Peste zona interzisă

(CR 1979)

Altfel cum

Luasem forma unui fluture

Fă-mi un semn

Pastel

Ca o pasăre albă

Îmi amintesc întocmai

Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă

Altfel cum

Îngropată-n mirosul de trandafir

Din luminoasa dimineaţă

Culegeam petale ca vişina putredă

Şi le puneam în mâna bunicii

În care se făceau dulceaţă.

Dulcea mea lumină şi mântuitoare

Firul nădejdii n-a fot rupt

Cât pluteşte încă galbena miere

În care stau petalele-aruncate

De mâna ei închisă dedesubt.

Nu puteam fi cu totul despărţiţi

De cei plecaţi dintre noi

Altfel cum ar fi putrezit ulucile

Acestui cimitir de ţară unde florile

Sunt mai înalte decât crucile.

Luasem forma unui fluture

Zburam peste grădina fermecată

Ajunsesem din greşeală în faţa mâncătorului de fluturi

Şi mă rugam înainte de a fi mâncată.

Aripile mi se colorau din ce în ce mai frumoase

Abia se zărea de sub ele

Trupul curat care avea să fie

Împins între măsele

Ca pietrele morilor neferecate

Antenele-mi creşteau văzând cu ochii

Pipăiau cu nelinişte gura avidă

Şi o făceau să se deschidă.

Luasem forma unui fluture

Zburam peste grădina fermecată

Ajunsesem din greşeală în faţa mâncătorului de fluturi

Şi mă rugam înainte de a fi mîncată.

Fă-mi un semn

O noapte lungă, un păianjen negru

Prinzând în pânzele lui foarte întinse

Zborul meu liber, umblet somnambul

Către acoperişurile ninse.

Tu priveşti în tăcere mersul lin

Cu paşi mărunţi pe verticală

Şi mâinile tremurătoare ca nişte antene

Care pipăie spaima universală.

Fă-mi un semn să mă pot opri

În miezul visului încep să încurc

Ziua cu noaptea şi stânga cu dreapta

Şi zidurile pe care mă urc.

Pastel

Ploaie fantastică peste zăpezi

Pete pe câmpiile gemând ude

Prea mulţi morţi de curând

Prea multe trupuri de paparude

Îmbrăcate-n răchita crescută în vară

Direct din carnea dulce şi parfumată

Prea mare minciună seninătatea

De peste zăpada imaculată.

Ploaie fantastică peste zăpezi

Ploaie curată, ploaie durere

Spală seminţele ca pe morţi

Şi le găteşte de înviere.

Ca o pasăre albă

Ca o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă

Ce sămânţă să-i caut şi ce cântec să-i cer

Ce foc l-a oprit, Doamne, în liniştea aceasta

Din drumul lui către cer?

A venit cu aripile lăsate în jos

Cu frică şi-ntristare m-am oprit lângă el

Părea să aibă ochi pe tot trupul

Semăna cu heruvimii tăi când s-au arătat lui Ezechiel.

Împrejur vdeam norul în care-a venit

Şi cele patru feţe nevăzute ale lui

Şi cele patru roţi de hrisolit

Care-l duceau acolo unde le spui.

El i-a poruncit să stea în palmele mele mi-am zis

În roata lui e duhul care l-a adus

Doamne, nu-i pedepsi pe cei ce prind sufletele ca păsările

Când ai să-l chemi are să fie sus.

Îmi amintesc întocmai

Eram împreună dedesubtul acestei câmpii

Bine aşezat şi ne temeam

Că nu mai eram vii.

Îngerii se lăsau ca păsările

Pe puii dintr-o scorbură adâncă

Aripile lor acopereau ieşirea

Şi putregaiul care strălucea încă.

Stam închişi în lemnul gălbui

Şi ne rugam ca un copil să poată

Să bage mâna-n scorbura întunecoasă

Şi să ne scoată.

Şi-atunci au venit deodată copiii care am fost

Şi ne-au tras din îngrozitoarea ceaţă

Şi a fost iarăşi o noapte cu stele

Şi a fost iarăşi dimineaţă.

Am început să aştept, se apropie

În vis sufletul face exerciţii de ieşire

Din trupul care stă nemişcat

Întunericul pare în afară de fire

Şi de timp şi de orice iluzie

Încăperea mea este un ţinut pustiu

Prin care se roteşte căutând ceva

Şi bucuros că e încă viu.

Am început să aştept

Am început să aştept, se apropie

În vis sufletul face exerciţii de ieşire

Din trupul care stă nemişcat

Întunericul pare în afară de fire

Şi de timp şi de orice iluzie

Încăperea mea este un ţinut pustiu

Prin care se roteşte căutând ceva

Şi bucuros că e încă viu

Face în taină salturi ireale

Împrejurul meu şi în sus şi în jos

Să afle cum va fi desprins de trup

Şi să se-ntoarcă iarăşi în cutia de os

Făcută anume pe măsura lui

În care îi era cald şi bine

Şi în care de trei ori pe zi i se îngăduia

Să se apropie de tine.

Totul se micşora

Totul se micşora văzând cu ochii

Un soldat era cât un soldat de plumb

Din jocul unui rege imatur

Apoi devenea cât un bumb

Cu care se încheiau false convenţii

Apoi cât simpla umbră

A unei intenţii

Demult intrată-n uitare

Apoi cât umbra umbrelor

Oricărei urme de intenţie căutată

În chip de ţap ispăşitor.

Totul se micşora văzând cu ochii

Eu însămi am ajuns întâi cât un copil

Apoi cât un gând inutil

Care aştepta să piară.

Mă-notorceam în celula în care

Nu fusesem încă gândiţi

Şi aşteptam cu spaimă să se-ntâmple ceva

Între cei patru pereţi bine păziţi.

Din nou

Din nou sufletul bătându-mi în tâmplă uşor

„obişnuieşte-te să priveşti dincolo mai bine”

i s-a urât să stea închis în mine

încearcă să fie de sine stătător

dar vrea să nu plece neîmpăcat

poate tocmai de teamă că se înşeală

cu privire la libertatea totală

în care se vede intrat

în vis, când lucrurile privite cu nesaţiu

pe care le părăseşte de bunăvoie

se strâng ca în corabia lui Noe

dincolo de timp şi de spaţiu

până când încap într-o singură privire

spre peste tot şi spre niciunde

hrănită doar de propriile unde

dintre somn şi o nouă trezire

care-i apare încă posibilă şi

aşa cum e de înţeles trezirea

dincolo de tot ce înseamnă firea

tuturor lucrurilor şi-a lui a fi.

În drumul furnicilor

Întreg pământul era un muşuroi

Furnicile ieşiseră la soare

Şi fierbeau în ţărâna încinsă

Înainte de ploaia răcoritoare.

Adormisem undeva în drumul furnicilor

Şi visam că voi fi ocolită

Când deodat au început să treacă peste mine

Cu pasul lin de cale nesfârşită.

Noifurnicile, spunea regina furnicilor

Ne ştim bine drumul prin muşuroi

Iar eu cu spaimă răspundeam încet:

Şi noi, regină, şi noi.

Atunci m-a luat în spate ca pe un sac

Şi aş fi vrut să fie cineva viu

Să-mi spună dacă ea creştea atât de înfricoşător

Sau eu mă micşoram fără să ştiu.

Bufonul

Cineva se uita la capul meu

Ca Hamlet la tigva lui Yorick

E capul bufonului zicea

Şi-mi pare rău că l-am făcut pe rege să râdă

Când trupul meu de durere se tăvălea.

Şi-mi părea rău că însuşi îndureratul Hamlet

Îşi amintea doar de râsul stârnit

Şi-avea putere să se scoale

Din groapa lui să mă privească

În orbitele goale.

Cum ar privi-o în ochi pe Ofelia

După ce a fost dusă de ape

Şapte ani şi mai bine

Sau cum l-ar privi pe bătrânul său tată

Sau cum s-ar privi pe sine

În clipa de supremă nebunie

În care râsul şi plânsul sunt totuna.

Nu-nţelegeam de ce dăduse tonul.

Ca regii să-mi ia capul în mâini şi să-l privească

Înduioşaţi cum şi-ar privi bufonul.

Apărând cu spaimă cuvântul

Zborul devenise un fel de boală

Ca mersul somnambulului pe acoperiş

Mă rugam să am aripi de plumb ca morţii

Şi să mă las în jos pe furiş

Într-o bucată de pământ anume

Pe care o memorie suspectă

Mă făcea s-o ştiu încă pe dinafară

Ca orice mort ce se respectă.

Dar nu puteam cădea decât rostind

Cuvântul ce închis în el ţine

Şi era ca şi cum odată numindu-l

Locul acela nu mai era pentru mine.

Zborul devenise un fel de boală

Îngrozitoare, dar pluteam mai departe

Apărând cu spaimă cuvântul sfânt

Până la graniţa care-l desparte

Ca pe ceva al meu foarte intim

Închis în sufletul ce n-a capitulat

De vorbele care-aşteaptă să-l calce

Asemenea oştirii lui nimeni împărat.

Aceeaşi bucurie

Aceeaşi bucurie de a trăi încă

Şi de a mă gândi încă la tine

Şi la drumul căutat împreună cu el

Până către sfârşit şi mai bine

Decât până acolo unde n-am mai văzut

Lucrurile ieşite din timp şi din spaţiu

Şi din reprezentarea mea neclară

Care le căuta cu nesaţiu

Şi te-ntreba de ce i le-ai dat

Şi de ce i le-ai luat şi unde mai sunt

Şi cum va mai fi vremea în cer

Şi cum o mai fi vremea pe pământ

În ţinutul acela foarte luminos în care

Treceam printre lucruri agale

Şi încercam să mă deprind cu suflarea ta

Înfăşurată ca un melc pe oasele sale.

Încă un ceas

Încă un ceas şi aş fi văzut iarăşi

Cum soarele aleargă pe deasupra norilor

Şi cum la marginea lor pâlpâie

Ca la ivirea zorilor

Unei alte vieţi. Încă un ceas

Şi aş fi privit din nu valea îngustă în care stam

Şi aşa fi numărat razii proiectaţi în zare

Şi păsările sub care visam

Şi furnicile care umblau pe mine

Ca pe un drum al lor folositor şi trist.

Încă un ceas şi le-aş fi simţit muşcătura

Şi m-aş fi bucurat că exist

Şi m-aş fi bucurat că sunt altceva

Decât tăcerea aceasta hohotitoare.

Încă un ceas şi norul acela negru

s-ar fi mutat de pe soare.

Joc

Îmi iau numărul meu de pietre

Şi le aşez cât mai riscant

Şi-ncep jocul convinsă

Că oricum voi pierde.

De ce joci totuşi

Mă veţi întreba.

Ce altceva pot să fac

Vă voi răspunde.

Apoi liniştită

Voi muta mai departe

Piatră după piatră

Munte după munte.

Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă

Ştiam cum poate apăsa întreagă

Asupra mea şi cum nu e nimeni

Care să înţeleagă

Că ţip sub zidurile unde-am fost uitată

Şi că oricine-ar îndrăzni să vină

Ca să mă scoată n-ar mai găsi calea

Făcută să ies la lumină.

Aşteptam sub grinzile îndoite

Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă

Adică de unde începe ea să cadă de tot

Peste cel pe care-l apasă.

Peste zona interzisă

Doamne, iar îmi este frică

Un cal alb cu pielea scrisă

Cu vechi cântece de moarte

A scăpat din frâul său

Şi începe să mă poarte

Peste zona interzisă.

Şaua roasă de lemn dulce

Lunecă încet sub mine

Şi nu ştiu cât mă mai ţine

Am rămas pe grabănul

Ascuţit de mâna ta

Nu mai mult decât ajunge

Să mă poată spinteca.

Mă lipesc de el cu totul

Şi-ntind mâinile spre coama

Argintie şi spre botul

Lung înşurubat în sine

Ca o trâmbiţă de foc

Înălţată către tine.

Cresc vertebrele sub mine

Ca vechi aripi lungi de os

Care bat încet de dorul

Dus al unei alte lumi

Pregătindu-l să-şi ia zborul.

Îl izbesc plângând în pântec

Şi-n tăcerea brusc lăsată după ultimul cuvânt

Îi simt coasta în picior

Ca pe-un os ce mi s-a frânt.

M-am rostogolit în gol

Dar mai sunt încă legată

Cu lanţul de vertebre

Pe care am fost purtată.

Calule cu botu-n sus

Calule cu pielea scrisă

Cu vechi cântece de moarte

Nu mă mai târî prin pietre

Stai –e zona interzisă –

cheamă-ţi mânzul să mă poarte

înapoi pe şaua veche

de lemn dulce spre câmpie

că ţi-l las să pască-n voie

şi-i dau vin în loc de apă

cum îţi dam odată ţie

şi ţi-l pup pe botul cald

şi-n zori îi piaptăn chiar eu

părul lung al coamei ude

cu-un piaptăn din osul meu:

calul nu mă mai aude.

Rugă

Să mi se ia pentru o vreme trupul

Să rămân suflet şi atât

Să plâng cum plâng sufletele singure

Când li se face urât.

Să mi se lase amintirea că am fost

Trup şi suflet odată

Să mi se lase chinul vinei mele

Şi dreptul de-a fi judecată.

Să-not în marea lui cea mare

Şi să mă-nfricoşeze înotul

Din când în când să fii şi tu alături

Şi-apoi să cred că ai pierit cu totul.

Să nu îmi fie clar cuvântul lui

Să-ncerc să-l aflu şi să mă-nspăimânt

Să mi se lase toată îndoiala

Pe care am avut-o pe pământ.

Deocamdată

Deocamdată sunt încă aici şi mai stau

Nu mi se pare prea bine dar mai aştept

Mă deprind în tăcere cu spaima

Adevăratei vieţi spre care mă îndrept.

Nopţile au o lumină ciudată

Doar din când în când mă învălui bine

Întunericul în care nu mai pot să disting

Eul meu care plânge de cel împăcat cu sine

Şi cu tine şi cu cel care a pus graniţe

Între sufletul meu şi-ntre sufletul tău blând

Pregătit de plecare de multă vreme

Şi uşor obosit aşteptând

Să se ajungă până la capăt.

Deocamdată sunt încă aici şi e încă bine

Mai aştept să te văd cum te îndepărtezi încet

Şi mai aştept ceva care nu mai vine.

Aş vrea

Aş vrea să mă duc undeva să nu mai ştiu de nimic

Să mă întorc atunci când voi fi uitat tot

Să-mi amintesc cu greu cum mă cheamă şi cine sunt

Şi să învăţ ce mai pot

Să aflu spre a trăi până la capăt

Şi a mă bucura că sunt încă vie.

Aş vrea să ajung undeva unde nu ştie nimeni

Nimic din tot ce se ştie

Şi din ce se învaţă încă

Fără nici un fel de pretenţii

Împotriva mea şi a tuturor

În lumea asta plină de invenţii.

Dar unde e locul acela senin mă întreb

şi plâng în tăcere şi nimeni nu ştie

mi-e frică de tot şi de toate şi-aş vrea

să mă bucur din nou că sunt încă vie.

Răscumpărare

Hrana o găseam căzută din cer ca un fel de mană

În zori ne trezeam şi adunam merinde pentru o singură zi

Mâncam şi dormeam sub cerul gol şi nu ne era frig

Şi nu ne era frică de fiarele care s-ar putea năpusti

Peste noi în ţinutul acela anume ales

Ca să aflăm iarăşi numele lui şi doar din când în când

Eram încercaţi cu setea şi cu vărsarea de sânge

Ca să ştim că nu este nimeni ca el pe pământ.

Mă învăţasem bine cu gustul boabelor de coriandru

Culese zilnic în ţara aceea a nimănui

Şi numai în clipa când ne amăra apele dinadins

Cârteam împotriva ta şi-mpotriva lui.

Atunci el ne privea întristat şi simţeam întristarea lui

Şi întristarea ta că nu ai putut să m-abaţi

De tot de la-ndoiala mea de totdeauna

Nici în ţinutu-n care eram răscumpăraţi.

Ca o pasare alba

Ca o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă

Ce sămânţă să-i caut şi ce cântec să-i cer,

Ce foc l-a oprit, Doamne în liniştea aceasta

Din drumul lui către cer?

A venit cu aripile lăsate în jos,

Cu frică şi-ntristare m-am oprit lângă el,

Părea să aibă ochi pe tot trupul,

Semăna cu heruvimii tăi când s-au arătat lui Ezechiel.

Împrejur vedeam norul în care-a venit

Şi cele patru feţe nevăzute ale lui

Şi cele patru roţi de hrisolit

Care-l duceau acolo unde le spui.

El i-a poruncit să stea în palmele mele, mi-am zis,

În roata lui e duhul care l-a adus,

Doamne, nu-i pedepsi pe cei ce prind sufletele ca păsările,

Când ai să-l chemi are să fie sus.

Resurse de linişte

Descoperisem mari resurse de linişte,

Le scoteam din pământ ca pe un zăcământ rar,

La început cu spaimă, uitându-mă-mprejur,

Apoi în grabă, ca un avar.

Am fost urmărită până la gura

Deschisă în adânc prin care intram

În mijlocul lor ca o rădăcină

A unui luminos ram.

A fost întrebat despre mine pământul

Şi mai ales morţii

Şi deşi nimeni n-a dat nici un detaliu

După o vreme s-a ajuns în faţa porţii

Prin care intram liniştită-n adânc,

Atât cât se poate intra

Astfel încât să mai zăreşti o rază

De lună de deasupra ta.

Descoperisem mari resurse de linişte,

Stam în bătaia lunii lângă voi,

Când am simţit cum cineva se uita după mine

Ca printr-un ochi de noroi.

Pact

Mă-nţelesesem bine cu călăul,

Execuţia trebuia să aibă loc în zori

Şi fiindcă mergeam fără împotrivire

Urma să fie aduse şi flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se ştie

Întru cât eram vinovată

Fiindcă fusesem de acord să mor

Înainte de-a fi condamnată.

Ca să simt durerea cât mai puţin

Îşi ascuţise toată ziua cuţitele

Şi le trecea prin foc în faţa mea

Ca atunci când se înjunghie vitele.

Apoi, fiindcă nu putuse dormi,

Pentru orice fel de-ntâmplare

Se pregătise să-mi ţină tot el

O cuvântare.

În zori s-a apropiat tremurând tot,

Ţinea în mâini buchetul pregătit,

Ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele

Dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit.

Încă un ceas

Încă un ceas şi aş fi văzut iarăşi

Cum soarele aleargă pe deasupra norilor

Şi cum la marginea lor pâlpâie

Ca la ivirea zorilor

Unei alte vieţi. Încă un ceas

Şi aş fi privit din nou valea îngustă în care stam

Şi aş fi numărat brazii proiectaţi în zare

Şi păsările sub care visam

Şi furnicile care umblau pe mine

Ca pe un drum al lor obositor şi trist.

Încă un ceas şi le-aş fi simţit muşcătura

Şi m-aş fi bucurat că exist

Şi m-aş fi bucurat că sunt altceva

Decât tăcerea aceasta hohotitoare.

Încă un ceas şi norul acela negru

S-ar fi mutat de pe soare.