Când papii erau ortodocsi: douã scrisori papale pe care Ioan Paul al II-lea
pare sã le fi uitat
Higoumène
André (Wade)
Peste câteva zile, papa Ioan Paul al II-lea va efectua
o vizitã în România. Va fi pentru prima datã
când va merge într-o tarã majoritar ortodoxã.
Este adevãrat cã Biserica Ortodoxã Românã
s-a arãtat extrem de reticentã în fata acestei propuneri
din partea Vaticanului. Papa a vrut sã forteze mâna Prea Fericitului
Pãrinte Patriarh Teoctist, trimitându-i o cerere personalã
si Patriarhul i-a rãspuns cu întelepciune cã papa ar
putea veni, ca invitat al Bisericii Ortodoxe, cu conditia ca toate conflictele
scandaloase cauzate de uniatii din Transilvania sã fie solutionate
în prealabil. Aceastã ultimã conditie a fost îndeplinitã
pe jumãtate, cãci dupã acordul de la Blaj (unde uniatii
au recunoscut cã marea majoritate a fostilor uniati au revenit astãzi
la Ortodoxie, de unde fuseserã dezrãdãcinati, si cã
ar dori sã rãmânã asa, si au promis cã
vor abandona conflictele ajunse în fata tribunalelor civile), au
declarat în stil iezuit cã procesele în curs vor fi
duse pânã la capãt. În orice caz, papa va fi
invitatul Bisericii Ortodoxe Române si, desigur, va fi primit cu
dragostea si ospitalitatea atât de caracteristice popoarelor ortodoxe,
care primesc oaspetele ca pe Hristos Însusi, fãrã distinctie
de persoanã, de rasã sau de religie.
Primirea cãlduroasã care va fi rezervatã
papei nu trebuie sã dea însã impresia cã zâmbetele
de bun venit implicã si faptul cã papa a încetat sã
mai fie ereziarhul ale cãrui pretentii de dominare sunt cauza principalã
a dezbinãrii crestinilor.
Cu aceastã ocazie, este bine sã fie amintit
ortodocsilor faptul cã papii n-au fost dintotdeauna ereticii imperialisti
care au ajuns din nefericire în zilele noastre. A fost o vreme când
papii erau ortodocsi, apãrând dogmele pe care acum le neagã,
cu o franchete si o fortã a limbajului pe care putini dintre teologii
ortodocsi de azi le mai au. Din vasta literaturã care demonstreazã
aceastã ortodoxie romanã, din pãcate pierdutã,
propunem spre examinare douã scrisori ale bravilor ortodocsi papa
Grigorie cel Mare si papa Ioan al VIII-lea.
Când împãratul bizantin a atribuit
titlul de Patriarh Ecumenic lui Ioan Postitorul, Grigorie cel Mare (c.540-602)
a început o veritabilã campanie epistolarã pentru a
arãta cã formula contine o erezie eclesiologicã, cel
putin în varianta latinã Patriarca Universalis. Scrisorile
pe care le posedãm sunt adresate Patriarhului Ioan Postitorul, Împãratului,
Patriarhului Chiriac, succesorul lui Ioan si Patriarhilor din Antiohia
si Alexandria. Am ales scrisoarea cãtre Evloghie al Alexandriei
si Anastasie al Antiohiei. Pentru cã unii autori ultramontanisti
au citat câteva fraze izolate din aceastã scrisoare pentru
a-si sustine doctrinele, omitând complet esentialul care le distruge,
vom da textul in extenso înainte de a adãuga câteva
comentarii. Este vorba de scrisoarea cu numãrul 43 a Cãrtii
a V-a din Scrisorile Sfântului Grigorie, dupã editia
benedictinã. Am numerotat paragrafele pentru a usura gãsirea
reperelor.
Scrisoarea Sfântului Grigorie cel Mare
« Grigorie cãtre Evloghie, Episcop al Alexandriei,
si cãtre Anastasie, Episcop al Antiohiei.
« Atunci când Predicatorul prin excelentã
spunea: "Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slãvi
slujirea mea" (Rom. 11, 13); atunci când spunea în altã
parte: "Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doicã
îngrijeste pe fiii sãi" (I Tes. 2, 7), el ne lasã nouã,
celor care vom veni dupã el, exemplul de a fi în acelasi timp
smeriti cu duhul si credinciosi în a pãstra cu cinste demnitatea
Cinului nostru, în asa fel încât smerenia noastrã
sã nu fie timiditate si înãltarea noastrã sã
nu fie trufie.
« Acum opt ani, când încã trãia
Pelaghie, predecesorul nostru de sfântã pomenire, confratele
nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme,
a întrunit un sinod în orasul Constantinopol si s-a strãduit
sã ia titlul de "universal". De îndatã ce predecesorul
meu a luat cunostintã de aceasta, el a trimis scrisori prin care,
în virtutea autoritãtii sfântului apostol Petru, a anulat
actele acelui sinod.
« Am avut grijã sã adresez Sanctitãtii
Voastre còpii ale acestor scrisori. Cât priveste diaconul
care, dupã obicei, se alãturã suitei Prea Cucernicilor
Împãrati pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis
sã se împãrtãseascã la slujbã
împreunã cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului
meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale cãror còpii
am considerat cã trebuie sã vi le trimit Fericirii Voastre.
Principalul nostru scop - într-o problemã care, din cauza
trufiei ei, tulburã Biserica pânã în strãfundurile
ei - era sã-i amintim duhului fratelui
nostru de modestie, pentru ca, dacã n-ar voi sã cedeze nimic
din tãria trufiei lui, sã putem mai usor, cu ajutorul Atotputernicului
Dumnezeu, sã aflãm mijloacele de a-l corecta sever.
« Cum stiti prea bine Sanctitatea Voastrã, pe
care o venerez în mod deosebit, acest titlu de "universal" a fost
oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon episcopului din scaunul apostolic
al cãrui slujitor sunt prin harul lui Dumnezeu. Dar nici unul dintre
predecesorii mei n-a vrut sã se serveascã de acest cuvânt
profan; pentru cã, de fapt, dacã un patriarh este numit "universal",
le rãpeste celorlalti titlul de patriarh. Departe, departe sã
fie de tot sufletul crestin dorinta de a uzurpa câtusi de putin sau
de a diminua onoarea fratilor sãi! Dacã noi refuzãm
o onoare care ne-a fost oferitã, gânditi-vã cât
de rusinos este sã fie uzurpatã violent de cãtre un
altul.
« Pentru aceea, Sanctitatea Voastrã sã
nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de "universal", pentru
a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe
care nu i-o datoreazã. Sã nu aveti în aceasta vreo
teamã de Serenisimii Stãpâni, cãci Împãratul
se teme de Atotputernicul Dumnezeu si nu va consimti la încãlcarea
poruncilor evanghelice si a prea sfintelor canoane. În ce mã
priveste, desi sunt separat de Voi de mari întinderi de pãmânt
si de mare, vã sunt totusi atât de aproape cu inima. Sunt
convins cã sentimentele Fericirii Voastre sunt aceleasi pentru mine.
Dacã mã iubiti asa cum vã iubesc si eu, spatiul nu
ne mai separã. Multumesc dar acestui grãunte de mustar, acestui
grãunte care pãrea mic si vrednic de dispret, dar care, întinzându-si
în toate pãrtile ramurile care ies din aceiasi rãdãcinã,
s-a fãcut sãlas pentru toate pãsãrile cerului!
Multumesc si acestui aluat care, adãugat la trei mãsuri de
fãinã, a unit întregul neam omenesc! Multumesc încã
si acestei mici pietre care, desprinsã cu usurintã din munte,
a acoperit întreaga suprafatã a pãmântului; care
s-a întins pânã a fãcut din neamul omenesc adus
la unitate, trupul Bisericii universale; care a fãcut chiar ca toate
diferentele diverselor pãrti sã serveascã la strângerea
legãturilor unitãtii!
« Urmeazã de aici cã nu ne-am îndepãrtat
de voi, pentru cã suntem una în Cel Care este pretutindeni.
Sã-I aducem multumire cã a doborât vrãjmãsiile
încât, în umanitatea Sa, nu mai existã în
tot universul decât o singurã turmã si un singur staul
sub un singur Pãstor care este El Însusi. Sã ne amintim
mereu de aceste avertismente ale Predicatorului adevãrului: "Siliti-vã
sã pãziti unitatea Duhului întru legãtura pãcii"
(Efes. 4, 3); "Cãutati pacea cu toti si sfintenia, fãrã
de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evr. 12, 14). La fel spunea ucenicilor
sãi: "Dacã se poate, pe cât este întru voi, trãiti
în pace cu toti oamenii" (Rom. 12, 18). El stia cã cei buni
nu puteau trãi în pace cu cei rãi, de aceea zice la
început, dupã cum stiti: "Dacã este cu putintã".
« Dar, pentru cã pacea nu poate exista între
douã pãrti opuse si din moment ce toti cei rãi fug
de ea, cei buni trebuie sã tinã la ea din adâncul sufletelor
lor. Aceasta o spune admirabil si Sfântul Pavel: "Pe cât este
întru voi", pentru a ne face sã întelegem cã
pacea trebuie sã rãmânã în noi chiar si
atunci când oamenii perversi o izgonesc din inima lor. Pãstrãm
cu adevãrat pacea în noi atunci când urmãrim
greselile celor trufasi sub impulsul dragostei si al dreptãtii,
si când iubim persoanele, dar viciile lor le urâm, cãci
omul este lucrarea lui Dumnezeu, dar viciul este lucrarea omului. Se cuvine,
asadar, sã deosebim ceea ce a fãcut Dumnezeu si ceea ce face
omul; sã nu urâm omul din cauza greselii si sã nu iubim
greseala din cauza omului.
« Deci sã urmãrim la om rãul datorat
trufiei sale, rãmânând uniti cu el în Duh, ca
acest om sã fie eliberat de vrãjmasul lui, adicã de
greseala lui. Atotputernicul nostru Mântuitor va da putere iubirii
si dreptãtii noastre; ne va da unitatea Duhului Sãu, nouã,
celor care suntem separati de voi de o întindere atât de mare
de pãmânt, pentru cã El a zidit Biserica Lui ca pe
o arcã, dându-i ca si cele patru laturi ale ei, cele patru
pãrti ale pãmântului; El a fãcut-o dintr-un
lemn nestricãcios, a uns-o cu bitumul dragostei, în asa fel
încât sã nu se teamã nici din partea vânturilor,
nici din cea a valurilor. Trebuie sã ne rugãm din toatã
inima noastrã, iubiti frati, pentru ca, sub ocârmuirea harului,
apa din afarã sã nu o tulbure si ca dreapta Providentei sã
pãstreze bine cala vasului. Cãci diavolul, dusmanul nostru,
nãpustind împotriva celor smeriti si înconjurându-i
ca un leu rãcnind ce cautã sã-i înghitã,
dupã cum vedem, nu se multumeste sã-i înconjoare, ci
si-a înfipt atât de adânc coltii în unele mãdulare
de trebuintã ale Bisericii încât, fãrã
îndoialã (dar sã fereascã Dumnezeu!), turma
va fi curând rãvãsitã dacã ceilalti pãstori
nu se înteleg între ei pentru a o ajuta cu purtarea de grijã
a Domnului. Sã ne gândim, prea iubiti frati, ce va face acela
care, de la început a ridicat asemenea planuri detestabile împotriva
slujirii preotesti. E aproape de noi cel despre care s-a scris: "Acela
este rege peste toti copiii trufiei". Nu pot sã spun aceasta fãrã
sã fiu coplesit de durere: Fratele nostru si coepiscopul Ioan cautã
sã se ridice la acest titlu, dispretuind poruncile Domnului, preceptele
apostolice si rânduielile Pãrintilor.
« Sã facã Atotputernicul Dumnezeu ca
Fericirea Voastrã sã aflati cât de adânc suspin
gândindu-mã cã cel care altãdatã îmi
pãrea cel mai modest dintre oameni, cel pe care îl iubeam
cel mai mult, care pãrea preocupat doar de milostenii, de rugãciuni,
de posturi, si-a luat înfumurarea din cenusa pe care se asezase,
din acea smerenie care îi aducea slava, încât cautã
sã-si atribuie totul si, prin trufia unui titlu pompos, sã
subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos,
adicã mãdularele Aceluiasi Hristos. Nu este de mirare cã
Ispititorul, care stie cã trufia este începutul tuturor pãcatelor,
de care s-a si folosit de la bun început împotriva primului
om, cautã prin acest viciu sã distrugã virtutile unora
si întinde capcanã si pune obstacol la tot lucrul bun, chiar
si în virtutile celor care pãreau sã fi scãpat
din mâinile sale crude.
« De aceea trebuie sã ne rugãm mult;
trebuie sã ne rugãm Atotputernicului Dumnezeu cu rugãciuni
neîncetate, ca sã întoarcã duhul fratele nostru
de la greseala lui, ca sã îndepãrteze de unitatea si
smerenia Bisericii Sale acest rãu al trufiei si tulburãrii.
Cu harul lui Dumnezeu trebuie sã încercãm cu toate
puterile sã împiedicãm ca, prin otrava continutã
într-un singur titlu, sã se rãneascã de moarte
mãdularele care trãiesc în trupul lui Hristos. Cãci
a îngãdui acest titlu înseamnã a distruge demnitatea
tuturor patriarhilor; iar dacã se întâmplã ca
acela care îsi spune "universal" sã cadã în gresealã,
înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne
cu tãrie în adevãr.
« Trebuie, asadar, sã pãstrati Bisericile
în integritatea lor, asa cum le-ati primit si sã nu acordati
nici un sprijin acestei încercãri de uzurpare diabolicã.
Tineti-vã tari si fiti linistiti; nu dati si nu primiti niciodatã
scrieri care ar purta acest titlu de "universal". Împiedicati pe
toti episcopii care vã sunt supusi sã se întineze aderând
la aceastã trufie, si toatã Biserica sã stie cã
sunteti patriarhi nu doar prin faptele voastre bune ci si printr-o autoritate
adevãratã. Dacã ni se va întâmpla ceva
rãu din aceasta, vom suporta împreunã; iar datoria
noastrã va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã,
cã nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo
atingere universalitãtii. Sã spunem cu Pavel: "Pentru mine
a trãi este Hristos si a muri un câstig " (Fil. 1, 21). Sã
ascultãm ceea ce a spus primul dintre toti pãstorii: "Fericiti
cei prigoniti pentru dreptate, cã a lor este împãrãtia
cerurilor" (Mt. 5, 10).
« Sã fiti convinsi cã am pãrãsi
fãrã tulburare demnitatea pe care am primit-o pentru a propovãdui
adevãrul pentru acelasi adevãr, dacã ar fi nevoie.
Rugati-vã pentru mine, asa cum se cuvine Prea Iubitei Voastre Fericiri,
pentru ca lucrãrile mele sã fie pe mãsura cuvintelor
pe care am îndrãznit sã vi le adresez. »
Comentariu asupra scrisorii Sfântului Grigorie
Aceastã lungã scrisoare este bogatã
în învãtãminte eclesiologice. În mod firesc,
apologetii papalitãtii se limiteazã la citarea paragrafului
nr. 3, aplicându-i o falsã interpretare, fãrã
sã redea contextul istoric si fãcându-l pe Sfântul
Grigorie sã spunã nu doar ceea ce nici nu spune, dar mai
ales ceea ce neagã atât de explicit într-o multime de
alte locuri. Dupã învãtãtura - ortodoxã
- a Sfântului Grigorie, "autoritatea Sfântului Apostol Petru"
nu implicã o jurisdictie universalã. Ca dovadã în
acest sens stã urmãtorul extras din scrisoarea sa adresatã
lui Ioan Postitorul (Cartea a V-a, Scrisoarea 25 în editia benedictinã):
« Petru, primul dintre Apostoli si mãdular
al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt conducãtori
ai unor popoare? Si totusi sunt mãdulare sub un singur Conducãtor.
Într-un cuvânt, sfintii dinaintea Legii, sfintii de sub Lege,
sfintii de sub Har nu alcãtuiesc toti trupul Domnului? Nu sunt ei
mãdulare ale Bisericii? Si nu a fost nici unul dintre ei care sã
fi vrut sã se numeascã "universal". Sfintia Voastrã
sã recunoascã deci cât de mult se umflã în
sinesi atunci când revendicã un titlu pe care nici unul n-a
avut aroganta de a si-l atribui. »
Acel sinod de la Constantinopol fusese convocat pentru a
judeca un preot într-o problemã de disciplinã. Preotul
inculpat fãcuse recurs la Roma, invocând Canonul 3 al Sinodului
de la Sardica (343 sau 344):
« Episcopul Osiu din Cordoba zise: (...) Iar dacã
cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar pãrea cã este condamnat
în vreo pricinã si ar socoti cã pricina lui nu este
rea ci bunã, pentru ca astfel sã se înnoiascã
judecata, de s-ar pãrea dragostei voastre, sã cinstim memoria
Apostolului Petru, si sã se scrie lui Iuliu, episcopul Romei în
privinta celor care s-au judecat, pentru ca, de ar trebui, sã se
înnoiascã judecata prin episcopii vecini ai eparhiei, si el
sã dea pe judecãtor. »
Versiunea latinã adaugã la sfârsitul
Canonului:
« Sunteti de acord cu totii? Sinodul rãspunde:
Da, suntem de acord. »
În legãturã cu acest canon, Tillemont
observã cã formularea este foarte puternicã, pentru
a arãta cã acesta era un drept pe care papa nu-l avea înainte.
Pierre de Marca, în De Concordantia Sacerdotii et Imperii,
Lib. VII, cap. iij., par. 8, afirmã cã aici Osiu propune
Sfintilor Pãrinti sã cinsteascã memoria Sfântului
Petru pentru a-i determina sã consimtã mai usor acestui nou
privilegiu cãci, asa cum a dovedit de Marca, dreptul acordat aici
episcopului din Roma era necunoscut înainte. Edmond Richer, de la
Sorbona, aratã cã faptul cã papa este amintit cu numele
indicã clar cã în aceste canoane prevederea unui apel
la Roma nu era decât o mãsurã temporarã.
În orice caz, episcopul Romei, Pelaghie, era considerat
judecãtor în ultimã instantã în aceastã
problemã pentru cã Sinodul de la Calcedon (451) îi
acordase întâietatea prin canonul 28:
« ... Cãci Pãrintii, dupã
dreptate i-au conferit privilegii scaunului Vechii Rome, pentru cã
era cetatea împãrãteascã. Si cei 150 de episcopi
prea iubitori de Dumnezeu îndemnati de aceleasi motive au dãruit
privilegii egale (isa presbeia) prea
sfântului scaun al Noii Rome, socotind cu dreptate ca cetatea care
s-a cinstit cu împãrãtia si cu senatul, si care a dobândit
privilegii deopotrivã cu ale Vechii Rome împãrãtesti,
întocmai ca si aceea sã se mãreascã si sã
fie a doua dupã aceea; ... »
Este foarte interesant de notat cã Sinodul II Ecumenic
de la Constantinopol (381) a acordat privilegii Vechii Rome, de
care, prin urmare, nu se bucurase înainte. În plus, motivatia
pentru aceste privilegii
acordate prin drept eclesiastic în secolul
al IV-lea, si tocmai prin aceasta în mod evident nu de drept
divin, nici de origine apostolicã, este mentionatã explicit
si nu avea nici o legãturã cu Sfântul Petru;
era pur si simplu pentru cã Roma era cetatea imperialã.
Cu alte cuvinte, Sfintii Pãrinti au vrut ca ordinea eclesiasticã
sã reflecte ordinea civilã: nici mai mult, nici mai putin.
Interpretarea papistã despre o jurisdictie universalã
"în virtutea autoritãtii Sfântului Apostol Petru" este,
asadar, cu desãvârsire falsã.
Dimpotrivã, mesajul scrisorii Sfântului Grigorie
este cã
nimeni în Bisericã nu are dreptul sã-si
aroge titlul de universal. Lectura actelor Sinodului de la Calcedon
nu-i dã dreptate Sfântului Grigorie care, în paragraful
nr. 5 al scrisorii prezentate, afirmã cã "titlul de universal
a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon" episcopilor din Roma.
O astfel de decizie nu se regãseste nicãieri. În ciuda
erorii sale, Sfântul Grigorie considerã cã titlul "universal"
ar fi fost "oferit" papilor în 451, ceea ce dovedeste cã nu-l
aveau anterior si cã nici un papã - ortodox - n-a dorit vreodatã
"sã se foloseascã de acest cuvânt profan". Ioan Paul
al II-lea pare sã nu fi dat nici o atentie acestui fapt si nici
celor ce urmeazã: "Dacã un patriarh se numeste universal
le rãpeste celorlalti titlul de patriarh". Sfântul Grigorie
taxeazã pretentia universalitãtii ca uzurpare. Cu toate acestea,
Conciliul I Vatican (1870), considerat de Ioan Paul al II-lea ca ecumenic,
spune:
« Noi învãtãm deci si declarãm
cã primatul de jurisdictie în Biserica universalã a
lui Dumnezeu (primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam),
dupã mãrturia Evangheliei, a fost promis si conferit de Domnul
Hristos imediat si în mod direct fericitului Apostol Petru. »
Ce ar fi spus Sfântul Grigorie? Desigur, ar fi apreciat
la justa valoare canonul care urmeazã în Actele aceluiasi
Conciliu:
« Dacã cineva spune cã fericitul
Petru n-a fost instituit principe al tuturor Apostolilor de Domnul Hristos
si cap vãzut al întregii Bisericii luptãtoare, sau
cã a primit primatul doar de onoare si nu de jurisdictie veritabilã
si autenticã direct si imediat de la Însusi Domnul nostru
Iisus Hristos: sã fie anatema! »
E sigur cã Conciliul I Vatican îl declarã
astfel anatema pe Sfântul Grigorie cel Mare, doctor al Bisericii.
Ecumenistii moderni nu întârzie sã opineze cã
aceastã situatie s-a schimbat odatã cu Conciliul II Vatican.
Chiar dacã ar fi adevãrat, aceasta ar fi o condamnare formidabilã
a autenticitãtii doctrinei conciliare romane, care ar fi astfel
capabilã sã se contrazicã din conciliu ecumenic in
conciliu ecumenic. Dar Vatican II a reluat doctrina de la Vatican I:
« Conciliul pune din nou în fata tuturor
credinciosilor, pentru a fi crezutã cu tãrie, aceastã
învãtãturã despre instituirea, perpetuitatea,
puterea si rostul primatului sacru al Pontifului Roman si despre magisteriul
lui infailibil, si, mergând pe aceeasi linie, a hotãrât
sã mãrturiseascã si sã proclame în fata
tuturor învãtãtura despre episcopi, urmasii Apostolilor,
care, împreunã cu urmasul lui Petru, vicarul lui Hristos si
Capul vãzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului
celui viu. » (Vat. II, Lumen gentium, § 18.)
Paragraful numãrul 6 al scrisorii aratã clar
cã Sfântul Grigorie nu-i refuzã titlul de universal
lui Ioan Postitorul pentru cã l-ar fi dorit pentru el însusi:
"Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile
sale titlul de universal, pentru a nu se priva pe sine de ceea ce
i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã."
Paragraful numãrul 7 spune într-un mod foarte
explicit cã singurul Pãstor universal al Bisericii este Hristos
Însusi
în umanitatea Sa (in carne sua). Aceastã
afirmatie nu lasã nici un loc pentru un "vicar al lui Hristos pe
pãmânt", cãci Hristos a înviat în trupul
Sãu. Sfântul Grigorie n-ar fi subscris la învãtãtura
Conciliului de la Florenta (1439):
« Definim (...) cã Pontiful Roman este
însusi succesorul fericitului Petru, principele Apostolilor, si adevãrat
vicar al. lui Hristos, capul întregii Biserici si pãrintele
si învãtãtorul tuturor crestinilor (...) ».
În scrisoarea sa cãtre Ioan Postitorul, Sfântul
Grigorie scrie (Scrisoarea 25, Cartea I, editia benedictinã):
« Domnul a zis ucenicilor Sãi: "(...) Nu
vã numiti pãrinte, cãci aveti un singur Pãrinte."
Ce veti spune atunci, prea iubite frate, la înfricosãtoarea
judecatã ce va sã vinã când nu doriti sã
vã numiti doar Pãrinte, ci Pãrinte universal al lumii?
(...) Ca urmare a acestui titlu criminal si plin de trufie, Biserica este
împãrtitã, si sufletele tuturor fratilor sunt scandalizate.
»
Aceastã afirmatie nimiceste învãtãtura
Conciliului de la Florenta, dar reprezintã totodatã si reprosul
Ortodoxiei adus papei Ioan Paul al II-lea, cu atât mai transant cu
cât provine de la un sfânt papã al Romei. De fapt, dezbinarea
care domneste printre crestinii români este datoratã acestor
"titluri criminale si pline de trufie" ale papei Ioan Paul al II-lea.
Paragraful numãrul 10 reia doctrina ortodoxã
dupã care nici un episcop nu trebuie "sã caute sã-si
atribuie totul si din trufie unui titlu pompos, sã subjuge pe toti
cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos, adicã
mãdularele Aceluiasi Hristos." Paragraful numãrul 11 subliniazã
gravitatea unei astfel de greseli, cãci prin "otrava continutã
într-un singur titlu mãdularele care trãiesc în
trupul lui Hristos" pot fi "lovite de moarte; cãci a îngãdui
acest titlu înseamnã a distruge demnitatea tuturor patriarhilor;
iar dacã se întâmplã ca acela care îsi
spune universal sã cadã în gresealã,
înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne
cu tãrie în adevãr."
Adevãrul celor afirmate de Sfântul Grigorie
aici a fost din nefericire confirmat putin timp dupã aceea, când
papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol au cãzut în
erezia monotelitã, ceea ce le-a atras anatema unui Sinodul ecumenic
(Constantinopol III, din 680-681):
« Sfântul Sinod spune: Dupã promisiunea
fãcutã Altetei Voastre, analizând scrisorile doctrinare
ale lui Serghie, fost patriarh al acestei cetãti împãrãtesti
si pãzitã de Dumnezeu, cãtre Cir, pe atunci episcop
de Phasis si cãtre Honoriu, cândva papã al Vechii Rome,
si de asemenea cele ale acestuia din urmã cãtre acelasi Serghie,
am gãsit cã acele documente sunt cu totul strãine
de dogmele apostolice, de hotãrârile Sfintelor Sinoade si
de ale tuturor Sfintilor Pãrinti universal acceptate, si cã
ei urmeazã învãtãturile gresite ale ereticilor;
în consecintã, le excludem în întregime si le
considerãm ca fiind dãunãtoare sufletului. Iar numele
acestor oameni, ale cãror învãtãturi le respingem,
trebuie excluse, de asemenea, din sfânta Bisericã a lui Dumnezeu,
anume cel al lui Serghie, altãdatã episcop al acestei cetãti
împãrãtesti si pãzite de Dumnezeu (...). Si
cu ei am hotãrât cã trebuie scos din sfânta Bisericã
a lui Dumnezeu si anatemizat Honoriu, cândva papã al Vechii
Rome, pentru ceea ce am gãsit scris de acesta cãtre Serghie,
cãci a urmat în întregime punctul sãu de vedere
si a confirmat doctrinele sale nelegiuite. »
« Lui Teodor al Faranului, ereticul, anatema! Lui
Serghie, ereticul, anatema! Lui Cirus, ereticul, anatema! Lui Honoriu,
ereticul, anatema! Lui Pir, ereticul, anatema! »
Sã adãugãm, deci: lui Grigorie, Papa
Vechii Rome, ortodoxul: vesnicã pomenire! Lui Ioan Paul al II-lea,
ereticul: anatema!
Dacã crede cineva cã este exagerat ca Ioan
Paul al II-lea sã fie anatemizat din cauza pretentiilor lui universaliste
care urmeazã învãtãtura conciliilor de la Florenta
si de la Vatican I, pe care le considerã ecumenice, sã citeascã
paragraful numãrul 12 al Sfântului Grigorie: "datoria noastrã
va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã, cã nu
mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitãtii."
Paragraful numãrul 13 aratã cã Sfântul
Grigorie considera cã era posibil sã renunte la scaunul papal
dacã ar fi fost necesar pentru binele Bisericii. Nu l-ar privi aceasta
si pe Ioan Paul al II-lea, ale cãrui suferinte de bãtrânete
si sechelele nefericitei boli Parkinson îl fac mai de plâns
decât orice în momentele aparitiilor publice? Sfântul
Grigorie nu vedea în faptul de a fi papã o însãrcinare
divinã, ce ar trebui pãstratã pânã la
moarte cu orice pret. Aceastã sacralizare nepotrivitã nu
este decât un fel de metastazã a ereziei eclesiologice a papalitãtii
romane. Astfel, citirea scrisorilor Sfântului Grigorie ar putea nu
numai converti sufletul lui Ioan Paul al II-lea, ci, în egalã
mãsurã, ar putea sã-i usureze suferintele trupesti.
***
Dacã papa Grigorie cel Mare are mesaje eclesiologice
de o asa mare importantã cãtre Ioan Paul al II-lea, o învãtãturã
perfect ortodoxã despre purcederea Sfântului Duh se gãseste
în admirabila scrisoare a lui Ioan al VIII-lea, papã ortodox
al Romei (872-882), adresatã Sfântului Fotie cel Mare al Constantinopolului
(c.820-886). În aceastã scrisoare, papa condamnã fãrã
ocolisuri adãugarea lui Filioque si a doctrinei pe care o
implicã. Sã amintim cã aceastã adãugire
semnificã purcederea Sfântului Duh de la Tatãl (Ioan
15, 26) si de la Fiul (Filioque).
Scrisoarea Papei Ioan al VIII-lea cãtre Sfântul
Fotie
« Pentru a vã linisti în privinta
acestui articol care a provocat scandaluri în Bisericã: nu
numai cã nu admitem cuvântul în cauzã, dar si
pe cei care au îndrãznit sã-l accepte primii îi
privim ca unii care au încãlcat cuvântul lui Dumnezeu,
ca stricãtori ai învãtãturii lui Iisus Hristos,
a Apostolilor si a Pãrintilor care ne-au dat Simbolul de credintã.
Noi îi punem alãturi de Iuda, pentru cã dezbinã
mãdularele lui Hristos. Dar aveti o prea adâncã întelepciune
pentru a nu întelege cã e foarte greu ca toti episcopii nostri
sã fie adusi la aceastã gândire si ca într-un
timp atât de scurt sã fie schimbat un obicei introdus de atâtia
ani. Credem, deci, cã nu trebuie sã obligãm pe nimeni
sã renunte la adãugarea fãcutã Crezului, ci
sã-i determinãm putin câte putin si cu blândete
sã renunte la aceastã blasfemie. Cei care ne acuzã
cã o acceptãm se însealã; dar cei care afirmã
cã existã printre noi multi oameni care o acceptã,
spun adevãrul. Vã rãmâne sã lucrati cu
noi pentru a-i întoarce cu blândete pe cei care s-au depãrtat
de la sfânta învãtãturã. »
Comentariu
În enciclica sa despre Sfântul Duh, Ioan Paul
al II-lea nu mentioneazã Biserica Ortodoxã decât o
singurã datã. Pe aceeasi paginã el reafirmã
erezia romanã despre Filioque. Prin aceasta, el cade sub
judecata predecesorului sãu Ioan al VIII-lea, care îl calificã
"luptãtor împotriva cuvântului lui Dumnezeu, stricãtor
al învãtãturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si
a Pãrintilor care ne-au lãsat Simbolul de credintã."
Papa Ioan Ortodoxul îl "pune alãturi de Iuda", pentru cã
"dezbinã mãdularele lui Hristos".
Este important sã se înteleagã cã
în adaosul Filioque Biserica romanã comite o dublã
gresealã: acea a ereziei si aceea a încãlcãrii
unui canon al unui Sinod Ecumenic. Erezia dublei purcederi a Sfântului
Duh este foarte bine analizatã de destinatarul scrisorii lui Ioan
al VIII-lea, Sfântul Fotie, în a sa Mistagogie a Sfântului
Duh. A spune cã Sfântul Duh purcede de la Fiul, Care El
Însusi este nãscut din Tatãl, introduce un element
temporal în Sfânta Treime. Astfel, vesnicia Sfântului
Duh este negatã si în acest fel si divinitatea Sa si deci
Treimea Însãsi. Filioque confundã relatiile care disting
cele Trei Persoane divine, conducând logic la modalism si deci la
negarea Sfintei Treimi. Este si o idee filosoficã grosierã,
prin care purcederea vesnicã de la Tatãl este confundatã
cu misiunea istoricã a Fiului. Ar fi bine ca Ioan Paul al II-lea
sã mediteze la scrisoarea lui Ioan al VIII-lea si sã o compare
cu învãtãtura conciliului de la Lateran IV (1215):
« (...) Este deci evident cã Fiul, nãscându-Se
fãrã nici o diminuare, primeste substanta Tatãlui
si astfel Tatãl si Fiul au aceeasi substantã; si în
acest fel, Tatãl si Fiul sunt acelasi lucru, la fel ca Sfântul
Duh care purcede din Cei doi (Spiritus Sanctus ab utroque procedens).
»
Asadar, învãtãtura Bisericii romane s-a
schimbat dupã Ioan al VIII-lea. Doctrina pe care acest admirabil
papã o detesta atât de mult reapare în fortã
la Conciliul de la Florenta (1439), în Decretum pro Graecis:
« Hotãrâm, pentru ca acest adevãr
de credintã sã fie crezut si acceptat de toti crestinii si
sã fie folositor pentru toti, cã Sfântul Duh este vesnic
din Tatãl si din Fiul si cã îsi are esenta si fiinta
Sa subzistând de la Tatãl si de la Fiul în acelasi timp
si cã purcede din vesnicie ca dintr-un singur principiu si ca o
singurã expiratie a celor doi; (.). »
Acest text proclamã fãrã rusine cã
este admisibil si rezonabil sã fie adãugatã expresia
Filioque la Simbolul de credintã:
« Diffinimus insuper, explicationem verborum
illorum 'Filioque' veritatis declarandae gratia, et imminente tunc necessitate,
licite ac rationabiliter Symbole fuisse appositam. »
Din nefericire pentru "pãrintii" conciliului de la
Florenta, canonul al VII-lea al Sinodului de la Efes (431, al III-lea Ecumenic),
declarã:
« . Sfântul Sinod a hotãrât
ca nimãnui sã nu-i fie îngãduit sã dea
la ivealã, sau sã scrie, sau sã întocmeascã
altã credintã, contrarã celei stabilite de Sfintii
Pãrinti întruniti de Duhul Sfânt la Niceea.
« Iar cei care îndrãznesc sã
alcãtuiascã o credintã diferitã sau sã
introducã sau sã o propovãduiascã celor care
doresc sã se întoarcã la cunostinta adevãrului,
fie de la pãgânism, fie de la iudaism sau de la oricare altã
erezie, acestia, dacã sunt episcopi sau clerici, sã fie depusi,
episcopii de la episcopat si clericii din cler, iar dacã sunt laici,
sã fie anatemizati. »
În consecintã, trebuie sã considerãm
cã Ioan Paul al II-lea este ipso facto depus de la episcopat.
Scrisoarea lui Ioan al VIII-lea indicã aceeasi
consecintã pentru erezia Filioque pe care Grigorie cel Mare
o mentionase pentru erezia episcopului universal: ea "dezbinã mãdularele
lui Hristos"; "prin titlul vostru criminal si plin de mândrie, Biserica
este împãrtitã."
Concluzie
Lectura acestor douã scrisori papale demonstreazã
cu o claritate exemplarã cã pânã în secolul
al IX-lea papii de la Roma propovãduiau aceeasi ortodoxie pe care
Biserica Ortodoxã o propovãduieste astãzi. Celelalte
texte pe care le-am citat demonstreazã cã, începând
cu Evul Mediu, Biserica din Occident si-a schimbat credinta într-o
asemenea mãsurã încât sã se gãseascã
în contradictie clarã cu papii ortodocsi pe care i-am citat.
Cele douã scrisori restabilesc doctrina autenticã în
legãturã cu episcopatul în Bisericã si purcederea
Sfântului Duh. Cei doi papi citati considerã cã ereziile
sustinute astãzi, în aceste puncte, de cãtre Biserica
Romano-Catolicã si foarte explicit de cãtre Ioan Paul al
II-lea sunt cauza dezbinãrii crestinilor. Sinoadele Ecumenice au
decretat cã o astfel de vinã trebuie sanctionatã prin
depunere. Sfântul Grigorie spune în scrisoarea sa (§ 4)
cã nu trebuie sã fim în comuniune cu un astfel de eretic.
Recomandãm, asadar, lui Ioan Paul al II-lea un
studiu aprofundat ale acestor douã texte pentru a se converti, dar
si iubitilor nostri frati ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru a
nu fi pãcãliti de discursurile diplomatice si mieroase pe
care le vor auzi în curând.