârseste naturalul - să ne reamintim textul din Sfântul Maxim. Prin făptura aceasta nouă, omul poate să trăiască viata dăruită lui de Duhul Sfânt, viată care nu anulează viata sa naturală, ci o fecundează si o lărgeste la infinit. Renasterea naturii umane, cu structura si functionarea ei, merge împreună cu renasterea persoanei umane, care găseste prin integrarea sa în Hristos o nouă temelie, o nouă ipostază vesnică. În botez fiinta întreagă a omului, persoană si natură, se naste din nou, omul îsi află aici fiinta reală, propriul său ontos einai. Expresia "făptură nouă" a Scripturii nu are un sens metaforic, sau pur si simplu moral, ci în întregime real. Această fiintă nouă găseste în mirungere energia care i se cuvine.
Iar în Euharistie, în care comuniunea culminează, omul află adevărata viată, cea care se potriveste felului său autentic de a fi si de a actiona. Trupul omului se uneste în Euharistie cu Trupul lui Hristos, sângele cu sângele, sufletul cu sufletul, vointa cu vointa, dorinta cu dorinta, gândirea cu gândirea, căci, în Euharistie, omul nu primeste ceva de la Hristos ci pe Hristos însusi. Astfel, fiinta primită la botez si miscată prin ungere, se actualizează deplin, devine vie si, în ziua cea nouă inaugurată în lumea noastră de răsăritul adevăratului Soare al lumii, omul poate să fiinteze, să trăiască si să-si îndeplinească sarcina, adică să anunte vestea cea bună a Aurorei si să lucreze pentru luminarea lumii.
Tainele nu sunt însă acte magice. Am afirmat deja că Dumnezeu nu obligă pe om să trăiască prin făptura nouă creată în el la botez. La fel se poate spune despre darurile Sfântului Duh, aceste noi dimensiuni sau facultăti ale fiintei spirituale create în ea prin ungere. În ce priveste Euharistia, un Părinte al Bisericii declară că nu se împărtăsesc cu Hristos toti cei care primesc Împărtăsania din mâna preotului, ci doar cei cărora Hristos Însusi le-o oferă. Căci trebuie ca trupul să fie pregătit pentru a primi Trupul lui Hristos, vointa trebuie cu adevărat să-L voiască, dorinta să-L dorească fierbinte iar gândirea trebuie să fie concentrată în El.
Pe de altă parte, prin gândirea si vointa sa, omul este chemat să prelungească Euharistia în timpul întregii sale vieti. Deoarece nu întâmplător în aceste două facultăti se concentrează si, prin ele două, este condus întregul comportament uman. Or, dacă omul, prin meditatie si rugăciune îsi uneste mintea cu Hristos, iar prin asceză si iubire îsi uneste vointa cu E1, orice faptă a omului urmează si se transformă, devine transparentă Duhului, Hristos fiind Cel care lucrează în chip personal prin om, asa cum Sf. Pavel a avut curajul s-o spună despre sine. În acest caz, lucrarea omenească devine o taină, omul se sfinteste si lumea în jurul său, mediul în care trăieste, familia, scoala, biroul, primesc prin el o adiere de iubire, de bucurie, de pace, de blândete, de bunătate, de credinciosenie, de tduiosie, aceste roade ale Duhului, sau dimensiuni centrale ale vietii duhovnicesti, ale Împărătiei.
Vorbind despre cele trei taine ale initierii crestine si despre sacramentalizarea lucrării omului, n-am făcut decât să rezum cartea lui Nicolae Cabasila "Viata în Hristos". În aceasta putem găsi analize amănuntite si pătrunzătoare la ceea ce tocmai doar am mentionat. Socotesc această carte admirabilă si de o actualitate surprinzătoare pentru zilele noastre. Dar chiar fără a fi intrat în detalii, anumite adevăruri privind tainele au fost lămurite.
Tainele nu sunt datoriile religioase, pe care le putem clasifica în obligatorii, ca de pildă Euharistia, sau facultative, ca preotia, nici mijloace obiective prin care primim harul, inevitabil obiectivat în această perspectivă si înmagazinat în depozitul sacru al Bisericii, deopotrivă obiectivată. Această doctrină vine dintr-o teologie posterioară, când aceasta a functionat prin clisee rationale pentru a îndreptăti o Biserică care a vrut să se impună ca institutie. Pentru adevărata traditie a Bisericii, asa cum a fost exprimată încă de la origini de Sf. Pavel, taina centrală este Hristos, Întruparea sa care este totodată teofanie si antropofanie si care, prin cruce, înviere si revărsarea Duhului peste tot trupul, a mântuit adică a eliberat, a împlinit, a făcut transparentă Duhului lumea întreagă si, prin aceasta, a transfigurat-o. În această perspectivă, tainele sunt noile dimensiuni si functiuni ale naturii umane asumate si îndumnezeite în Hristos.
Or, simturile si puterile sau facultătile spirituale ale trupului lui Hristos prin care Mântuitorul a descoperit adevărul, a făcut minuni si a mântuit lumea, se răspândesc si se reflectă, ca să zicem asa, în timp, prin tainele Bisericii. Pentru Sf. Pavel, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Maxim Mărturisitorul, Nicolae Cabasila, Nicodim Aghioritul, ca să mentionăm doar câteva etape ale adevăratei Traditii bisericesti, există o identitate reală între trupul concret al lui Iisus istoric si Biserică. Biserica este Trupul lui Hristos în sensul propriu al termenului. Si, există de asemenea o identitate reală între lucrările trupului lui Iisus si taine. Acestea prelungesc realmente actiunile Aceluia si ne împărtăsesc cu adevărat viata Sa. Astfel, Hristos se prelungeste în timp, iar lumea este asumată în EI. În această perspectivă, Biserica este concepută nu ca o realitate statică, obiectivă, ci ca o miscare continuă, dinamică si transfiguratoare. Este căsătoria continuă între Creator si creatia Sa, unirea constantă a creatului cu necreatul. Procesul concret al acestei uniri si al acestei transfigurări sunt tainele.
Taina bisericească centrală este Euharistia, ce reprezintă, adică face din nou în chip real prezentă si actuală, iconomia mântuitoare a Domnului, ca de altfel si botezul si mirungerea care introduc în Euharistie. Dar, din aceasta din urmă decurge o multitudine de celebrări sfinte ce îmbrătisează întreaga viată si care, toate la un loc, constituie liturghia Bisericii. Prin aceasta se creează un nou mod de existentă si de viată, o nouă organizare a raporturilor fiintelor umane între ele, cu Dumnezeu si cu lumea, o nouă structurare a societătii umane si a lumii, structurare care este în mod autentic comuniune. Nu simpla corespondentă naturală sau comuniune iconică pe care ne-a descris-o Sf. Maxim vorbind despre om înainte de cădere, ci o comuniune organică, aceea care unifică în jurul capului mădularele unui tiup. Această "nouă creatie", lumea fiintând si actionând în calitate de trup al lui Hristos, se numeste Biserică. Noua viată dăruită de Hristos se numeste viată sacramentală. Iar punctele concrete ale spatiului si ale timpului în care viata dumnezeiască întâlneste viata omenească, se uneste cu ea si o transfigurează, faptul însusi al unirii si al transfigurării si celebrările, adică actele prin care se realizează transfigurarea, se numesc taine.
Unirea se realizează gratie unei duble miscări de acoperire. Dumnezeu vine; din această perspectivă tainele sunt canalele prin care viata dumnezeiască se răspândeste în lume. Si omul se înaltă; din acest punct de vedere tainele sunt punctele si în acelasi timp procesele în si prin care diversele functii ale omului se grefează pe Hristos si devin spirituale si vesnice.
Am vorbit deja despre functia re-înnoirii trupesti si psihice prin care omul se mentine viu si care, în botez, se transformă în re-nastere. La fel se întâmplă cu energia psihosomatică a fiintei umane, care prin ungere devine spirituală; tot asa cu hrana si cu bucuria sa care, condensate în pâine si vin, devin în euharistie vesnice; cu iubirea a două persoane care, în taina nuntii, primeste în sine iubirea lui Dumnezeu Treimea în numele căruia căsătoritii se încununează, si prin aceasta se întăresc si se extind la infinit etc.
Având în vedere tot ceea ce am spus până aici, întrebarea centrală a expunerii noastre se limpezeste, titlul i se lămureste si se justifcă. Biserica este într-adevăr locul unde omul poate să se nască din nou si astfel să existe, să trăiască si să lucreze într-un mod plenar, adecvat, duhovnicesc, si chiar, încă de pe acum, vesnic.
Dar – si aceasta va fi o ultimă scurtă remarcă – dacă este adevărat omul se naste din nou în Biserică, este deopotrivă adevărat că Biserica, trup extins al lui Hristos si care se desăvârseste în timp, după cuvântul Scripturii, ca un edificiu spiritual, nu poate fi construită decât prin nasterea din nou a oamenilor si prin integrarea lor în Hristos. Aici se revelează profunzimile iubirii Domnului nostru pentru oameni. El Se oferă în Biserică fiintelor umane si, în acelasi timp, asteaptă de la ele carnea concret fără de care Trupul Său nu poate să se desăvârsească. Dacă Hristos nu găseste într-o perioadă istorică precisă această carne, El rămâne în această perioadă nelucrător, ca în orasele în care n-a putut face minuni din pricina lipsei de credintă a locuitorilor lor. În acest caz Dumnezeu tace, Biserica ia înfătisarea unei institutii, credinta pe cea a unei ideologii, iar oamenii încetează de a mai fi preocupati de aceste lucruri, căci desi li se făgăduieste mântuirea sufletului, ei nu mai află aici mântuirea vietii lor, asa cum Iisus a stiut întotdeauna s-o realizeze.
Încorporarea în Hristos nu priveste însă numai fiintele umane. Ea are în vedere si realitătile istorice în care oamenii sunt angajati în mod existential. Sfintii Apostoli si Părintii Bisericii au stiut să includă în trupul Bisericii toate realizările concrete ale epocii lor, limba, notiunile filozof ce, cadrele sociale etc. si prin acestea au salvat în acelasi timp aceste realităti si au revelat pe Hristos ca Dumnezeu întrupat, viu si mântuitor. Mântuirea lumii, zidirea Bisericii si Revelatia nu constituie asadar decât cele trei aspecte ale aceleiasi unice realităti.
În lumina acestui adevăr se conturează dimensiunea socială si cea cosmologică a tainelor, a rugăciunii, a ascezei, a întregii vieti duhovnicesti. Scopul si continutul acesteia nu este o mântuire individuală, ci zidirea Bisericii. (Această întelegere a tainelor si a Bisericii ar putea ajuta mult dialogului între catolici si ortodocsi initiat tocmai prin studiul acestei teme. Cred că acest dialog nu poate ajunge de fapt la un rezultat real decât prin redescoperirea autenticei teologii sacramentare patristice. Căci nu e vorba de a se pune de acord cu anumite expresii sau formule, ci de a trăi împreună aceeasi realitate. Aceasta fiind o realitatea totodată hristologică, pnevmatologică, antropologică si cosmologică poate ajuta pe de-o parte la întelegerea atât a naturii cât si a adevăratei organizări a Bisericii si, pe de altă parte, la sacramentalizarea structurilor lumii noastre de azi si astfel la reîncrestinarea ei. Dacă ne străduim să trăim împreună viata în Hristos si nu propria noastră viată sub eticheta "crestină" si, pe de altă parte, să mântuim lumea nu să-i dăm mărturia unei unităti ideologice din partea "crestinismului", nu avem altă posibilitate decât să actionăm, trăind în realitatea autentică a tainelor, pentru transfigurarea sacramentală a lumii noastre de azi, adică pentru incorporarea ei în Hristos, deci pentru zidirea Bisericii. Această perspectivă ar putea oferi dialogului un continut real si, mai mult, un scop comun tuturor crestinilor. Dacă vom accepta acest scop – asta e chiar sarcina comisiei mixte de dialog – si dacă vom lucra la împlinirea lui vom întâmpina aceleasi greutăti si vom trăi, în ciuda dezbinării, aceleasi experiente. Si tocmai în aceste experiente ne vom regăsi împreună si, cu harul lui Dumnezeu, uniti. Unitatea crestinilor nu se poate realiza prin discutii asupra formulelor, ci prin viată, dacă aceasta e nu viata noastră ci viata Duhului care uneste mădularele Trupului Domnului.)
Dar ca să studiez dimensiunea socială si cosmologică a vietii duhovnicesti, ar însemna să îi examinez mai ales consecintele. Or, mi s-a cerut să vorbesc despre fundamentele ei. Expunerile care vor urma vor aborda celelalte dimensiuni.
Pe de altă parte, sunt convins că a vorbi la această adunare despre zidirea Bisericii înseamnă a pătrunde în intimitatea ei. Într-adevăr, a fost o experientă luminoasă pentru mine de a vedea de aproape, la congresul precedent al Fraternitătii de la Amiens, tatonările unei Biserici care se analizează; cu întelepciune, fidelitate, discernământ si curaj, stiind că nu trebuie să găsească o identitate. sociologică sau să creeze un cadru social pentru mădularele sale, ci să zidească trupul viu al lui Hristos astăzi, în acest loc concret, si acesta cu răbdare, adeseori pe cruce, întotdeauna cu nădejdea si bucuria pe care Duhul le dăruieste slujitorilor Lui.
Text publicat în revista Credinta ortodoxă, nr. 2 / 2000)
Traducere de Maria-Otilia Oprea