Jean-Yves Leloup, Scrieri despre isihasm

Trăirea isihastă se caracterizează printr-o dublă afirmatie: afirmarea transcendentei lui Dumnezeu în natura Sa si afirmarea prezentei lui Dumnezeu în fiecare dintre noi, adică a îndumnezeirii reale a omului prin energiile divine. Aceste două afirmatii, atunci când sunt trăite si întrupate într-un om, vor da caracterului si învătăturii sale trăsături unice. Acesta este chipul celor pe care îi numim Părintii Bisericii sau Părintii desertului, Stareti sau Bătrâni, asa cum ni-i descrie traditia sau cum îi cunoastem până astăzi, în Athos sau în altă parte, căci este vorba de o traditie întotdeauna vie.

Acesti întelepti sunt cu mult mai smeriti decât majoritatea oamenilor, pentru că sunt mai iscusiti. Mai apropiati de infinit si de incomunicabil, ei sunt de asemenea mai constienti de limitele lor si de caracterul limitat al cunostintelor lor. Două din trăsăturile lor îmi par mai caracteristice: smerenia si certitudinea. Smerenia este legată de această necunoastere a naturii divine sau apofază, despre care am vorbit. Certitudinea este legată de realismul experientei lui Dumnezeu. Dacă realitatea Sa nu reprezintă ceea ce se poate imagina sau gândi, ea nu este totusi mai putin arzătoare, crucifiantă, dar si izvor de pace si bucurie. Prezenta Duhului este ceva ce se poate simti chiar cu trupul, cum i se va întâmpla lui Motovilov în apropierea Staretului Serafim.

Dacă as spune: "Îl cunosc pe Dumnezeu", as fi un mincinos; Dumnezeu este incognoscibil. Mai bine mi-ar fi mie să tac si să rămân în smerenie.Dacă as spune: "Nu-L cunosc pe Dumnezeu", as fi de asemenea mincinos. Atunci cum să tac, cum să nu mărturisesc că El există? Această dublă atitudine este atestată prin numeroase povestiri din colectia de fapte si cuvinte ale Bătrânilor de demult, pe care o numim Patericul sau Apophtegma Patrum. Asupra smereniei mai întâi:

Un tânăr veni să-si afle un părinte pentru a-l călăuzi pe calea desăvârsirii, dar bătrânul nu-i spunea niciodată nici un cuvânt. Tânărul îl întrebă care e cauza tăcerii sale. "Sunt eu oare mai mare decât tine pentru a te conduce?", îi răspunse el. "Nimic nu-ti voi zice. Fă, dacă vrei, ceea ce mă vezi pe mine că fac". Paul Evdokimov comentează acest cuvânt astfel: "Un părinte duhovnicesc nu e niciodată un director de constiintă. El nu dă niciodată nastere fiului "său" duhovnicesc; el dă nastere unui fiu al lui Dumnezeu, adult si liber. Ucenicul primeste harisma trezviei, părintele primeste harisma de a fi organ al Duhului Sfânt. Aici, toată ascultarea este ascultare a vointei Tatălui ceresc, prin participare la ascultarea lui Hristos". Relatia duhovnicului cu ucenicul devine astfel analogie, participare în duhul dragostei la relatia Tatălui cu Fiul. Ascultare, smerenie si dar tăcut nu sunt doar simple virtuti, ci imitare a vietii dumnezeiesti.

Zis-a un bătrân: "Multi si-au zdrobit trupurile lor fără dreaptă socoteală si s-au dus fără ca să găsească nimic. Gura noastră miroase urât de atâta post, stim pe dinafară Scripturile, recităm toti psalmii, dar n-avem ceea ce Dumnezeu caută: dragostea si smerenia". Această smerenie conduce la dragostea care este proprie părintelui duhovnicesc. Sfântul Isaac Sirul a spus ucenicului său: "Iată, fratele meu, o poruncă pe care ti-o dau: mila să atârne întotdeauna în balanta ta până-n momentul când vei simti în tine mila cu care Dumnezeu acoperă lumea". Sau încă: "Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos. Si când se ruga, Domnul îi apăru si-i zise: "Paisie, pentru cine te rogi?" Dar sfântul nu înceta să se roage pentru ucenicul său si atunci Domnul îi spuse: "Paisie, te-ai asemănat Mie prin dragostea ta..."

Un duhovnic, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, este "un depozitar al dragostei divine". "Inima lui se aprinde de dragoste pentru toată creatia,chiar si pentru reptile si demoni"(Sf. Isaac Sirul). Avva Pimen refuză pedepsele si manifestă aspectul matern al paternitătii sale: "Dacă văd un frate la slujbă că atipeste, îi iau capul si i-l odihnesc pe genunchii mei". Se spunea despre Avva Macarie că a devenit, după cum este scris, un dumnezeu pământesc, deoarece, asa cum Dumnezeu acoperă lumea, asa Avva Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe care le vedea ca si cum nu le-ar fi văzut si le auzea ca si când nu le-ar fi auzit.

"Întrebare: când stie omul că inima lui a ajuns la curătie? Răspuns: când socoteste că toti oamenii sunt buni, si când nici un om nu-i pare necurat sau murdar, atunci are cu adevărat o inimă curată..."(Sf. Isaac Sirul)

Smereniei si dragostei, care sunt proprii unui adevărat părinte duhovnicesc, li se adaugă – în isihasm – experienta luminii si a certitudinii. Sfântul Simeon Noul Teolog (917-1022), călugăr studit, apoi staret al mânăstirii Sf. Mamas din Constantinopol, ocupă un loc exceptional în istoria spiritualitătii Orientului crestin. El va vorbi cu puterea experientei sale duhovnicesti si nu se va teme să opună evenimentul duhovnicesc al vietii mistice anumitor institutii traditionale ale Bisericii. Unele din afirmatiile sale par să se opună sensului smereniei si apofazei despre care vorbeam. Este celălalt versant al incomprehensibilitătii lui Dumnezeu.

Inaccesibil, în iubirea sa pentru om El devine participabil. Îl îndumnezeieste pe cel care, în nestiinta sa, I se încredintează. "Cel care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu în această viată, va spune Sf. Simeon, nu-L va cunoaste nici în cealaltă". El insistă asupra necesitătii experientei duhovnicesti, mai ales pentru cel ce ar avea misiunea de a-i îndruma pe altii pe cale. "Nimeni care n-a primit botezul Duhului nu este născut pentru viata duhovnicească: în ordinea harului, el este inexistent, incapabil de vreun lucru bun si mai ales de a da nastere fiilor duhovnicesti, nefiind născut el însusi".(Viata Sfântului Simeon de Nichita Stethatos)

Traducere de Nicu Turcan
Publicat în Epifania nr.5 din 1996 si reluat aici prin bunăvointa redactiei