A celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur

(P.G. 60, col. 751-755)

Zice dumnezeiescul apostol “rugaţi-vă neîncetat, fără mânie şi fără şovăire” (1Tes. 5, 17 şi 1Tim. 2,8). Şi bine zice sfântul “fără şovăire”, căci, orice şovăire desparte mintea de Dumnezeu, chiar şi bună dacă ar părea, totuşi este cu totul diavol, ca să nu spun că este de la diavol. Fiindcă toată lupta diavolului este aceasta, să separe şi să abată mintea de la Dumnezeu şi s-o risipească în grijile lumeşti. Şi aduce înlăuntrul inimii amintiri şi iraţionale înţelesuri cărora nu trebuie să li se acorde atenţie, căci toată lupta sufletului este de a nu despărţi mintea de Dumnezeu, nici să se lipească de gândurile necurate sau să le încuviinţeze, nici să ia aminte la cele pe care le zugrăveşte în inimă vrednicul de urât şi vechiul zugrav-diavolul. Niciodată să nu acceptăm forme, niciodată figuri şi culori şi chipuri de persoane, căci în toate acestea diavolul se preschimbă iar nenorocitul om înşelat, într-un loc fiind, crede că este altundeva unde niciodată nu a fost şi crede că vede pe oarecare şi că vorbeşte unora şi că orânduieşte lucruri, ceea ce este o rătăcire diavolească.

Trebuie aşadar ca mintea să se asigure şi să se conducă, şi să se conducă cu înfrânare şi fiecare gând să-l cerceteze şi toată lucrarea celui rău s-o alunge prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos, şi unde se află trupul acolo şi mintea să fie, pentru ca între Dumnezeu şi inimă nimic altceva să nu se afle ca un zid despărţitor, sau ca o închizătură întunecând inima şi despărţind-o de Dumnezeu. Dacă însă, chiar numai uneori, mintea este furată de gânduri acestea nu trebuie lăsate să zăbovească pentru ca însoţirea cu ele nu cumva să fie socotită înaintea Domnului faptă în ziua judecăţii, când Dumnezeu judecă cele ascunse ale oamenilor. Zăboviţi aşadar mereu şi rămâneţi lângă Domnul nostru Dumnezeu până ce vă va milui pe voi; şi nimic altceva să nu cereţi decât milă de la Domnul slavei. Cerând însă milă, să o faceţi întru inimă smerită şi miloasă şi strigaţi de dimineaţa până seara şi, dacă e cu putinţă. şi toată noaptea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Şi forţaţi-vă mintea spre lucrarea aceasta până la moarte. Căci de multă forţare are trebuinţă această lucrare fiindcă “strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă” (Mt. 7, 14) şi doar cei care se străduiesc intră prin ea, căci împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc. Vă rog deci pe voi: nu vă despărţiţi inimile voastre de Dumnezeu, ci rămâneţi şi păziţi-o pe ea mereu cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos până ce se va sădi numele Domnului înăuntrul inimii. Şi nimic altceva să nu cugetaţi decât ca să se preamărească Hristos întru voi. Vă rog deci pe voi: canonul acestei rugăciuni să nu-l întrerupeţi nicicând, ci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că sunteţi pe cale, fie că faceţi orice altceva, neîncetat strigaţi: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, pentru ca această pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să stârnească spre război pe vrăjmaşi. Căci sufletul care se străduieşte toate le are în memorie, fie bune fie rele. Mai întâi poate să vadă înlăuntrul inimii cele rele şi apoi cele bune. Căci amintirea [memoria] poate să smerească, amintirea poate să descopere păcatul care locuieşte în noi şi tot amintirea poate să-l mistuie. Amintirea poate să mistuie toată puterea vrăjmaşului în inimă şi memoria aceasta poate să-l învingă şi să-l dezrădăcineze în parte. Căci coborând numele Domnului nostru Iisus Hristos în adâncul inimii smereşte pe dracul care stăpâneşte pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuieşte şi-l face viu. Neîncetat, aşadar, păstraţi în inimă numele Domnului Iisus strigând, ca inima să înghită pe Domnul şi Domnul inima şi să se facă cei doi una.

Lucrarea aceasta nu este însă de o zi sau două, ci pentru timp mult şi îndelung, şi e nevoie de multă luptă şi durere până ce vrăjmaşul este scos afară şi se va sălăşlui Hristos. “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva duhurilor răutăţii” (Ef. 6, 12) după cum zice Apostolul. Astfel trebuie să se roage rugătorul ca întregul său cuget adunat şi ţinut la un loc cu efort să cheme pe Dumnezeu cu suflet îndurerat. Şi nici cuvântări lungi, nici cereri lungi să nu facă, ci să spună cuvinte puţine şi înalte. Căci nu în mulţimea cuvintelor, ci în trezvia cugetului stă a fi auzit. Iar aceasta de la cele despre Ana, mama lui Samuel, poate fi văzut. Deci, cel care se roagă nu trebuie să folosească cuvinte lungi, ci să se roage cu rugăciunile pe care Hristos ne-a poruncit, prin Pavel, la scurte intervale. Căci dacă întru o cerere lungă va fi cuvântul, adesea neîngrijindu-te, vei da multă îngăduinţă diavolului ca să se apropie şi să te împiedice, şi cugetul să-l distragă de la cele spuse. Dacă însă faci rugăciuni continui şi dense, şi timpul întru toate ţi-l petreci în adunare, vei putea ca rugăciunile să fie făcute cu multă trezvie. Vrei să înveţi privegherea, trezvia, şi stăruinţa? Priveşte la Ana, învaţă ce făcea aceea. S-au ridicat, zice, toţi de la masă iar aceea îndată, nu spre somn s-a grăbit, nici spre odihnă. De unde mie mi se pare că şi şezând la masă, uşoară fiind şi neîngreuindu-se cu mâncări nu a lăsat lacrimile mari să-i curgă. Şi a fost auzită nu pentru glasul strălucitor şi puternic, ci pentru că striga cu putere înlăuntrul inimii. Căci “glasul ei nu se auzea” (1 Rg. 1, 13), zice, şi a auzit-o Dumnezeu. Fiindcă nici nu trebuia glas pentru cuget, după cum nici ridicarea mâinilor pentru sufletul înţelegător, nici înfăţişare exterioară, ci înţelepciune.

Chiar dacă te afli afară din biserică, strigă şi zi: “Dumnezeu Iisuse Hristoase miluieşte-mă”, chiar şi nemişcându-ţi buzele, ci cu cugetul strigând, căci şi pe cei tăcuţi îi aude Dumnezeu. Nu căuta loc, ci mod de vieţuire, şi oriunde te-ai afla roagă-te. Biserică eşti, nu căuta loc. Marea era înainte, îndărăt egiptenii iar între ei Moise nimic zicând, şi zice către el Dumnezeu: “Ce strigi către Mine?” (Ieş. 14, 15). Şi tu, aşadar, când ţi se întâmplă ispită, scapă la Dumnezeu, chemându-L pe Stăpânul Iisus. Nu cumva oare este El om, ca să-L afli doar într-un loc? Dumnezeu pururea este aproape “iar la strigătul tău El va zice: Iată-mă!” (Is. 58, 9). Oriunde săvârşeşti rugăciunea şi El va împlini cererea. Căci dacă ai cugetul curăţit de patimile dezmăţate chiar dacă te-ai afla în piaţă şi dacă ai fi pe cale, şi dacă pe mare, şi dacă în han, şi oriunde altundeva ai fi, poţi să-L întâlneşti pe Dumnezeu pe Care L-ai chemat prin rugăciune. Adesea, zice, am cerut şi nu am luat. Cu siguranţă că ai cerut fie fără credinţă, fie în chip împrăştiat fie ai cerut cele nefolositoare ţie. Dar adesea şi cele folositoare le-ai cerut dar nu ai aşteptat. Căci scris este “întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Lc. 21, 19) şi “cel ce va răbda până  la sfârşit acela se va mântui” (Mt. 10, 22). Căci dacă nu ceri cu osteneală şi răbdare multă, nu primeşti. Fiindcă trebuie mai întâi să doreşti, şi dorind să ceri din adevăr întru credinţă şi răbdare pe cele folositoare fiecăruia nefiind judecat întru nimic de către conştiinţă, ca un rugător neglijent sau uşuratic. Şi atunci vei lua, când vrea Dumnezeu. Mai important este pentru tine că a ştiut cele folositoare ţie, şi poate de aceea şi întârzie pentru a te face mai înţelept spre râvna către El, ca să şti care este darul lui Dumnezeu şi să păzeşti ceea ce ai primit cu frică. Căci tot ceea ce s-a zidit cu osteneală, omul se sileşte să şi păzească ca să nu piarză, şi să risipească şi multa sa osteneală şi încă şi din harul Domnului ieşind să se facă nevrednic vieţii celei veşnice. Căci ce i-a folosit lui Solomon grabnica primire a harului înţelepciunii pe care l-a pierdut? Nu deznădăjdui deci dacă nu primeşti grabnic împlinirea cererii tale. Fiindcă dacă ar şti bunul Stăpân că luând grabnic harul nu-l vei lepăda, gata ar fi spre împlinirea cererii tale, purtându-ţi însă acum de grijă aşa face. Chiar dacă robul care a luat talantul l-a salvat pe acesta păzindu-l, fiindcă nu l-a lucrat a fost judecat. Cu mult mai mult cel ce a pierdu harul va fi judecat. Ia seama la tine însuţi şi pretutindenea supraveghează-te pe tine. Neadormită să aibi paza de tine şi vederea minţii. Umbli în mijlocul curselor. Laţuri spânzurate de vrăjmaşul sunt prinse peste tot. Cercetează toate ca să scapi ca şi căprioara din laţuri. Căci aceea nu poate fi convinsă să stea în laţuri, datorită agerimii ei, de unde-i vine şi supranumele de vedere ageră. Dar şi aceea mai trebuie să cunoşti că nu numai păzirea vreunei alte porunci a cuiva, nici iubirea însăşi pentru Dumnezeu, nici ajutorarea săracilor după putere, ci şi asceza făcută spre bună plăcerea lui Dumnezeu după Evanghelia lui Hristos întru părăsirea grijilor lumii, reuşeşte să separe mintea de ocupaţiile fără rost atunci când cugetul este rătăcit cu grija de multe. Aceasta şi Domnul ucenicilor Săi le-a mărturisit, cu o aşezare neîmprăştiată şi limpede, zicând: “Voi nu sunteţi din lumea aceasta” (I. 15, 19).Şi din cele contrare lumea nu poate să primească cunoaşterea lui Dumnezeu şi nici să-L încapă pe Duhul Sfânt, căci zice: “Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut” (In. 17, 25) şi “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească” (In. 14, 17). Aşadar, cel ce vrea să-I urmeze lui Dumnezeu cu adevărat, pe viitor trebuie să se dezbrace de legăturile împătimirii pentru Viaţă iar aceasta o reuşeşte prin deplina retragere şi uitarea vechilor obiceiuri. Aceasta însă o fac aceia care îşi ţin inima cu toată paza ca nu cumva să piară de la ei înţelegerea gânditoare a lui Dumnezeu sau amintirea minunatelor Sale închipuiri să fie întinată. Dar prin amintirea continuă şi curată sufletele noastre au întipărite în ele, ca o pecete de neşters, înţelegerea [gânditoare] cuvioasă a lui Dumnezeu. Căci această amintire face să prisosească în noi dragostea de Dumnezeu şi încă ne ridică şi la împlinirea poruncilor Domnului şi sub înrâurirea acestora iarăşi păstrată spre continuă şi neîncetată lucrarea pomenirii [Domnului]. Aceasta a arătat-o Domnul zicând oarecând: “Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”, iar altă dată: “dacă veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea”, şi încă şi mai convingător, “după cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (In. 14, 15; 15, 10). Cel ce însă nu respectă cu precizie porunca este evident că se va îmbolnăvi din pricina neamintirii de Dumnezeu. Nerăspândirea face şi ca sufletul să petreacă adunat, căci ceea ce face viaţa confuză este dăunător. De aceea să nu primim stârnirile ce ne vin prin văz sau prin auz, ci să stăruim după putere în rugăciune şi să ne însingurăm mai întâi şi în locuire. Fiindcă în acest mod naştem în noi un obicei prin care putem trăi poruncile lui Dumnezeu. Iar cuvântul: “Dacă vine cineva la Mine să se lepede de sine” (Mt. 16, 24) când este cu putinţă să-l îndeplinească cineva? Căci trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi ridicând crucea lui Hristos aşa să-I urmăm. Iar lepădarea aceasta este: uitarea deplină a trecutului şi părăsirea voii proprii.

Dacă însă zăbovim în amintirea celor pământeşti şi stricăcioase, prin aceasta mintea se face ca tăvălită în noroi, şi de aceea sufletul are trebuinţă să fie, prin darul lui Dumnezeu, ca şi cum nu ar vedea şi să-şi îndrepte dorinţa spre bunurile cereşti, şi spre bunurile ascunse nouă în făgăduinţe, şi să fie neclintită. Pe scurt, nici chiar grijii de cele necesare nu-i este lăsat loc ca de exemplu mâncarea sau îmbrăcămintea, ca nu cumva, adunând înţelesurile rele ale lumii, care împiedică rodirea seminţei aruncate de plugarul sufletelor noastre, să ne asemănăm spinilor. Căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cea semănată în spini, este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor” (Mt. 13, 22). Căci nici vreun timp oarecare nu vom da păcatelor, nici loc vrăjmaşului în inimile noastre nu-i vom face, prin continua pomenire fără imagini a lui Dumnezeu. Iar atenţia cugetului şi obişnuinţa neîmprăştierii cu uşurinţă ar putea să-şi nască fii printr-o dreaptă lucrare, dacă ar cerceta mereu unde are cugetul şi ce se mişcă în gânduri. Fiindcă simplitatea vârstei şi nevicleşugul şi nemişcarea spre minciună fac cunoscute uşor sufletului tainele. Însă unul ca acesta pentru a nu trebui să se apere mereu de gândurile ne la locul lor fuge de ele [prin chemarea numelui Domnului Iisus] temându-se de ruşinea vădirii.

Traducere din limba greacă: ieromonah Agapie Corbu