1. Credința

Atei convinşi sunt puţini. De multe ori cei ce se declară necredincioşi, de fapt, îşi impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-şi trăi viaţa în neorânduială şi fără nici o cenzură morală.

Din păcate nici credincioşii convinşi nu sunt foarte mulţi. În România majoritatea covârşitoare a locuitorilor s-au declarat credin-cioşi. Este vorba, însă, de o credinţă căldicică, care nu determină la acţiune. De fapt, la un moment dat şi apostolii i-au cerut Domnului Hristos: "Sporeşte-ne credinţa. Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 5-6).

La acţiune duce o asemenea credinţă tare, credinţă lucrătoare, iar nu una teoretică. O credinţă leşinată te face să trăieşti ca şi cum n-ar exista Dumnezeu.

O credinţă adevărată, dacă ai şi o judecată sănătoasă, te determină să trăieşti în conformitate cu convingerile tale. Dacă eşti creştin, ea te determină să-ţi dedici viaţa lui Hristos. Ea îţi spune că Hristos este Dumnezeu adevărat. Existenţa Lui e tot atât de adevărată ca existenţa ta. El este cu tine chiar şi în acest moment când citeşti. El te doreşte să devii una cu El, iar scopul vieţii tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu eşti creştin adevărat decât în măsura în care îţi predai viaţa Lui.

S-ar putea să trăim cu impresia că aşa şi este. Lucrurile trebuiesc însă verificate. În veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. Anthony Campolo, Tu poţi face diferenţa, Chişinău, 1993, p. 3. El a întins o sfoară peste cascada Niagara şi apoi în faţa a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns, mulţimea a început să-i scandeze numele: “Blondin! Blondin! Blondin!"

Victorios şi-a ridicat braţele şi i-a întrebat: “credeţi în mine?” Iar ei i-au răspuns într-un glas: “Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut linişte le-a vorbit din nou: “Mă voi întoarce din nou pe aceeaşi sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe cineva în spate. Credeţi că pot face lucrul acesta?” Mulţimea a strigat: “Credem! Credem!”

A continuat apoi: “Cine vrea să-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toţi se codeau. În cele din urmă din mulţime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin şi în următoarele trei ore şi jumătate Blondin a trecut cu el în spate pe malul canadian. Unul din zece mii.

Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo şi au strigat: “Credem! Credem! Credem!” Credinţă adevărată a avut însă numai o persoană. A crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creştin, ci a avea curajul să-ţi pui viaţa în mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.

Credinţa adevărată te determină la acţiune, te face să porneşti cursul despătimirii şi să fii preocupat de viaţa spirituală. Despre o asemenea credinţă este vorba aici.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Sau, dacă ar fi să ne exprimăm catehetic, credinţa este convingerea neclintită, formată în creştin prin harul divin, în virtutea căreia el ţine ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu. Această convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc, dar e şi rezultatul căutărilor proprii, a sbuciumului interior care se finalizează printr-o viziune limpede a sensului existenţei.

Avva Pimen dă o definiţie pragmatică a credinţei. “Zis-a fratele: ce este credinţa? Zis-a bătrânul: credinţa este a petrece cu smerită cugetare şi a face milostenie". Avva Pimen 69, Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 175. Cu alte cuvinte, a te implica în social. De fapt, lucrul acesta îl spune şi Sfântul Iacov: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi credinţa: dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17).

Credinţa o avem prin harul lui Dumnezeu, dar îşi face vizibilă prezenţa prin conlucrarea noastră personală cu harul. Cuvântul lui Dumnezeu, de exemplu, este purtător de har. “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Domnul Iisus Hristos (Matei 4, 4). Iar Sfântul Apostol Pavel, într­o logică imbatabilă, le scrie celor din Roma: “Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi?… Prin urmare credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 14-17).

Necreştinul auzind cuvântul lui Hristos primeşte un har pregătitor care-l determină să se boteze. Iar creştinul botezat, dar ajuns indiferent din punct de vedere religios, prin cuvântul lui Hristos primeşte harul care-l determină să se pocăiască, să se convertească.

De fapt, Botezul ne oferă harul lui Dumnezeu, ne oferă credinţa care este o lucrare a harului. “Credinţa, de care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos şi nu din fapte”. Petru Damaschin, Învăţături Duhovniceşti, Filocalia 5, Bucureşti, 1976, p. 193.  Dar credinţa îşi face vizibilă prezenţa prin conlucrarea noastră perso-nală cu harul, această energie necreată izvorâtoare din Dumnezeu şi împărtăşită oamenilor în Biserică. Toată viaţa virtuoasă nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci o desfăşurare voită şi ajutată de noi. Înainte de a porni pe drumul purificării este necesar ca omul să-şi întărească credinţa primită la Botez, prin voinţă. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodox 3, Bucureşti, 1981, p. 96.

Şi dacă credinţa este o lucrare a harului lui Dumnezeu, să nu uităm că şi-n omul căzut a mai rămas o licărire de har. Nici din cel căzut n-a dispărut chipul lui Dumnezeu, ci s-a adumbrit. De aceea Mircea Eliade, cunoscută autoritate în ce priveşte istoria religiilor, spune lucrul următor: "Sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios". Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 9. Adică a fi om înseamnă a crede.

Numai că această credinţă la care poate ajunge omul fără a auzi cuvântul lui Dumnezeu, fără ajutorul revelaţiei, este o credinţă difuză. Această credinţă te determină să accepţi că există un Dumnezeu care a creat totul, dar nu-ţi oferă elementele necesare pentru a te mântui, pentru a înţelege rostul vieţii tale. La această credinţă poate ajunge orice om.

Teologia Dogmatică şi Teologia Funda-mentală, în expozeul lor cu tentă scolastică dar necesară, aduc o seamă de argumente pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, pentru a da un temei credinţei. În general se vorbeşte de cinci argumente: argumentul istoric, argumentul teleo-logic, argumentul moral, argumentul cosmologic şi argumentul ontologic. Pr .Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 2000, p. 48. Argumentul istoric deduce existenţa lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu în timp şi spaţiu. Argumentul teleologic, plecând de la ideea că orice lucru din lume are un scop precis, trage concluzia existenţei unui coordonator. Argumentul moral pleacă de la constatarea că există o ordine morală în om şi în afara lui, că omul are conştiinţă morală care trebuie să vină de undeva. Această conştiinţă este glasul lui Dumnezeu din om. Argumentul cosmologic pleacă de la un raţionament imbatabil: toate lucrurile au o cauză, cauza primă fiind Dumnezeu. Argumentul ontologic pleacă de la realitatea că omul, aşa cum afirma Mircea Eliade, se naşte cu ideea de Dumnezeu şi n-o dobândeşte neapărat prin educaţie.

Nu vom stărui asupra acestor argumente, ci vom menţiona câteva afirmaţii ale Sfintei Scripturi care spun acelaşi lucru. În cartea Dreptului Iov citim: “Dar ia întreabă dobitoacele şi te vor învăţa, şi păsările cerului, şi te vor lămuri; Sau vorbeşte cu pământul, şi-ţi va da învăţătură şi peştii mării îţi vor istorisi cu de-amănuntul. Cine nu cunoaşte din toate acestea că mâna Domnului a făcut aceste lucruri?” (Iov 12, 7-9).

Înţeleptul Solomon spune cam acelaşi lucru: “Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înţeleagă pe meşter” (Înţelepciune 13, 1).

Iar Sfântul Apostol Pavel se foloseşte de argumentul cauzalităţii: "Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Romani 1, 19-20).

Toate aceste raţionamente întăresc credinţa în sufletul celui ce-L caută sincer pe Dumnezeu. Cei ce sunt plini de ei înşişi şi consideră că au înţeles prin propriile lor puteri toate lucrurile, nu pot ajunge la credinţă. Cuviosul Nichita Stithatul spune că “tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârşire iubirea de sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedică aşa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine". Cele 300 de capete, 28, Filocalia 6, Bucureşti, 1977, p. 222.

Oamenii smeriţi, care se zbuciumă pentru a înţelege rostul vieţii, îl află pe Dumnezeu pretutindeni, pentru că “Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar, pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate”. Sf.Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 1, Filocalia 6, Bucureşti, 1977, p. 17.

Credinţa, primită prin har, trebuie întărită prin voinţa proprie. Este clar, însă, că Dumnezeu face începutul. De aceea L-au rugat ucenicii pe Mântuitorul, zicându-I: “sporeşte-ne credinţa" (Luca 17, 5). Iar omul adăugă voinţa proprie de a-L găsi pe Dumnezeu, de a crede: “Începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu credinţă a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci El însuşi a zis: Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Calist şi Ignatie Xantopol, Cele 100 de capete, 8, Filocalia 8, Bucureşti, 1978, p. 26. Se vede limpede că în această frământare de a-ţi întări credinţa este nevoie şi de rugăciune.

Am dat mai înainte câteva citate din Sfânta Scriptură, din care reiese că observând lumea înconjurătoare, folosindu-ne de cunoaşterea naturală, putem ajunge la credinţă. Sfântul Isaac Sirul face în acest scop o dizertaţie întreagă. “Cunoştinţa naturală, care este o deosebire între bine şi rău şi e sădită de Dumnezeu în fire, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune. Şi prin aceasta se dă omului cunoştinţa duhovnicească, care este simţirea tainelor şi naşte credinţa din vedere (contemplaţia) adevărată”. Sfântul Isac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia 10, Bucureşti, 1981, p. 93.

Aşadar credinţa este o cale de cunoaştere, şi încă cea mai sigură, pentru că se bazează pe revelaţia dumnezeiască. În virtutea credinţei omul primeşte ca adevărate toate cele cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ştiind că ele vin de la Dumnezeu. Şi cu ajutorul acestor descoperiri ştie ce se va întâmpla cu el şi cu lumea întreagă.

O cale de cunoaştere este şi filozofia. Numai că fiecare filozof îşi are sistemul său, adevărul său. Iar cunoscutul filozof Petre Ţuţea spune că “mai multe adevăruri… raportate la Dumnezeu este egal cu nici un adevăr”. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti, 1992, p. 58. Întrebat dacă în tinereţe a fost ateu, n-a negat, ci a răspuns: “Da. Şi când am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr, că El e adevărul unic… Sau cum spune un gânditor francez: “Dieu ou rien” – Dumnezeu sau nimica. Această formulă mi-a arătat că, în afară de Dumnezeu, nu există nici un adevăr, ci frânturi care se coboară din măreţia şi eternitatea Lui pe care fiinţa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape". Iar concluzia limpede şi convingătoare, în ceea ce ne preocupă, este următoarea: “Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. 

O altă cale de cunoaştere ne-o oferă ştiinţele exacte. Ele lămuresc foarte bine lucrurile în preajma noastră, dar nu pot pătrunde infinitatea oceanului de necunoscute care ne înconjoară. Mi-a rămas întipărit în minte un aforism al lui Lucian Blaga, din cartea “Pietre pentru templul meu”. Gânditorul stă pe vârf de munte noaptea şi scrutează zările. În depărtare zăreşte contururi de sate şi oraşe… nu le vede bine, dar le vede. Aprinde un muc de lumânare: dintr-o dată vede clar copacii la doi paşi, dar mai departe nimic. Ştiinţele exacte aprind mucul de lumânare. Credinţa pătrunde în oceanul necunoscut care ne înconjoară.

Calea de cunoaştere prin credinţă şi cea ştiinţifică nu se exclud, ci se completează. S-a încercat, artificial, mai ales în perioada marxismu-lui-ateu, ca cele două să fie prezentate ca incompatibile. Răspunsul la această încercare îl dă un strălucit pedagog: “Marea criză prin care trece întreaga omenire pe urma celor două războaie mondiale nu face decât să confirme pentru orice om cu simţ de răspundere morală neviciat de ambiţii deşarte şi de interese meschine, marele adevăr că tendinţele extremiste şi exclusiviste îndreptate spre desfiinţarea uneia sau alteia din cele două forţe, prin care trăieşte universul, forţa spirituală şi forţa materială, nu au alt efect decât pe acela de a tulbura adevărata pace dintre indivizii care alcătuiesc umanitatea şi de a-i îndepărta de la fericirea la care fiecare generaţie are un drept sfânt. Cu toată această criză acută, care a cuprins, ca niciodată înainte de aceasta, întreaga omenire, eu nu disperez. Dimpotrivă, eu văd apropiindu-se zorii unor vremuri de dezmeticire a capetelor astăzi prea aprinse, când spiritul şi materia vor putea nu numai , ci vor putea colabora în cea mai ideală armonie ”. Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii, Cluj-Napoca, 1981, p. 151.

Vremurile de dezmeticire am vrea să credem că au venit acum, după căderea comunismului. Din nefericire, însă, dacă materialismul dialectic şi istoric, ca doctrină oficială de stat, a căzut, materialismul practic ia amploare. În societatea post-modernă multă lume nu-şi mai pune serios problema credinţei. Problemele legate de desfătările trupeşti şi de banii cu care şi le pot oferi sunt la ordinea zilei.

Este adevărat că la ultimul recensământ 86% din cetăţenii României s-au declarat orto-docşi şi peste 98% credincioşi. Toate bisericile sunt pline în timpul slujbelor religioase. Tragedia este, însă, că puţini dintre participanţi sunt mărturisitorii unei credinţe puternice şi lucrătoare. Teoretic toată lumea crede. Peste tot asişti la ceremonii religioase oficiate cu cele mai diverse ocazii. Nu lipsesc oficialităţile şi personalităţile marcante. Întrebarea esenţială este, însă, ce înseamnă Hristos pentru fiecare dintre ei?

Dacă intri într-un bar, sau în orice local, şi-l întrebi pe cel de lângă tine: “crezi în Dumnezeu?" Probabil că îţi va răspunde: "Da!" Pe jumătate mort de beat, sau pe punctul de a se lansa într­o aventură amoroasă, îţi va spune totuşi că el crede în Dumnezeu. Dacă, însă, i-ai pune întrebări legate de felul cum se răsfrânge credinţa în viaţa lui ţi-ar răspunde mai greu. Pentru că el este un creştin cu numele şi nu cu preocupările. A fi un credincios adevărat înseamnă a crede tot ceea ce spune Mântuitorul. A fi creştin înseamnă a-L urma pe Hristos, a trăi în Hristos, a păzi poruncile Lui.

Este adevărat că şi credinţa trece printr-un proces de creştere. Crezi în numele bun al cuiva pentru că o persoană vrednică de încredere ţi-a vorbit despre acesta. Pentru a te lămuri mai bine, începi să studiezi despre el, să citeşti ce a scris, să cauţi ce s-a scris referitor la viaţa lui. Apoi, dacă eşti pasionat, ajungi să-l cunoşti direct. Relaţia directă, pe care o aprofundezi, îţi aduce fericirea pe care o căutai.

Aşa se întâmplă şi în viaţa de credinţă. “Ea poate începe numai cu încrederea în mărturia oamenilor care L-au cunoscut, au făcut expe-rienţa prezenţei Lui şi s-au învrednicit de vederea feţei Lui. Aceasta înseamnă încredere în mărturia experienţei, trăirii strămoşilor, a sfinţilor, a profeţilor, a Apostolilor. În continuare, credinţa poate progresa în descoperirea şi cercetarea dragostei pe care o fac evidentă lucrările Sale, intervenţiile Sale revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne îndrumă spre adevăr. Astfel, credinţa se transformă în certitudine nemijlocită şi în dăruire totală de sine dragostei Sale, atunci când ne învrednicim să cunoaştem faţa Lui, frumuseţea necreată a luminii slavei Lui”. Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Bucureşti, 1996, p. 23

Acest proces de creştere a credinţei, de fapt, are loc concomitent cu despătimirea noastră. “Cunoştinţa naturală”, spunea Sfântul Isaac Sirul, duce la credinţă. Credinţa ne determină să avem frică de Dumnezeu şi să ne pocăim, începând drumul greu al despătimirii. Finalul este “credinţa din vedere” sau contemplaţia. Întâi îl vedem "ca prin oglindă”, iar în final “faţă către faţă” (1 Corinteni 13, 12).

Ajungând la o credinţă serioasă suntem conştienţi că Dumnezeu este de faţă pretutindeni şi mereu. Când muncim, când ne destindem, când mâncăm şi chiar când păcătuim El este prezent. Este de faţă şi ne vede, pentru că "Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate şi ştie orice şoaptă” (Inţ. 1, 7).

Suntem conştienţi că Dumnezeu ne vede şi suntem tot atât de conştienţi că am făcut multe lucruri rele pe care Dumnezeu nu le îngăduie. Şi atunci ne cuprinde frica de Dumnezeu, care ne duce la pocăinţă. Aşadar credinţa este primul pas în viaţa duhovnicească. Ea ne dă imboldul necesar pentru a acţiona, pentru a ne schimba viaţa. “Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6).

---

2. Frica de Dumnezeu

A doua etapă pe calea despătimirii este frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne ajută să ne punem serios problema vieţii duhovniceşti. Solomon ne spune că “frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7).

Ne reamintim faptul că Sfântul Isaac Sirul vede o înlănţuire logică a virtuţilor. “Cunoştinţa naturală, spune el, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune". Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, Filocalia 10, Bucureşti, 1981, p. 93.

Sfântul Petru Damaschin este pragmatic şi menţionează că “din frică ne-am hotărât să păzim poruncile şi pentru aceasta am voit să lucrăm virtuţile trupeşti, adică liniştea, postul, priveghe-rea cu măsură, psalmodia, rugăciunea, citirea şi întrebarea celor ce au experienţă despre tot gândul, cuvântul şi lucrul, ca prin asemenea fapte să ni se curăţească trupul de patimile atot-ruşinoase, adică de lăcomia pântecelui, de curvie şi de avuţie de prisos, îndestulându-ne cu cele de faţă…” Învăţături duhovniceşti, 2, Filocalia 5, Bucureşti, 1976, p. 194.

Neamul nostru, a cărui spiritualitate a dospit în frământătură creştină, atunci când doreşte să-l caracterizeze pe un om încărcat de virtuţi se foloseşte de sintagma “om cu frică de Dumnezeu”. De fapt însuşi Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticălos ne spune că “într­o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina” (Luca 18, 2).

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază cu tărie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frâu păcatului şi înmulţeşte virtuţile. Ea îl ajută pe om să rămână pe calea cea dreaptă. “Unde stăpâneşte temerea, nu se află invidie; unde stăpâneşte temerea, nu ne supără dragostea de bogăţii; unde stăpâneşte temerea, pofta vinovată este înăbuşită, orice patimă neînţeleaptă este alungată… Acolo unde stăpâneşte temerea, stăpânesc, de asemenea, râvna milosteniei, rugăciunea fierbinte, lacrimile arzătoare şi fără oprire, gemetele pline de părere de rău…” Al. Lascarov-Moldovanu, Tălmăciri alese din Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, p. 83.

Dacă atunci când vorbeam de credinţă spuneam că aceasta suferă un proces de creştere şi întărire, acelaşi lucru se întâmplă şi cu frica de Dumnezeu. Are şi ea măsurile ei. În general Părinţii pomenesc, în ordine crescândă, trei măsuri ale fricii de Dumnezeu: măsura robilor, măsura simbriaşilor şi măsura fiilor.

Cea mai de jos măsură, de la care începe frica de Dumnezeu, este măsura robilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite în relaţia dintre sclav şi stăpân şi nici de conştiinţa unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur şi simplu, de fiorul ce ţi-l dă eventuala pedeapsă pe care ţi-o poate administra stăpânul dacă nu-ţi faci datoria. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viaţa de apoi. Şi totuşi e bine dacă, măcar aşa, de frica pedepsei, oamenii duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Totuşi Sfântul Apostol Pavel le scrie romanilor: “este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Romani 13, 5).

A doua măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este măsura simbriaşilor. Simbriaşii lucrează bine şi cu râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pământ şi a moşteni raiul după moarte. Ei sunt nişte buni negustori. Ştiu să câştige raiul prin faptele lor.

A treia măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele. Sfântul Ioan ne spune, în acest sens, că "în iubire nu este frică, că iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18). Iar Sfântul Antonie cel Mare face o afirmaţie îndrăzneaţă: “eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Il iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica”. Pentru Avva Antonie, 34, Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 13.

Şi cu toate că, pentru cei ce au ajuns pe o treaptă înaltă de spiritualitate, frica este înlocuită de iubire, chiar şi pentru aceştia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: “Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmul 33, 9). Aşadar şi sfinţii au frică de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte şi el de o înaintare pe calea fricii de Dumnezeu: “Ordinea cea bună a Sfintei Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala dinafară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit înaintaţi; iar pe cei cari au ajuns prin cunoaştere la vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi”. Răspunsuri către Talasie, 10, Filocalia 3, Sibiu, 1948, p. 39.

Filozofia marxistă considera credinţa ca un rezultat al fricii omului în faţa stihiilor naturii. Lucrurile stau tocmai invers: din credinţa că există Dumnezeu decurge frica de a nu-L supăra şi de a nu-L determina să te pedepsească cu ajutorul stihiilor naturii. Pentru a te teme de cineva trebuie să crezi că acel cineva există.

Frica de Dumnezeu ce se naşte din credinţa în El, spune Părintele Dumitru Stăniloae, este o reînviorare a fricii primordiale, a fricii spirituale a omului. Teologia Morală Ortodoxă, vol. 3, Bucureşti, 1981, p. 102. Totuşi şi în starea primordială nu era numai această frică a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci era şi o frică unită cu încrederea în El.

Frica de Dumnezeu este stimulată de aducerea aminte de moarte. Iisus fiul lui Sirah spune în acest sens: “În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38). Pomenirea morţii este un exerciţiu duhovnicesc pe care mulţi Părinţi îl au în evlavie. De aceea ei recomandă altora aducerea aminte de moarte ca mijloc de purificare. Este limpede că nu moartea în sine îl sperie pe credincios, ci judecata lui Dumnezeu care urmează după moarte.

Sfântul Apostol Pavel face următoarea afirmaţie: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). Este rezumată aici toată ascetica şi mistica. Întâi e ascetica, adică răstignirea cu Hristos, apoi unirea şi trăirea dimpreună cu El.

S-a imaginat şi un mod duhovnicesc de a te răstigni cu Hristos, de a te lupta cu patimile şi de a le birui. Cele patru cuie duhovniceşti care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ţi mai îngăduie să trăieşti de capul tău, sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecată, aducerea aminte de rai şi aducerea aminte de iad.

Agapie Criteanul, într-un capitol întreg, este preocupat de cele patru mai de pe urmă ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului şi pedeapsa muncilor nesfârşite. În graiul dulce, al scrierilor de odini-oară, se adresează tuturor creştinilor: “Adu-ţi aminte totdeauna, omule, că muritor fiind, ai să mori într­o zi, că nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie împărat, fie patriarh… Vine ceasul în care tu cel ce citeşti astăzi în această carte, fiind sănătos cu toate mădularele şi simţurile tale, să te afli pe pat şi să aştepţi înfricoşata rană a morţii”. Mântuirea Păcătoşilor, Bucureşti, 1939, p. 442.

Rugăciunile pe care le are Biserica fac amintire mereu de venirea Domnului Hristos şi de judecata înfricoşătoare. Credinciosul îşi pune cu frică problema răspunsului ce îl va da atunci: "Când va şedea Judecătorul pe scaunul Său şi îngerii vor sta de faţă; când trâmbiţa va răsuna şi văpaia va arde, ce vei face, suflete al meu, ducându-te la judecată? Căci atunci răutăţile tale vor sta de faţă şi greşelile tale cele ascunse se vor vădi”. Psaltirea, Bucureşti, 1981, p. 104.

Dacă tot creştinul îşi aduce aminte de moarte, cu atât mai mult este preocupat de această realitate monahul. În "Scara raiului", Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în capitolul VI despre acest exerciţiu. “Precum pâinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mâncările, zice el, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările”.  Pentru a putea fi mereu în trezvie şi a nu uita că eşti muritor, nu trebuie să te laşi înglodat de grijile lumii acesteia căci “cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată, dar voieşte să-şi ciocnească palmele”. Sfântul Ioan asociază sforţarea de a-ţi aduce aminte de moarte cu asceza: “pomenirea conştientă a morţii depărtează mâncarea. Iar mâncarea înlă-turată cu smerenie, depărtează patimile”. Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 156.

Am văzut că pentru cei înaintaţi din punct de vedere duhovnicesc frica de Dumnezeu se preface într­o puternică iubire. Tot aşa fiorul pe care îl produce aducerea aminte de moarte se preface într­o dorire a morţii, care devine poarta de intrare în eternitate şi momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă. În acest sens scrie Sfântul Apostol Pavel că pentru el “viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21). Înţeleptul Solomon spune şi el: “mai de preţ este un nume bun, decât untdelemnul cel binemirositor şi ziua morţii, decât ziua naşterii” (Ecclesiastul 7, 1).

Sunt mai multe motive pentru care sfinţii aşteptau cu drag moartea. Unul l-am şi amintit: pentru a fi dimpreună cu Domnul. Altul este acela de a scăpa de necazurile vieţii acesteia: “Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” (Sirah 30, 17). Sfinţii spun că Dumnezeu a îngăduit atâtea necazuri în lume şi pentru a nu ne lega cu toate puterile de această viaţă trecătoare, ci să ne îndreptăm nădejdile spre viaţa veşnică, unde “nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi" (Apocalipsa 21, 4).

Un alt motiv, pentru care drepţii doreau să moară, era acela de a nu mai vedea fărădelegile ce se comit pe pământ şi felul în care este batjocorit numele lui Dumnezeu. Ne este foarte cunoscută atitudinea Sfântului Ilie în acest sens. Văzând cerbicia Izabelei care, şi în faţa minunilor evidente, a rămas idolatră şi nestatornicia lui Ahab, Ilie “s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi ruga moartea, zicând: Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei" (3 Regi 19, 4). Oamenii lui Dumnezeu mai doreau să moară şi pentru a nu mai adăuga păcate. Este adevărat că omul înţelept, dacă Dumnezeu îi dă ani, poate face şi pocăinţă.

Cu toate acestea, însă, aducerea aminte de moarte care întăreşte frica întâlnirii cu Dumnezeu, o găsim şi la părinţii vestiţi prin viaţa lor duhovnicească. Când era pe moarte Avva Arsenie “l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: într-adevăr şi tu te temi, părinte? Şi a zis lor: într-adevăr, frica cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am făcut călugăr. Şi aşa a adormit". Avva Arsenie 40, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 22.  Iar Avva Antonie cel Mare dă tuturor sfatul ca “totdeauna să ai înaintea ochilor frica lui Dumnezeu”. Avva Antonie 35, Ibidem, p. 13.

Rezumând vom spune că omul care are credinţă şi frică de Dumnezeu îşi dă seama că este păcătos şi face pasul următor pe calea despă-timirii: se pocăieşte.

---

3. Pocăința

Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos, şi-a început propovă-duirea cu cuvintele: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). Mântuitorul, când a ieşit la misiune, a spus exact acelaşi lucru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Cuvântul pocăinţă vine în româneşte de la slavonescul pokajanije, care însemnă părere de rău. Însă, Pocăinţa este mai mult decât o părere de rău, ea presupune şi o schimbare a vieţii, o schimbare a felului de a gândi şi acţiona. De aceea cuvântul corespunzător în greacă este μ ε τ α ν ο ι α, care înseamnă schimbarea spiritului, schimbarea lăun-trică. În latină această taină se numeşte paenitentia.

Sfântul Ioan Damaschin dă o definiţie pentru această lucrare duhovnicească: “Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavolul la Dumnezeu”. 

Pocăinţa, ca Taină, este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţi de întinăciunea păcatelor. Prin duhovnic, Dumnezeu iartă păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa lui. “Dacă zicem că păcat nu avem, spune Sfântul Ioan Evanghe-listul, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1Ioan 1, 8-9). În faţa cui să le mărturisim? În faţa celui ce are putere să ni le ierte, în faţa episcopului sau a preotului. Pentru că tot Sfântul Ioan ne relatează că în ziua învierii, când a apărut în mijlocul ucenicilor, Domnul Hristos “a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan, 20, 22-23).

De păcatele săvârşite după Botez ne curăţim, aşadar, prin Taina Pocăinţei, Mărturisirii sau Spovedaniei. Pocăinţa este o trebuinţă firească a sufletului omenesc, primind în creştinism demnitatea de Taină. Ea este “mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl aruncă păcatul, pentru a fi readus în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele”. Pr. Asist. Dumitru Popescu, Pocăinţa ca refacere a legăturii credincioşilor cu Dumnezeu şi cu semenii, B.O.R. 9-10/1971, p. 1022. Dacă păcatul distruge comuniunea pe care o avem cu Dumnezeu şi cu oamenii, pocăinţa o reface.

Pocăinţa este o lucrare de moment, dar şi una de durată. Ca lucrare de moment se finali-zează în faţa scaunului de spovedanie, după ce, simţind povara păcatului, ne-am hotărât să ne întoarcem la Dumnezeu. Aici ne uşurăm conştiin-ţa şi primim dezlegare. În acest sens modelul pe care ni-l dă fiul risipitor este emblematic. În urma frământărilor sufleteşti acesta şi-a zis: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: tată am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca15, 18-19). Iar vameşul ne arată starea de smerenie cu care trebuie să facem pocăinţă. Fiind conştient de păcatele sale “departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Ca lucrare de durată pocăinţa acoperă toată viaţa pe care o mai avem în faţă. Ea este de fapt o stare sufletească care ne face să urâm păcatul şi să dorim sfinţenia înspre care tindem şi pe care dorim să o dobândim. Pocăinţa ca stare sufle-tească, şi care durează toată viaţa, îşi trage puterea din pocăinţa ca Taină. Harul primit în Taina Spovedaniei încununează cu succes efortul nostru de a ne despătimi. "Pocăinţa este corabia, frica de Dumnezeu este cârmaciul, iubirea este limanul dumnezeiesc. Frica ne aşează deci în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii acoperită cu aburi săraţi şi ne trece spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toţi cei ce se ostenesc şi sunt împovăraţi, prin pocăinţă. Căci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu şi drumul nostru s-a sfârşit şi am străbătut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh". AIgnatie şi Calist Xantopol, Cele 100 de capete, 81, Filocalia 8, Bucureşti, 1979, p. 178.

Prin pocăinţă dobândim frumuseţea sufletească dintru început. La ea trebuie să apelăm mereu şi, dacă am căzut, să nu deznădăjduim. Pentru aceasta însă, e nevoie şi de voinţă. “Dacă vrem, harul cel de-al doilea al lui Dumnezeu, sau pocăinţa, poate să ne ridice iarăşi la frumuseţea străveche. Dar dacă nu avem grijă nici de aceasta, vom merge neapărat, ca şi dracii care nu se pocăiesc, la muncile veşnice, împreună cu ei, mai mult vrând decât nevrând”. Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Filocalia 5, Bucureşti, 1976, p. 40.

Diavolul încearcă să-i aducă omului care a păcătuit deznădăjduire şi să-l facă să-şi piardă speranţa mântuirii. Părinţii stăruie în a-i îndemna pe creştini să aibă mereu curajul pocăinţei. “Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iarăşi, ridică-te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. Stăruie pe lângă El şi El îşi face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să şti tu”. 

S-ar putea ca eşecurile noastre să fie multe. Lucrul acesta se întâmplă şi pentru faptul că ne punem nădejdea în propriile noastre puteri. Am vrea să trăim pentru Dumnezeu şi de fapt este nevoie ca El să trăiască în noi. Există o mare diferenţă între încercarea de a face ceva în virtutea convingerilor noastre duhovniceşti şi între a-i permite lui Dumnezeu să acţioneze cu harul Său prin noi. Ori harul lui Dumnezeu îl primeşti prin Taine. De aceea pentru a putea face o bună pocăinţă ai nevoie de un duhovnic priceput şi de harul ce-l primeşti prin mijlocirea lui.

Pocăinţa, ca stare, durează toată viaţa. Pentru păcatele mari şi pentru cele mici “pocăinţa rămâne neterminată până la moarte. Deşi nu o putem săvârşi cu fapta până atunci, totuşi suntem datori să o cultivăm cu intenţia”. Sfântul marcu Ascetul, Filocalia 1, Sibiu, 1977, p. 223.  Avva Sisoe era bolnav de moarte şi s-au adunat părinţii la el în chilie. La un moment dat l-au întrebat: “ce vezi avvo? Şi el le-a zis: văd pe unii că vin la mine şi-i rog să mă lase puţin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul dintre bătrâni: şi de te vor lăsa, de acum poţi să te foloseşti spre pocăinţă? I-a zis lui bătrânul: deşi nu pot face, dar suspin în sufletul meu puţin şi îmi este de ajuns”. Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 214.

Prin pocăinţă Dumnezeu ne iartă păcatul. “De vor fi păcatele voastre cum e cârmizul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”, ne spune Dumnezeu prin Proorocul Isaia (Isaia 1, 18). Important este ca pocăinţa noastră să fie sinceră şi nu formală: "Acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult Milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră” (Ioil 2, 12-13).

Orice greşeală ar fi făcut omul, mare sau mică, i se iartă prin pocăinţă, dar imaginea păcatului rămâne până la cea din urmă suflare. Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Bucureşti, 1995, p. 109. David a păcutit grav punând la cale uciderea lui Urie Heteul şi luându-i nevasta. Prin pocăinţă Dumnezeu l-a iertat, atunci când a fost mustrat de Proorocul Natan (2 Regi 12, 1-13). Dar cu toate acestea a primit canon: copilul născut din Batşeba a murit, iar imaginea greşelii l-a însoţit toată viaţa şi n-a cârtit atunci când Dumnezeu a îngăduit să vină peste el necazurile şi încercările.

Atunci când se săvârşeşte pocăinţa, ca Taină, duhovnicul îi administrează penitentului un canon, sau epitimie. Canonul are mai mult un caracter terapeutic decât punitiv, deşi nu lipseşte nici aspectul de certare din el. Când ascultă spovedania penitentului, duhovnicul este părinte iubitor şi prieten înţelegător, iar atunci când îi dă canonul este medic iscusit şi judecător. Paul Evdokimov consideră canonul ca un exerciţiu de căinţă şi ca un medicament: "El este o doctorie, iar părintele duhovnicesc caută raportul organic între cel bolnav şi mijlocul de vindecare. Scopul canonului este să-l pună pe penitent în nişte condiţii noi, în care nu mai este ispitit de păcat”. Ortodoxia, Bucureşti, 1996, p. 316.

Canonul de pocăinţă, care îl ajută pe om să-şi tămăduiască rana sufletului, trebuie înţeles în duhul şi nu în slova lui. Sigur că rămân valabile sfintele canoane rânduite de Biserică, dar ele trebuiesc interpretate duhovniceşte. Canonul trebuie să-l smulgă pe om din cele potrivnice firii şi să-l ajute să intre în normalitate. Canonul trebuie să administreze leacul potrivit bolii. De aceea nu-i de ajuns înlăturarea pentru un timp de la Sfânta Euharistie. Acest lucru pentru omul secularizat, care şi aşa nu se mai împărtăşeşte, nu mai înseamnă nimic.

Pentru creştinul conştient, şi care suferă din cauza păcatului, canonul se scurtează tocmai datorită pocăinţei lui sincere. “Întrebat-au unii pe avva Sisoe, zicând: de va cădea un frate, n-are trebuinţă să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăşi au întrebat: dar şase luni? Şi iarăşi a zis: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele şi va afla îndată că se face pomană, intra-va şi el acolo? Le-a zis bătrânul: nu, ci are trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu”. Avva Sisoe, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 211.

În literatura duhovnicească avem relatări convingătoare care ne fac să înţelegem că pocăinţa poate face din păcătoşi notorii sfinţi emblematici. Ei, în momentul în care s-au decis pentru Dumnezeu, au intrat în dinamica despă-timirii ca stare, dar pentru a se putea lupta apelau la pocăinţa ca Taină regenerându-şi puterile sufleteşti. Un asemenea exemplu ni-l dă arhi-cunoscuta Maria Egipteanca, de care se face pomenire atât la 1 aprilie cât şi-n duminica a 5-a din postul mare:

---

În una din mănăstirile Palestinei s-a aflat un ieromonah bătrân cu numele de Zosima, care era atât de îmbunătăţit cu viaţa, că mulţi monahi din mănăstirile din preajmă veneau la el spre a căpăta cuvânt de aleasă învăţătură. Şi a petrecut el cincizeci şi trei de ani într-acea mănăstire, păzind cu asprime şi cu duh puternic toată pravila monahicească şi aducând lui Dumnezeu laude, fără oprire. Dar într­o zi, cercetat fiind de diavol, el a avut un gând de deşartă slăvire, zicându-şi: "Oare se află în această pustie vreun om sau monah care să mă întreacă?”

Atunci i s-a arătat îngerul – şi i-a zis:

- “O, Zosima, mare a fost nevoinţa ta până acum, dară nimeni nu se află între oameni care s-ar putea arăta pe sine ca desăvârşit. Drept aceea, ca să afli câte căi sunt spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum odinioară Avraam, şi mergi în una din mănăstirile ce se află lângă râul Iardanului”.

De îndată, Zosima, urmând îndemnul a ieşit din acea mănăstire şi a purces spre locul arătat lui de înger. Ajungând la mănăstirea de lângă râu, a fost primit de egumen, dându-i găzduire. Acolo, Zosima a văzut pe monahi strălucind în faptele cele bune şi cu duhul arzând de dragostea Domnului. Cântarea lor era neîncetată, privigherea era toată noaptea. Cuvinte deşarte nu erau între dânşii, iar gâlcevile omeneşti nici nu ştiau de ele. Se socoteau morţi cu trupul, hrana lor fiind Cuvântul Domnului. Şi era acolo obiceiul, ca monahii, în vremea marelui şi sfântului post, să iasă şi să se ducă, fiecare, singur, în pustia fără capăt din preajma mănăstirii – şi acolo, în rugăciune şi-n postire, să aducă aleasă laudă lui Dumnezeu.

Aşa că, Zosima ieşind din mănăstire, a trecut Iordanul – şi a intrat în pustie, luând cu el puţină hrană şi haina de pe el. Şi mergând douăsprezece zile, s-a oprit într-un loc aşa de pustiu, că parcă niciodată nu călcase picior de om pe acolo. A stătut – şi şi-a făcut cele cuvenite rugăciuni, cântând şi închinându-se. Cum stătea el aşa, a văzut de-a-dreapta o umbră, care semăna a trup omenesc. Părându-i-se că-i o nălucire diavolească, s-a spăimântat şi s-a închinat. Lepădând frica, s-a întors cu faţa într-acolo – şi a văzut pe cineva cu trup gol, alergând încolo. Şi avea pielea arsă de soare, iar părul îi era alb, tot, ca lâna.

Zosima a alergat spre arătarea aceea, înfundându-se în pustie şi mai adânc. După ce s-a apropiat, încât să poată fi auzit glasul, Zosima a strigat:

— De ce fugi de mine, şi cine eşti tu?

Arătarea a dat glas, zicând:

— Ava Zosima, iartă-mă că nu mă pot arăta ţie; căci sunt femeie goală, - ci, dacă vrei să-mi dai mie, păcătoasei, rugăciunea şi binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea…

Atunci, frică mare a cuprins pe Zosima, căci de unde femeia aceea îi cunoştea numele nevăzându-l niciodată? Şi-a dezbrăcat atunci haina ce-avea pe deasupra şi i-a aruncat-o, întorcându-şi faţa în altă parte. Femeia a luat haina şi s-a acoperit. Apoi a zis lui Zosima:

— De ce te-ai ostenit a veni să vezi o femeie păcătoasă, de la care nimic nu ai a învăţa?

Iar Zosima, i-a zis, căzând în genunchi:

— „Binecuvântează-mă!…” – dar femeia a îngenunchiat şi ea, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce voeşte mântuirea sufletelor omeneşti…”

Şezând apoi întru vorbire duhovnicească, femeia a întrebat pe Zosima:

— Spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum împăraţii şi cum stau bisericile?

Zosima a răspuns:

— Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace – şi aşa, roagă-te necontenit pentru noi şi pentru acestea toate…

Atunci ea a început să se roage cu putere, ridicându-şi ochii în sus – şi mâinile înălţându-şi. Zosima privind către ea, a văzut-o ridicată de un cot de la pământ – şi foarte tare s-a înfricoşat. S-a aruncat aşadar în genunchi şi plângând zicea doar atâta: „Doamne miluieşte”.

După ce femeia a stătut din rugăciune, părintele Zosima i-a zis:

— În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut din Fecioară, spune-mi pentru ce porţi goliciunea aceasta şi pentru ce ţi-ai omorât trupul, neascunzând de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui, ca să se arate mărirea lui Dumnezeu…

Iar femeia i-a răspuns:

— Ruşine mi-i de mine şi de faptele mele, părinte, şi a ţi le povesti, mare scârbă am, - dar fiindcă văzut-ai trupul meu gol, îţi voi arăta golit şi duhul meu, nu spre lauda mea cumva, ci ca să vezi ticăloasa mea alcătuire şi să te rogi pentru mine lui Dumnezeu…

Stând, a povestit astfel părintelui Zosima:

— Eu, părinte, m-am născut în Egipet şi când eram de doisprezece ani, m-am lepădat de dragostea părinţilor mei şi m-am dus în Alexandria. Acolo, mi-am întinat fecioria şi-am început a face desfrânare. Şaptesprezece ani şi încă mai mult am făcut desfrânare în popor, având aprindere fără saţ în trupul meu păcătos. Astfel vieţuind, am văzut într­o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergând spre mare.

Atunci am întrebat pe unul de aproape:

— “Unde merg oamenii aceştia?” – şi acela mi-a răspuns:

— Merg la Ierusalim, unde peste puţin este prăznuirea înălţării Sfintei Cruci.

Şi i-am zis lui:

— Mă vor lua, oare, şi pe mine?

El mi-a răspuns:

— De vei avea bani pentru chirie şi hrană, de ce oare, nu te-ar lua?

Şi eu, neruşinată, i-am spus:

— N-am bani nici de chirie, nici de hrană, dar voi merge cu ei pe corabie şi le voi da trupul meu drept plată pentru acelea.

Iartă-mă, părinte Zosima, că spurc văzduhul cu vorbele mele.

Aşadar, acel tânăr auzind neruşinarea vorbelor mele, a mers spre tovarăşii lui, râzând. Atunci am mers şi eu în mijlocul lor şi sărind, le-am spus:“Luaţi-mă cu voi, că nu vă voi fi neplăcută”. Ei m-au luat în corabie – şi-am început a pluti pe mare.

Cele ce-am făcut acolo, cum ţi-le voi putea spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va auzi? Că pe toţi eu i-am chemat la păcat – şi încă în ce fel!… Cum de-a putut suferi marea şi văzduhul, desfrânarea mea? Şi de ce nu şi-a deschis gura pământul, să mă înghită de vie în iad, pe mine, păcătoasa, care şi pe alţii am adus la păcat?!… Socotesc, părinte, că bunul Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El care nu vrea moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

M-am dus, aşadar, la Ierusalim şi, câteva zile înainte de praznic am făcut şi acolo multe şi mari rele, chemând spre păcat şi pe alţii, nu numai pe cei cu care venisem. Când a venit praznicul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, am mers şi eu, nevrednica şi păcătoasa, la biserică, şi am stătut în pridvor, cu gânduri neruşinate. Când a venit ceasul Înălţării, am vrut să intru în biserică, odată cu norodul ce se îmbulzea, - dar o putere nevăzută ce sta înaintea mea, nu mă lăsa să intru, - mă împingea înapoi. Şi, iar m-am silit să intru, şi din nou puterea m-a împins înapoi. Toţi au trecut pragul, ci numai eu stăteam singură, lepădată în pridvor. Fiind cuprinsă de ruşine şi de desnădăjduire, stăteam într-un colţ, - şi am început atunci a prinde în nevrednicul meu cuget şi în putregăiosul meu duh, lumina înţelegerii mântuitoare, - porunca Domnului cea strălucită arătându-mi că tina faptelor mele mă opreşte să intru în biserică. Deci am început a plânge, şi tânguindu-mă, mă băteam în piept, suspinând din adâncul inimii mele.

Atunci, plângând în locul în care stam, am văzut sus pe perete icoana Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi am zis către Ea, ţinându-mi privirea aţintită acolo: “O, Fecioară Stăpână, care ai născut pe Dumnezeu Cuvântul, ştiu că nu se cade mie, nevrednica şi stricata, să privesc spre cinstita icoana Ta ci se cuvine cu drept, să fiu lepădată… Dar de vreme ce am auzit că Dumnezeu, Fiul Tău, a venit să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care de la nimeni altul nu am ajutor – şi porunceşte ca să-mi fie dată şi mie intrarea în biserică, să pot vedea cinstitul lemn pe care cu trupul s-a pironit Dumnezeu cel născut de Tine. Mijloceşte Tu, Stăpâno, către Fiul Tău, să fiu şi eu primită, că de-acum nu voi mai întina trupul cu stricăciunea desfrânării. Ci, după ce voi vedea sfânta Cruce a Domnului, mă voi lepăda cu totul de lume şi voi ieşi acolo unde Tu mă vei îndruma”.

Acestea zicând şi aprinzându-mă cu credinţă, am păşit spre prag şi nimeni nu m-a mai oprit să intru. Atunci, m-a cuprins o spaimă mare şi căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Crucii, sărutându-l cu frică. Pe urmă, am mers la icoana mijlocitoarei mele şi, plecând genunchii, m-am închinat ei, rugând-o cu mare aprindere în suflet, să mă povăţuiască ce am de făcut. Am auzit atunci un glas de departe spunându-mi: “De vei trece Iordanul, bună odihnă vei avea!” Am căzut cu fruntea în pământ şi am zis: “Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa!” După aceea am ieşit din pridvorul bisericii, şi cu grabnică alergare am plecat.

Aflând poarta care ducea spre pustie, am ieşit şi am început călătoria. Când soarele s-a aplecat spre apunere, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, aproape de Iordan. Am intrat şi m-am împărtăşit cu cinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. A doua zi, aflând o luntre mică, am trecut de cealaltă parte a Iordanului şi am venit în pustiul acesta. De atunci şi până azi, aici m-am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de viforul sufletului, pe mine, ceea care m-am întors către El…

Atunci, Zosima, a zis către ea:

— Şi de când locuieşti în pustia aceasta?

Iar ea i-a răspuns:

— „Socotesc că vor fi ani patruzeci şi şapte, de când am ieşit din sfânta cetate. Dar hrană şi veşminte ce-ai avut?” i-a zis ei Zosima.

— Când am trecut Iordanul am avut cu mine trei pâini şi jumătate – şi care, uscându-se, s-au împietrit. Din ele gustând câte puţin mi-au ţinut şaptesprezece ani. După aceea m-am hrănit cu verdeţurile din pustietatea asta. Cât despre îmbrăcămintea mea, de mult s-a zdrenţuit şi a pierit, ca să pot suferi deplin zăduful verii şi îngheţul iernii. Şi aşa, de multe ori, zăceam goală şi nemâncată la pământ, ca să pot răscumpăra grelele mele păcate. Mă hrănesc cu nădejdea mântuirii mele şi mă îmbrac cu desbrăcarea păcatului, căci scris este că nu numai cu pâine va fi omul viu, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu, - iar cei ce nu aveau acoperământ, în piatră s-au îmbrăcat, când s-au dezbrăcat de veşmântul păcatului.

Auzind cuvintele din Sfânta Scriptură, părintele Zosima a grăit către ea:

— Cum de-ai învăţat psalmii şi scripturile?

Şi ea a răspuns:

— Carte n-am învăţat niciodată – şi om afară de tine, n-am văzut de când am păşit în pustie, dar Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător, învaţă şi pe cel neştiutor…

Mult s-a minunat atunci Zosima. Pe urmă, dorind a afla şi alte învăţături, a întrebat-o astfel:

— Cum de-ai petrecut atâta vreme aici, fără ca să nu te cerce tulburarea?

Ea i-a răspuns:

— Mă înspăimânt, părinte, să-ţi spun aceasta. Îndelungă vreme am luptat cu ispitele şi cu gândurile proaste, întocmai ca şi cu nişte fiare. Dorit-am de multe ori viaţa, vinul şi cântecele stricăciunii mele de odinioară, - dar de îndată, spăimântându-mă, începeam să plâng şi să mă bat în piept, aducându-mi aminte de făgăduinţele ce-am făcut Maicii Preacurate, de Dumnezeu Născătoare. O rugam pe Ea să gonească de la mine gândurile acelea, - şi vedeam atunci o lumină care mă înconjura de pretutindeni, scoţându-mă din valuri şi alinându-mă. Şi iar venea furtuna gândurilor, clătindu-mă, şi din nou mă rugam, căzând zi şi noapte întreagă cu trupul la pământ, până ce lumina cea dulce se pogora asupra mea, gonind duhurile şi potolind duhul. Şi aşa, necontenit, Ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte de tot pasul…

Zicând acestea, femeia s-a oprit – după care a spus lui Zosima:

— Iată, aici este sfârşitul povestirii celei despre mine… Mai multe nu-ţi voi spune, întru cât toate ai aflat. Ci, acum, cuvioase părinte Zosima, roagă-te pentru păcătoasa de mine.

Iar Zosima a mers către ea – şi închinându-i-se, cu lacrimi i-a grăit:

— Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, Cel ce minunate bunuri dăruieşte celor ce se tem de El…

Ea l-a oprit spunându-i:

— În numele lui Iisus Hristos Mântuitorul, rogu-te omule a lui Dumnezeu, să nu spui nimănui cele ce-ai auzit. Ci mergi acum cu pace, şi iarăşi în anul viitor vino să mă vezi…

Zosima a mai zis:

— Slavă lui Dumnezeu, Cel ce atâtea a dăruit celor ce-L iubesc!…

În umilinţă, femeia l-a rugat:

— Rogu-te iarăşi părinte, ca în sfânta şi marea Joie, în seara cinei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al Său şi să-mi aduci, aşteptându-mă pe mine de partea cealaltă a Iordanului, ca să mă împărtăşesc şi eu cu darurile de viaţă făcătoare.

Acestea zicând, s-a dus în cea mai dinlăuntru pustie.

Iar Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut picioarele ei. Pe urmă, s-a întors, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu - şi a purces spre mănăstirea sa. Gândind apoi la lungimea curgerii anului, dorea ca să fie numai o zi anul acela, de-ar fi fost cu putinţă.

Iar când s-a apropiat întâia Duminică a marelui post, au ieşit fraţii, după obicei, în pustie, cântând. După ce s-a întors şi s-a apropiat seara cinei celei de Taină, a făcut Zosima ceea ce i-se poruncise lui: a pus într-un vas mic şi prea curat, din trupul şi sângele lui Hristos, iar într­o coşniţă puţine smochine uscate şi un pumn de linte muiate în apă. Pe urmă a purces spre malul Iordanului.

Zăbovind sfânta, Zosima n-a dormit, ci cu răbdare privea spre pustie, s-o vadă venind. Şi stând aşa, se ruga lui Dumnezeu să vadă iarăşi faţa aceea plină de umilinţă şi de dragoste pentru Domnul. Apoi se gândea cum de va trece ea Iordanul, căci nici punte şi nici vreo luntre nu se afla în preajmă. Tot atunci ea s-a arătat pe celălalt mal, iar Zosima s-a umplut de bucurie, preamărind pe Dumnezeu. Făcând semnul crucii asupra Iordanului, sfânta a purces pe apă, umblând ca pe uscat – şi a venit la el, zicându-i: “Binecuvântează, părinte, binecuvântează!…”

Spăimântat de minunea călcării apei, Zosima a zis către dânsa cu cutremur:

— Cu adevărat nemincinos este Dumnezeu, că El împlineşte toate, celor ce ascultă de El!… Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă a Ta, cât de departe sunt de măsura desăvârşirii!…

A rostit apoi “Simbolul Credinţei” şi “Tatăl nostru”, după care sfânta s-a împărtăşit cu preacinstitele şi preacuratele Taine ale Domnului Hristos.

Ridicând mâinile la cer, sfânta a strigat: “Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta!”

Zosima, apropiindu-se, i-a zis:

— Gustă puţin din aceste merinde, pe care le-am adus.

Sfânta a luat câteva fire de linte – şi a mulţumit zicând:

— Roagă-te, părinte, pentru mine – şi adu-ţi aminte de ticăloşia mea.

Şi i-a răspuns Zosima:

— Tu să te rogi pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru toată lumea…

Şi aşa, a lăsat-o să plece.

Ea a însemnat cu crucea, din nou, Iordanul şi l-a trecut peste faţa apei. Şi a plecat în ale sale şi Zosima.

Trecând anul, Zosima a trecut iarăşi în pustie spre minunata vedenie. Privea în dreapta şi în stânga, căuta cu ochii în toate părţile, iar după ce n-a văzut nicăieri nimic, s-a rugat, cerând să-i arate pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a i se asemăna. Aşa rugându-se, a ajuns la locul din ceilalţi ani – şi a aflat acolo pe sfânta moartă, cu mâinile strânse şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Plângând şi citind psalmii cei de cuviinţă la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare, zicându-şi apoi în sine: “Cum oare voi săpa groapa pentru ea?” Atunci, din pustie a venit către el un leu, păşind blând spre trupul sfintei.

Zosima a zis atunci: „Sunt bătrân şi nu pot a-i săpa groapa, - ce mă voi face, oare, Doamne?”

Auzind aceasta, leul, ca şi când ar fi primit o poruncă de la Dumnezeu, a început a scurma cu putere pământul cu labele sale, făcând groapă. În ea, Zosima a aşezat trupul sfintei, acoperindu-l apoi cu pământul ce fusese scurmat de leu. Şi nu avea pe ea sfânta decât haina veche şi ruptă pe care i-o aruncase cândva cuviosul Zosima.

După aceea, leul, blând ca o oaie, s-a dus în pustie, iar Zosima s-a întors într-ale sale, binecuvântând şi lăudând pe Hristos Dumnezeul nostru.

Ajungând la mănăstirea sa, a spus tuturor monahilor despre cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic. Iar ei s-au minunat, şi au început a-i face pomenire cinstind ziua morţii ei.

Iar Zosima, când era aproape de o sută de ani, s-a dus spre cele veşnice către Domnul.

Şi unii de la alţii, monahii au trecut din gură în gură şi din veac în veac povestirea vieţii sfintei Maria Egipteanca, până ce sfântul Sofronie a scris-o pe ea, ca să ne rămână plăcută aducere aminte despre o viaţă pe care o păcătoasă a petrecut-o în pustie, ca să-şi răscumpere păcatele ce făcuse – şi ca să ne rămână pildă întru aceasta.

Iar bunul Dumnezeu dulce răsplătire i-a dat, curăţind-o pe ea de toată spurcăciunea – şi primind-o în ceata sfinţilor Săi, în veşnică fericire, unde se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre – şi întru veşnica slavă a Lui, acum şi pururea – şi în vecii vecilor. Amin.

---

Ne este limpede, analizând acest caz tipic de pocăinţă sinceră, că porţile despătimirii şi sfinţirii vieţii sunt deschise oricui. În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul afirmă acest lucru: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Întreaga Evanghelie este rezumată în acest verset. Cel ce crede şi are frică de Dumnezeu se pocăieşte şi face paşi pe calea despătimirii. “Bunătatea lui Dumnezeu, spune Cuviosul Isaia Pustnicul, se arată în aceea că în clipa în care se întoarce omul de la păcatele lui, îl primeşte cu bucurie şi nu-i mai socoteşte acele păcate… să ne ostenim deci din toată inima până suntem în trup – şi e scurt timpul vieţii noastre – să luptăm ca să moştenim bucuria veşnică cea negrăită”. Cuviosul Isaia Pustnicul, “Douăzeci şi nouă de cuvinte”, Filocalia 12, Bucureşti, 1991, p. 165.

Viaţă adevărată nu poţi avea decât prin Hristos. Omul însetat de viaţă poate fi amăgit şi atras de reclamele false pe care i le îmbie diavolul. Setea lui de infinit poate fi adăpată cu surogate şi pervertită. Este valabilă şi acum afirmaţia Proorocului: “Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine izvorul apei celei vii, M-a părăsit, şi şi-a săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13). Dacă se caută mulţumirea în sex, în droguri, în băutură şi în bani, la un moment dat se constată că rezultatul este un suflet pustiit şi un trup secătuit de vlagă.

Pocăinţa singură poate întinde colacul de salvare. Nu numai când este vorba de sex, ca în cazul Mariei Egipteanca, dar şi atunci când e vorba de droguri şi de alcool omul are posibi-litatea reabilitării. Trebuie doar să vrea serios acest lucru. Iar voinţa i-o întăreşte o credinţă sinceră în Dumnezeu.

Este important momentul în care cel prins în mreaja viciului îşi pune problema vieţii sale duhovniceşti în mod serios. Primul lucru pe care trebuie să-l facă atunci este să-şi caute un părinte duhovnicesc. Găsindu-l, să apeleze la el cu toată sinceritatea şi hotărârea de a-i urma sfatul. “Înainte de toate, alege-ţi, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută şi desăvârşită, adică caută cu toată silinţa să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor… Iar aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuşi…”. Ignatie şi Calist Xantopol, Filocalia 8, Bucureşti, 1979, p. 32.

N-are nici un sens o falsă pudoare, atunci când eşti robit de patimi, nici mândria prostească de a nu te umili în faţa unui om. Pentru că omul acela este slujitorul lui Dumnezeu pentru salvarea sufletului tău. Duhovnicul te va elibera de povara care îţi sufoca viaţa duhovnicească şi-ţi va arăta drumul cel bun.

Sfântul Ioan Scărarul ne relatează cazul unui tâlhar care şi-a venit în sine şi s-a hotărât să se călugărească. Dorul de a-şi schimba viaţa era atât de puternic încât a acceptat să facă o spovedanie, nu în taină ci, cu glas tare în mijlocul bisericii. “Unul din fraţii aflaţi acolo a îndrăznit să-mi spună: am văzut pe cineva ţinând o hârtie scrisă şi o trestie; şi când cel ce zăcea jos îşi spunea un păcat, acela îl ştergea cu trestia.” Scara, Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 85.

Este o realitate faptul că prin Spovedanie Dumnezeu ne curăţeşte de toate fărădelegile şi ne primeşte din nou în comuniune cu Sine. Este grăitoare în acest sens o rugăciune: “Tu, Cel ce ai venit să chemi la pocăinţă, nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, ai milă şi îndurare şi Te milostiveşte spre sufletul meu; rupe zapisul faptelor mele cele rele şi urâte şi mă povăţuieşte la calea cea dreaptă, ca umblând întru adevărul Tău, să pot scăpa de săgeţile vicleanului şi aşa să stau fără osândă înaintea înfricoşătorului Tău divan.” Saltirea, Bucureşti, 1981, p. 130.

Se obişnuieşte în vremurile actuale ca în firmele mari, în şcoli şi în spitale, să fie angajaţi psihologi. La ei se apelează în cazuri deosebite de labilitate sufletească, de frământări psihice şi de nelinişte. S-ar putea ca psihologul să-i poată da o mână de ajutor celui în suferinţă. El însă, nu-l poate elibera de povara păcatului care-i apasă conştiinţa. Acest lucru îl face numai duhovnicul.

Îmi amintesc în acest sens de o întâmplare mişcătoare din primii mei ani de preoţie. Eram paroh într-un cartier muncitoresc, cu multă lume săracă, dar râvnitoare şi credincioasă. Şi cu toată propaganda ateistă ce o făcea sistemul de atunci, legătura cu Biserica era puternică.

La un moment dat am fost rugat de o credincioasă ortodoxă, a cărui soţ bolnav de cancer suferea cumplit, să mă duc să-i citesc o rugăciune. Punctul sensibil consta în faptul că omul respectiv nu era ortodox, ci maghiar reformat. Ani de zile fusese activist al partidului comunist în câteva fabrici mari şi oficial propagase învăţătura marxistă atee.

M-am dus totuşi cu bunăvoinţă şi cu deschidere sufletească. Mare mi-a fost mirarea însă, că el nu solicita orice rugăciune, ci dorea să se spovedească. Dorea să-şi uşureze conştiinţa şi să se împace cu Dumnezeu.

Nu faptul că era maghiar mă oprea să-l spovedesc, ci o realitate obiectivă: nu era ortodox. Era reformat. Tainele se pot împărtăşi doar unui ortodox. Înţelegând acest lucru mi-a zis: “Doresc să devin ortodox.” Dorea acest lucru pentru a se putea spovedi. Cum botezul reformat îl primeşte, prin iconomie, Biserica Ortodoxă i-am administrat doar Taina Mirungerii şi l-am spovedit.

Pentru mine a rămas spovedania respectivă ca un punct de referinţă. Sinceritatea şi seriozitatea cu care a fost făcută m-au dat gata. Eram convins pentru totdeauna, dacă mai era cazul, că toată făptura omenească are nevoie de această baie duhovnicească care-i spală sufletul de păcate şi-i împacă conştiinţa. Creştinul respectiv era un alt om. Mi-a solicitat şi Taina Sfântului Maslu şi, ştiind că ceasurile-i sunt numărate, mi-a cerut să-i oficiez slujba înmormântării. Era împăcat cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu propria-i conştiinţă.

Aşadar să ne spovedim cât mai des. Pocăinţa, ca stare, să ne însoţească toată viaţa. “Precum mâncăm, bem, grăim şi auzim, tot aşa de firesc suntem datori să ne pocăim”. Sf.Marcu Ascetul, Despre pocăinţă, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 223.  Prin pocăinţă din păcătoşi devenim sfinţi şi avem perspectiva vieţii veşnice fericite.

---

4. Înfrânarea

Recăderea este periculoasă. Cel ce s-a eliberat de o povară păcătoasă trebuie să aibă grijă să nu recidiveze. Puterea celui rău nu va înceta să-l ispitească din nou pentru a-l recâştiga. "Când duhul necurat, spune Mântuitorul, a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45).

Dacă am reuşit să scăpăm, prin pocăinţă, de patimi, este de neapărată trebuinţă înfrânarea. Vorbind, de exemplu, despre înfrânarea pânte-cului, Sfântul Ioan Casian spune: “De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature". Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, op. cit. p. 98.  Aşa trebuie procedat cu toate celelalte trebuinţe fireşti care pot deveni, prin lipsa înfrânării, patimi.

Eliberaţi din robia patimilor avem nevoie de o adevărată artă în a ne feri de ele, de toate. Nici una nu trebuie neglijată, pentru că ele formează, oarecum, un întreg, un balaur cu multe capete, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, căruia tăindu-i un cap scoate altul la iveală. Aşa că nu numai îmbuibarea pântecelui, care facilitează desfrânarea, ci toate – culminând cu slava deşartă – sunt periculoase. Aceasta din urmă e prezentă, adeseori, chiar când ni se pare că suntem eliberaţi de patimi. Ea creşte chiar pe locul unde au fost tăiate alte capete, hrănindu-se cu sângele lor, ea poate răsări chiar din smerenie.

Este nevoie, deci, de înfrânare pentru a nu recădea în patima de care te-ai eliberat şi care devenise ca o a doua natură. Literatura duhovni-cească ne pune la îndemână multe întâmplări de felul acesta. Avva Dorotei ne relatează un caz tipic.

Un tâlhar s-a călugărit. I-a părut rău de viaţa lui ticăloasă, s-a spovedit şi a intrat în obşte hotărât să nu mai fure. Ne relatează Părintele ce s-a întâmplat apoi: “Într­o bună zi a venit la mine fratele şi mi-a zis: iartă-mă şi roagă-te pentru mine căci eu fur pentru a mânca. Eu i-am zis: de ce furi? Ţi-e foame? Da, mi-a zis el, mi-e foame înaintea mesei rânduite pentru fraţi, şi nu pot cere de mâncare mai devreme. Eu i-am zis: de ce nu mergi să vorbeşti cu avva? El a spus: mi-e ruşine. Eu i-am zis: vrei să mergem împreună? Mi-a răspuns: cum vrei tu părinte. Am mers deci, să-i spunem avvei şi el mi-a zis: fii bun şi ocupă-te de el. Atunci l-am luat cu mine şi în prezenţa lui i-am spus chelarului: fii bun şi de câte ori va veni acest frate la tine, nu importă la ce oră, dă-i tot ce doreşte, şi nu-i refuza nimic. Chelarul m-a ascultat, zicându-mi: dacă-mi porunceşti, eu o să fac. Fratele cu pricina a făcut acest lucru câteva zile, apoi s-a reîntors să-mi zică: iartă-mă părinte, eu am reînceput să fur. Eu i-am zis: de ce? Nu-ţi dă chelarul tot ce vrei? Ba da, dar mi-e ruşine de el. L-am întrebat atunci: dar de mine îţi este ruşine? Nu! Mi-a spus el. Eu i-am zis: ei bine, când ai nevoie de ceva vino şi ia de la mine, şi nu mai fura. Eu atunci aveam ascultarea la infirmerie. Fratele venea deci la mine şi lua tot ce dorea. Totuşi peste câteva zile a reînceput să fure şi a venit la mine foarte trist şi mi-a spus: iartă-mă că eu iarăşi fur! Eu i-am zis: de ce frate? Nu-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie? El a răspuns: ba da. Şi eu i-am zis: atunci de ce furi? Eu mi-a zis: iartă-mă, nu ştiu de ce, aşa din senin, fără motiv. Atunci eu l-am întrebat: spune-mi sincer, ce faci cu cele furate? Le dau asinului să le mănânce.” Cf. † Andrei – Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi Comuniune, Alba Iulia, 1998, p. 36.  Cu bietul frate s-a întâmplat ce spusesem mai înainte: păcatul devenise ca o a doua natură.

Patima furatului devenise pentru el un mod de viaţă. Chiar după intrarea în mănăstire, în primă fază, nu s-a putut înfrâna. Totuşi, mai apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit această neputinţă.

Este foarte important, pentru a te putea înfrâna de la păcatele spovedite, să te fereşti de ocazii. Este elementar, dacă doreşti să scapi de apucăturile rele, să eviţi locurile care ţi-au facilitat căderea şi persoanele cu care ai păcătuit. Nu va fi deloc uşor, pentru că obişnuit cu un anume mediu şi cu dulceaţa păcatelor, o să le simţi lipsa.

Ne autoamăgim atunci când credem că ne putem elibera de patimi frecventând locurile şi persoanele care ne-au făcut să cădem. Trebuie să ajungem în o asemenea stare sufletească încât să urâm păcatele. Este foarte sugestiv în acest sens Sfântul Isaac Sirul, care ne spune că este un paradox a vrea să scapi de patimi, dar a dori pe mai departe prilejurile lor. “Păcatele nu le iubim, dar pricinile ce le aduc în noi le primim cu plăcere. De aceea cele din urmă se fac pricinuitoare ale celor dintâi prin lucrarea lor. Cel ce iubeşte prilejurile patimilor se supune fără voie patimilor şi se face rob lor. Cel ce-şi urăşte păcatele sale încetează a le face, şi cel ce le mărturiseşte dobândeşte iertarea”. Cuvintele despre sfintele nevoinţe, LX, Filocalia 10, Bucureşti, 1981, p. 275.

Pentru un beţiv prilejul de a păcătui este cârciuma, pentru un narcoman “gaşca” şi discoteca. Aceleaşi medii facilitează desfrâul şi alte păcate. Numai că pentru a-l smulge pe tânăr din “gaşcă” şi din discotecă trebuie să-i oferi altceva. Să-i oferi o comunitate în care să se simtă bine, să-i oferi prilejul unei comuniuni sfinte.

Dacă-l laşi în mediul viciat, pe omul ce a reuşit să se smulgă din păcat, este foarte probabil că va recădea. Tovarăşii de desfătări îl vor persifla, îi vor demonstra că ceea ce face este “anormal”, că a renunţat la “libertatea” pe care o are omul de a duce o viaţă “normală”. Despre aceştia Sfântul Petru zice că “sunt izvoare fără apă şi nori purtaţi de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns. Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunea lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2, 17-22).

Este sugestivă, în ce priveşte frecventarea locurilor şi a societăţilor care te-au făcut să cazi, următoarea întâmplare, cu un căruţaş. Nenea Ion trăia din cărăuşie, el şi familia lui. Din nefericire s-a dedat la băutură. Când încheia o zi de muncă oprea căruţa în faţa cârciumii şi-şi irosea banii cu prietenii. Soţia şi copiii erau exasperaţi: venea beat acasă şi făcea scandal. Situaţia devenise insuportabilă.

Din fericire a înţeles şi el că nu e bine. S-a dus la biserică, s-a spovedit şi s-a hotărât să fie bun. Părintele duhovnic i-a dat un canon simplu, dar eficient: să nu mai treacă prin faţa cârciumei.

Şi-a ţinut canonul cu străşnicie o vreme. Când însă a socotit că nu mai e nici un pericol, că pofta de băutură i-a trecut, într­o seară n-a mai ocolit uliţa cu cârciuma. Îi era mai drept drumul spre casă prin faţa cârciumei. Întâmplarea a făcut ca în curte să fie unul dintre vechii lui prieteni. Acesta-l zării şi-l cheamă: “ştiu c-ai devenit sfânt, şi nici nu te îmbiu să bei, dar opreşte o leacă să schimbăm două vorbe”. S-a oprit, a intrat în curte, au schimbat două vorbe, apoi mai multe şi, îmbiat fiind doar să guste, a gustat dintr-un pahar cu ţuică. Gustarea i-a fost fatală. I-a revenit apetitul pentru băutură şi starea lui de pe urmă a ajuns mai rea decât cea dintâi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte patimi, atât de răspândite astăzi: consumul de droguri, desfrâul, fumatul şi pentru tinerii necăsă-toriţi, masturbaţia. Consumul de droguri are efecte catastrofale. Cel ce ajunge dependent de ele este într­o stare mai rea decât un alcoolic. Şi alcoolicul devine dependent de băutură, dar cu un efort susţinut, poate scăpa. Narcomanul mai greu. El este în stare să fure, să intre-n afaceri dubioase, pentru a-şi procura narcoticele necesare. În acest caz este fatal începutul, care poate-i din curiozi-tate. O singură ţigară cu stupefiante, o mică doză luată în băutură, este fatală. Ea va cere altele şi altele. Omul se dărâmă sufleteşte şi trupeşte. În cazul tuturor patimilor amintite, repet, este necesară evitarea ocaziilor de a recădea. Localu-rile şi prietenii care te-au dus la cădere trebuiesc evitate. Spune Domnul Hristos acest lucru: “Dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul veşnic. Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în ghenă" (Matei 18, 8-9). Este evident că-i vorba, aici, de o exprimare metaforică. Ochiul, mâna, piciorul, sunt persoane apropiate, de care foarte greu te poţi dispensa.

Citim în "Carte foarte folositoare de suflet" Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Bunavestire Bacău, p.38  că un om înstărit trăia de mută vreme cu o slujnică. El era, totuşi, un om care-şi punea problema religioasă. Când se spovedea, duhov-nicii îl sfătuiau să întrerupă această relaţie păcătoasă. Petru el era însă foarte greu. Iar duhovnicii îl opreau de la împărtăşanie.

S-a găsit, mai apoi, un duhovnic iscusit care i-a zis: “Ştiu că duhovnicii tăi de până acum au fost aspri şi n-au voit să te dezlege, eu te dezleg cu condiţia să pleci la ţară cincisprezece zile, iar slujnica să rămână acasă. A acceptat omul şi, după cincisprezece zile, a venit bucuros şi triumfător la duhovnic, ca şi cum ar fi fost din nou fecior. Duhovnicul i-a zis iarăşi: “văd că poţi lupta împotriva patimii, şi am intenţia să-ţi dau voie să te împărtăşeşti, dar pentru a mă putea lămuri definitiv, trimite-o pe slujnică cincisprezece zile la ţară şi tu rămâi în oraş”. După ce au trecut şi aceste zile, bucuros fiind omul de biruinţa sa, duhovnicul a avut cu el o discuţie foarte serioasă, convingându-l să se însoare cu o femeie potrivită. Tactul duhovnicului de a-l scoate din mediul ce-i producea această cădere a dat rezultat.

O problemă foarte gingaşă, mai ales pentru cei tineri, este următoarea: l-ai scos din mediul viciat, dar ce-i oferi în loc? Omul e dornic de comuniune. Are nevoie de un mediu în care să se simtă bine. Are nevoie de o biserică în care oamenii sunt preocupaţi de cele duhovniceşti, cu tineri implicaţi în viaţa religioasă. Şi toate acestea în mare măsură depind de preot. Pentru că altfel, chiar dacă l-ai scos din mediul păcătos, rămâne singur şi s-ar putea să se întoarcă la “gaşca” lui, unde avea totuşi un dram de "comuniune".

Dacă ferirea de ocazii este o măsură elementară pentru a te putea înfrâna, privind lucrurile de o poziţie mai înaltă, şi mergând până la rădăcina patimii, vom ajunge la războiul cu gândurile. “Aţi auzit, zice Mântuitorul, că s-a zis celor de demult: să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”. (Matei 5, 27-28).

Momentul decisiv, în desfăşurarea patimii, este acela în care, războindu-ne gândurile, raţiunea noastră consimte, sau nu, să facă un lucru. Gândurile sunt stimulate de firea noastră căzută, de lume şi de diavoli.

Este greu ca, la începutul vieţii noastre duhovniceşti, să putem birui gândurile. Dar chiar dacă la acest nivel pierdem lupta, putem opri păcătuirea cu fapta ocolind ocaziile, aşa cum am spus mai înainte.

Paza minţii sau a gândurilor, o recomandă cu insistenţă Părinţii. Pentru că gândurile pătimaşe sunt stârnite de satana pentru a ne determina să facem un păcat cu care ne obişnuisem, sau ne sugerează unul nou.

Sfântul Diadoh al Foticenii, comentând cuvintele Mântuitorului, că “din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrâuri, furtişa-guri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19), va zice lucrul următor: “E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele. Dar nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor." Diadoh al Foticenii, Cuvânt ascetic, 83, Filocalia 1, Sibiu, 1947

Când apare gândul rău, imediat, trebuie să apelăm la ajutorul Domnului Hristos prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Dar chiar şi gândul bun trebuie închinat lui Hristos ca nu cumva dracul să-l pângărească şi să-l schimbe în unul rău. “Am gândul de a primi pe străini, zice Evragrie, şi-l am într-adevăr pentru Domnul dar, venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă”. Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi gândurilor, 6, op. cit.

Pentru a nu intra gândurile rele în inimă trebuie păzite intrările în suflet, trebuiesc păzite simţurile. “Trebuie să avem o mare grijă ca să ne păzim toate intrările sufletului şi mai cu seamă să fim cu atenţie la ochii noştri, pentru că prin ei pătrunde, de obicei, răul în inimă”. Alfons Rodriguez, Calea desăvârşirii creştineşti, IV, Oradea, 1936, p. 229.  De bună seamă că şi celelalte simţuri trebuiesc păzite, mai ales auzul şi pipăitul, dar în acest veac dominat de transmiterea imaginilor văzul este cel mai agresat. Spune Sfântul Siluan Athonitul că imaginaţia, stimulată de imaginile obscene, este tunelul prin care intră dracul în suflet.

Imaginile transmise de televiziune sau privite în reviste, sunt secondate de tot felul de mesaje cuprinse în cărţi şi în ziare. “Cel ce năzuieşte spre rugăciunea curată nu trebuie să se intereseze de ştirile din ziare, nu trebuie să studieze cărţi rele nici, împins de curiozitate, să caute să ştie ceva despre viaţa altora. Toate acestea vâră în minte gânduri necurate, iar când omul încearcă să le analizeze, ele devin din ce în ce mai complexe şi obosesc sufletul lui”. Cuviosul Siluan, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Alba Iulia, 1994, p. 203

Imaginile deşteaptă poftele amorţite din noi. Lucrul acesta-l ştiau foarte bine toţi cei preocupaţi de viaţa duhovnicească. “Făcusem legământ cu ochii mei, zice Iov, şi asupra unei fecioare nu-i ridicam" (Iov 31, 1). De ce? Pentru că ochii sunt ferestrele sufletului şi prin ei intră gândurile rele în inimă. Cine-şi păzeşte ochii are inima în siguranţă. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text, zice: “Cine nu se va mira, văzând pe un om ca Iov, care a stat împotriva diavolului şi nu s-a temut să se lupte cu el, care a biruit toate încercările şi vicleniile acestuia, să nu cuteze să privească la faţa unei femei? Prin aceasta însă vrea să ne înveţe că reţinerea ochilor trebuie s-o deprindă şi cei mai înaintaţi în virtute”. Cf. Alfond Rodriguez, op.cit., p. 230

Exemplele acestea pălesc când ne gândim la orgiile pe care ni le serveşte din plin televiziunea, sau alte mijloace mass-media. De aceea e bine să nu-i faci diavolului hatârul de a intra în discuţie cu el, pentru că până la urmă, te bate în argumente şi te înduplecă.

Ni se par naive, dar sunt realiste, sfaturile unei bunicuţe către nepotul său care pleca să studieze într-un oraş mare: “Dumnezeu să-ţi ajute, dragul bunicii, să-ţi poţi închide uşile”, zise ea la despărţire. “Care uşi, bunico, doar n-o să mă fac portar, acum când am ajuns student?”. Şi bunica-l lămuri cu înţelepciune: “Pe unde vei merge, bagă de seamă, să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale. Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele satanei. Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi. Să nu priveşti imagini păcătoase şi să nu citeşti cărţi pline de otravă. Să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul psalmistului: pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Gândeşte-te neîncetat la cuvintele Mântuitorului Care ne spune că pentru orice cuvânt nefolositor omul va da seama în ziua judecăţii. Şi mai presus de toate să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele. Să o laşi deschisă numai pentru Dumnezeu". Pr. Iosif Trifa, 600 istorioare religioase, Sibiu, 1930, p. 8.

Păcatele încep din gând. Lui trebuie să-i punem frâu. Evagrie Monahul ne spune: “Nepăti-mire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimaşe, pe care Sfântul Pavel a numit-o şi tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns” (Romani 2, 29). Capete despre deosebirea patimilor, 25, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 68.

Este important să nu cochetăm cu gândurile cele rele. În acest sens Patericul ne dă nenumărate exemple. Ne oprim la unul dintre ele: “Un frate oarecare, fiind supărat de gândurile cele din pofta curviei, a mers la un bătrân mare şi l-a rugat, zicând: rogu-te, părinte, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru mine, că mă supără foarte războiul curviei, şi pentru rugăciunile sfinţiei tale mă va izbăvi Dumnezeu de această supărare! Răspuns-a lui bătrânul: bine fiule, voi face rugăciune. Şi aşa bătrânul a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, iar fratele s-a dus la chilia sa. Şi după câteva zile iar a venit fratele la acel bătrân, jeluindu-se că nu se poate izbăvi de acea supărare şi rugându-l să se roage cu de-adinsul lui Dumnezeu pentru dânsul. Apoi bătrânul iar a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: Doamne, arată-mi mie fapta acestui frate şi de unde-i vine lui acea deznădăjduire şi lucrare diavolească într-însul, că m-am rugat Ţie pentru el şi nu s-a izbăvit de supărare. Şi Dumnezeu i-a descoperit lui pe acel frate şi l-a văzut pe el şezând, şi duhul curviei aproape de dânsul, cu care glumea şi râdea şi se mângâia. Pe îngerul lui îl vedea stând departe şi mâniindu-se pe el că nu alerga la ajutorul lui Dumnezeu, ci se îndulcea cu necuvioasele sale gânduri şi tot gândul şi-l da spre mângâirea vrăjmaşului. Şi a priceput bătrânul că partea fratelui este pricina războiului său şi chemându-l, i-a zis: fiule, eu am cunoscut că pricina acelui război eşti tu însuţi, pentru că te îndulceşti şi te mângâi şi te dezmierzi cu acele gânduri spurcate pe care însuţi de voia ta le gândeşti şi le primeşti. Şi aşa l-a învăţat cum să se împotrivească şi să stea împotriva gândurilor sale. Iar fratele, mult folosindu-se, cu rugăciunea bătrânului, a mers la chilia sa”. Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 283

Aşa că paza gândurilor rămâne un exerciţiu foarte important pentru cel ce vrea să se înfrâneze de la păcat. Atunci când apare sămânţa de gând, şi rostind rugăciunea lui Iisus nu poate să-l izgonească, să-şi mute gândul la orice altceva, numai la păcatul sugerat nu.

Câtă vreme nu ne-am tămăduit complet de patimi gândurile rele ne atacă. Omul ajuns înspre desăvârşire nici nu mai visează lucruri rele. Noi fiind încă în război trebuie să ne sforţăm a ne înfrâna. “Toate gândurile necurate stăruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune şi pieire. Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setei, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stăruieşte din pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi a altor gânduri”. Evagrie Monahul, Capete despre deosebirea patimilor, 22, Filocalia 1.  Decisiv este în lupta cu gândurile momentul în care le respin-gem. Cât n-am consimţit cu sugestia păcătoasă, nici nu-i păcat. Păcat începe să fie gândul când consimţim şi ne îndulcim din el.

În războiul cu patimile câştigăm bătălie după bătălie până la victoria finală. Sfântul Maxim Mărturisitorul punctează patru trepte în acest progres înspre biruinţă. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă III, Bucureşti, 1981, p. 121. Ajuns pe prima treaptă omul se înfrânează să nu săvârşească păcatul cu fapta. Pe a doua treaptă omul nu mai păcătuieşte nici cu gândul, şi e de la sine înţeles că neavând gânduri rele nu va purcede nici la fapte. Pe a treia treaptă ajunge la performanţa ca poftele naturale fireşti să nu se mai mişte spre patimi. Pe a patra treaptă fiind, reuşeşte să înlăture din minte orice închipuire sensibilă.

Este limpede că pentru a reuşi să facă această înfrânare, slab fiind, omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Ori acest ajutor îi vine prin ascultarea de un duhovnic – iar prin duhovnic de Dumnezeu – şi prin Sfintele Taine care-i împărtăşesc harul Sfântului Duh.

---

5. Răbdarea

Omul credincios, care s-a pocăit de păcatele sale, care se înfrânează de la rău, nu este scutit de încercări. Rămâne valabil peste veacuri îndemnul Înţeleptului Isus Sirah: “Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Isus Sirah 2, 1).

Necazurile-i vin omului credincios de la diavol, de la lume şi de la firea sa slabă. Ba chiar bunul Dumnezeu îngăduie să vină peste omul preocupat de o viaţă creştină încercări, fie pentru a-i fortifica credinţa, fie pentru a-l certa pentru anumite greşeli şi a-l readuce la calea cea bună.

Este foarte important să le ştim da necazurilor o interpretare duhovnicească şi să le răbdăm. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).

Unul dintre părinţii care n-a fost scutit de necazuri ne sfătuieşte: “Primiţi ca nişte oameni divini orice lovitură. Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi şi mai mult, răbdaţi-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul cu sfinţi”. Arhimandrit Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovniceşti, Constanţa 2000, p. 150.

Modelul absolut de răbdare a suferinţelor este Domnul nostru Iisus Hristos. Încă Proorocul Isaia îl vedea ca pe un Fiu al durerii, batjocorit pentru noi oamenii: “Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă” (Isaia 53, 3).

Sfântul Apostol Pavel, pentru a-i încuraja pe evrei, le dă modelul Mântuitorului: “Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-i; a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi bine aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”. (Evrei 12, 2-4).

Suferinţei trebuie să-i găseşti un sens duhovnicesc, pentru că pe pământ nimeni nu-i lipsit de necazuri. Găsind un sens în suferinţă porţi crucea cu nădejde şi cu drag. Dacă nu găseşti un sens suferinţei vei purta crucea de nevoie, cu lehamite şi cârtind, dar totuşi o vei purta. Dacă te împotriveşti unei cruci, poate, vei da peste alta şi mai grea.

Toma de Kempis ne pune o întrebare retorică: “Socoteşti oare, că scapi de ceea ce nici un muritor n-a putut să scape? Care dintre sfinţi a fost pe lume fără cruce şi fără suferinţă? Şi nici Iisus Hristos, Domnul nostru, cât a trăit, n-a fost un singur ceas fără durerea patimii. Trebuia, zice El, să pătimească Hristos şi să învieze din morţi şi să intre în mărirea Sa (Luca 24, 46). Şi tu cum de cauţi un alt drum, decât drumul acesta împărătesc, care este drumul sfintei cruci?” Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timişoara, 1991, p. 81.

Nefiind în firea omului predispoziţia înspre a purta crucea, înspre a suporta suferinţele, spre a fugi de onoruri, spre a se nevoi, înspre a îndura cu resemnare ocările, trebuie ca tuturor acestora să le descopere, prin harul lui Dumnezeu, un sens pozitiv şi atunci ele vor deveni elemente de ajutor în viaţa spirituală.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Dumnezeu îl conduce pe om spre ţintă cu ajutorul a două mijloace: un mijloc pozitiv, numit Providenţă sau Pronie, şi un mijloc negativ, numit judecată. În virtutea primului mijloc Dumnezeu îl răsfaţă pe om cu toate bunătăţile, îi dă sănătate, îl ajută să realizeze multe lucruri, ca folosindu-se de ele să-L slujească pe El şi să ajungă la mântuire. În virtutea celui de-al doilea mijloc, atunci când omul se abate de la cale, Dumnezeu îngăduie să vină peste el necazuri pentru a-l îndrepta şi a-l readuce la drumul cel bun.

“Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase, spune Sfântul Maxim, tinde de bună voie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela care nu e îndrăgostit de acestea, e tras de la păcat împotriva voii lui şi lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumne-zeit de Providenţă, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osândă”. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 19, Filocalia 3, Sibiu, 1948, p. 252.

Uneori, şi nu rar, omul plin de toate bunătăţile uită de Dumnezeu. În această situaţie, dacă Dumnezeu vrea să-l aducă la cale, îl pune la încercare cu sărăcia. Este cunoscut cazul relatat de Avva Daniil. Pentru Avva Daniil, Pateric, Alba Iulia, 1990, p.56 Un pietrar din Tebaida, cu numele de Evghenie, era foarte milostiv. Din această pricină, cu gândul că dac-ar fi bogat ar deveni şi mai milostiv, Avva Daniil s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea bogăţie. Şi într­o zi, pe când scotea piatră din carieră, a găsit o mare comoară. Cu ajutorul banilor ajunge patrician la Constantinopol, unde Justin era împărat. Numai că “mărirea schimbă firea". Când Daniil s-a dus să-l viziteze ne povesteşte că stând lângă poarta lui “îl văd îndată pe el cu fală şi înconjurat de oameni mulţi şi am zis către el: miluieşte-mă, am să-ţi grăiesc oarece deosebit! Iar el nu a luat aminte, ci şi cei ce mergeau înainte au dat în mine…" Când şi-a revenit la bunătatea de la început? Atunci când Dumnezeu l-a făcut din nou sărac şi lucrător în cariera de piatră.

Răbdarea necazurilor ne ajută şi la biruirea patimilor din noi. Omul care nu este mâncat de rele poate ajunge un răsfăţat indiferent la cele duhovniceşti. “Privegherea, rugăciunea şi răbda-rea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în acestea şi în celelalte va fi ajutat, iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup cumplit se va chinui”. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 19; Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 232.

Necazurile le sunt folositoare oamenilor, din punct de vedere duhovnicesc, ori pe ce treaptă s-ar găsi. Sunt necesare păcătoşilor, pentru a-i întoarce la o viaţă creştinească normală, dar le sunt necesare şi celor înaintaţi din punct de vedere duhovnicesc, pentru a-i fortifica şi a-i ajuta să înainteze spre Dumnezeu.

Pe bună dreptate Sfântul Isaac Sirul ne spune că “încercările sunt neapărat folositoare", şi că “se cuvine celui ce umblă pe calea lui Dumnezeu să-I mulţumească pentru toate cele ce vin asupra lui şi să-şi învinovăţească şi să-şi ocărască sufletul său şi să ştie că nu ar fi fost lăsat de Purtătorul de grijă, dacă nu s-ar fi lenevit”. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXI, Filocalia 10, Bucureşti, 1981, p. 116.

Credincioşii, uitându-se la crucea Domnului Hristos, ştiu că necazurilor trecătoare le urmează cununa cea nepieritoare. Viaţa pămân-tească e scurtă şi eternitatea este fără sfârşit. Sunt convinşi că Dumnezeu îi încununează pe cei ce se luptă. "Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguincioşi să fie nechinuită, ci foarte încercată. De aceea îngăduie focul ispitelor şi retrage puţin harul dat lor de sus şi lasă ca pacea gândurilor să fie tulburată de duhurile răutăţii pentru o vreme, ca să vadă sufletul cui se dăruieşte mai mult”. Cuviosul Nichita Stithatul, 300 de capete, II, 14, Filocalia 6, Bucureşti, 1977, p. 261.

Răbdarea necazurilor îl apropie pe om mai mult de Dumnezeu. La începutul lor, el se roagă lui Dumnezeu ca un străin dar, pe măsura răbdării lor, se apropie de Dumnezeu ca un fiu adevărat. Sfântul Isaac Sirul le şi enumeră pe acestea: “pregetarea, îngreunarea trupului, moleşala mădularelor, trândăvia, zăpăceala cugetării, închipuirea slăbiciunii trupului, încetarea nădejdii pentru o vreme, întunecarea gândurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului… Purtătorul de grijă le rânduieşte pe acestea spre puterea şi trebuinţa celor ce le primesc pe ele”.

Suferinţele, boala şi necazurile, pe care Dumnezeu le îngăduie, sunt un semn că El ne iubeşte şi doreşte să ne îndrepte. Despre drepţi ni se spune că “fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit” (Inţ.Sol. 3, 5-6). De aceea un bătrân îi spunea ucenicului care era bolnav: “fiul meu, nu te întrista din cauza acestei boli, ci-I mulţumeşte lui Dumnezeu, căci ea este ca un foc care îţi va fi de mare folos, dacă tu eşti un creştin de aur”. A mulţumi lui Dumnezeu pentru suferinţele pe care ni le trimite înseamnă a avea o mare evlavie. S-a experimentat faptul că “întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu”. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 56, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 235.

Mai există un adevăr: sunt unii oameni care-L află pe Dumnezeu numai atunci când suferă. Atunci când s-au prăbuşit toate planurile lor, atunci când îşi dau seama cât de efemere sunt cele pământeşti, nu le rămâne altă şansă decât Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl găsesc printre lacrimi.

Spuneam la începutul capitolului că omul ce s-a hotărât să ducă o viaţă creştină este supus la multe încercări venite de la diavol, de la lume şi de la firea sa înclinată spre păcat. Este limpede că Dumnezeu, din motive pedagogice, îngăduie aceste încercări. În focul lor omul n-are altă armă decât răbdarea.

A rămas clasic cazul dreptului Iov pe care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul l-a şicanat până la exasperare. Şi el a răbdat. De aceea Sfântul Iacov ni-l dă de exemplu: “Luaţi fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul” (Iacov 4, 10-11).

După ce diavolul a pus la cale risipirea averii lui Iov, pierderea copiilor şi îmbolnăvirea sa trupească, el a rostit un cuvânt de înţelepciune valabil pentru tot omul credincios: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Prin aceste cuvinte, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iov a meritat mai mult decât prin toate faptele sale bune. Cf. Alfons Rodriguez, Calea desăvârşirii creştineşti, II, Oradea, 1933, p. 155.

Diavolul are mare râvnă atunci când se luptă cu un credincios hotărât să facă binele. Aduce asupra lui fel de fel de încercări pentru a-l doborî. În Pateric ni se spune că la un moment dat satana făcea bilanţul activităţii dracilor. “Şi a venit unul din draci şi i s-a închinat. Iar el l-a întrebat, zicând: de unde vii şi ce ai făcut? Răspuns-a dracul şi a zis: iată, în cutare parte am fost şi am ridicat sfadă, război mare şi multă vărsare de sânge am făcut între oameni şi am venit să-ţi spun. Zis-a lui satana: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a dracul: în treizeci de zile. Mâniindu-se a poruncit şi l-a bătut pe el, zicând: numai această slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Apoi a venit un altul, închinându-i-se, iar el l-a întrebat şi pe acela, zicând: de unde ai venit? Răspuns-a: am fost pe mare şi am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulţime de oameni şi s-au înecat toţi şi am venit să-ţi spun. Apoi l-a întrebat, zicând: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a: în douăzeci de zile. Şi a poruncit de l-au bătut şi pe el, zicând: pentru ce numai aşa puţin lucru şi aşa puţină slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Iată şi al treilea a venit şi i s-a închinat. Atunci l-a întrebat şi pe el: de unde ai venit? Iar acela a răspuns zicând: în această cetate s-a făcut o nuntă. Şi am pornit sfadă şi război mare între nuntaşi, între mire şi mireasă şi multă vărsare de sânge am făcut şi am venit să-ţi spun. Şi l-a întrebat pe dânsul, zicând: în câte zile ai făcut aceasta? Şi a zis: în cinci zile. Şi a poruncit ca să-l bată şi pe acela, zicând: pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă şi lucru mi-ai făcut? După aceasta a venit altul şi i s-a închinat. Şi l-a întrebat şi pe acela, zicând: dar tu de unde ai venit? Răspuns-a acela, zicând: eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie, iar în această noapte l-am împins şi l-am aruncat în desfrânare. Satana, auzind aceasta, s-a sculat şi l-a sărutat şi luând cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia”. Pateric, Alba Iulia, 1999, p. 311.

Ne putem închipui câtă răbdare a avut bietul om luptându-se cu diavolul patruzeci de ani. Şi, ca acesta, sunt milioane de creştini ispitiţi mereu de diavolul. E nevoie de dârzenie în această luptă. Dracul trebuie respins din primul moment când îţi sugerează un lucru rău, pentru că nu este vorba doar de desfrânare, ci şi de multe altele. Zicea Lucian Blaga, parafrazându-i pe Părinţi, că diavolului nu trebuie să-i faci hatârul să stai de vorbă cu el, pentru că, până la urmă, te bate în dialectică şi te înduplecă.

Răbdare trebuie să aibă creştinul şi când e vorba de şicanele pe care i le fac oamenii. Dacă te hotărăşti a duce o viaţă duhovnicească autentică, va trebui să suporţi răutăţile unora care încep cu banale persiflări şi luări peste picior şi merg până la marginalizare, izolare sau discriminare pe motive religioase. Cuvântul Mântuitorului rămâne valabil şi astăzi: “Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Observăm, şi nu o dată, cum bărbaţii care se lasă de chefuri şi destrăbălări sunt ironizaţi de colegii lor de muncă. Tinerii băieţi din liceu, sau din facultate, care refuză să participe la partide de sex întâmplătoare, sunt consideraţi anacronici. Tinerele care-şi păstrează virginitatea până la căsătorie sunt ironizate. Creştinii care postesc sunt socotiţi habotnici. Şi lista ar putea continua.

Răbdare trebuie să avem însă şi cu şicanele pe care ni le face firea noastră păcătoasă. Chiar botezaţi fiind, concupiscenţa îşi spune cuvântul. De fapt concupiscenţa şi este definită ca “o mişcare a apetitului sensibil contra ordinii”. Vincent Carraud, Tot ce este în lume, în Communio, nr.XXV, 2, martie-aprilie 2000, p. 17.  Apetitul nostru, pofta noastră, se mişcă înspre încălcarea rânduielii fireşti lăsată de Dumnezeu. Sfântul Iacov spune că “pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moartea” (Iacov 1, 15). Lupta cu poftele este teribilă, şi pentru a birui avem nevoie de multă răbdare, pentru că "trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni 5, 17).

Am amintit însă, mai înainte, că suferinţele şi încercările le îngăduie şi Dumnezeu, fie pentru a ne fortifica duhovniceşte, fie pentru a ne întoarce de pe o cale greşită la adevăr. Fără cruce nu există înviere şi biruinţă. Ori, în încercări, avem nevoie de multă răbdare. Un bătrân al Pate-ricului spune: “stejarul de nu va fi clătinat de vânturi nici nu va creşte, nici rădăcină nu va slobozi. Aşa şi creştinul: de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş a lui Hristos”.

Chemarea pe care ne-o face Mântuitorul este cunoscută: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34). Crucea trebuie să o purtăm cu răbdare şi fără să cârtim. Chemarea lui Hristos nu-i un sfat, ci-i o poftire insistentă, iar mântuirea atârnă de urmarea ei. "Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Crucea aceasta constă din boală, sărăcie, neînţelegeri acasă, probleme la serviciu şi din multe altele.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu răstignit şi înviat. Sfântul Petru, adresându-se creştinilor, le spune: “Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1Petru 4, 13). Dacă este greu să te bucuri, atunci când suferi, suportă măcar acest lucru cu răbdare şi resemnare.

Din fire noi oamenii suntem fiinţe slabe şi neputincioase. Dar, întăriţi de harul lui Dumnezeu, devenim tari şi dârji. De aceea şi spunem în rugăciunea de la acatistul Sfintei Cruci, după ce am constatat că fără cruce nu se ajunge în cer, lucrul următor: “Înmulţeşte-mi Doamne osteneli-le, ispitele şi durerile, dar să-mi înmulţeşti împreună şi să-mi prisoseşti şi răbdarea şi puterea, ca să pot răbda toate câte mi s-ar întâmpla”. Ceaslov, Bucureşti, 1973, p. 367.

---

În vechiul folclor monahal găsim următoarea poezie:

Răbdare şi smerenie

Într­o zi de iarnă rece, zi de-ngheţ, de pâclă deasă,
Coborau Avva şi Fiul din pustie înspre casă.
Gânduri sfinte, doruri multe le-nălţa în mers avântul,
Şi luaţi de-nflăcărare, nici nu mai vedeau pământul.
Când Avva încetă pasul şi voios aşa grăieşte:
- Frate dragă, să dea Domnul, cum frăţia noastră creşte,
Pildă vie de virtute pretutindenea să fie.
Însă asta, ţine minte, nu-i deplină bucurie.
Merg cât merg şi zice iarăşi: - Dacă fraţii cu putere,
Şi cu nume mare-n lume, ar da orbilor vedere,
Şi sărmanilor muţi, frate, le-ar îngădui vorbirea
Şi-ar scăpa pe veci de diavoli toată, toată omenirea,
Morţii chiar de patru zile, de-ar ajunge să-i învie,
Să ştii frate, că aceasta nu-i deplină bucurie.
Câţiva paşi şi iar îl cheamă: Frate dragă, frate ascultă,
Dacă fraţii noştri simpli ar avea ştiinţă multă,
Ar grăi în limbi străine, şi cu har ca şi profeţii
Ar citi în minţi, în inimi, toate tainele vieţii,
Blânda Domnului oiţă, tu să ştii şi toţi să ştie,
Că în toate aceste daruri nu-i deplină bucurie.
Şi pornesc pe drum. Dar iarăşi tot Avva vrea să-i vorbească,
Şi îi zice: - Frate dragă, dacă limba îngerească,
Ar vorbi-o-n viaţă fraţii, şi-ar cunoaşte toată calea
Stelelor strălucitoare, taina ce-o îngroapă valea;
Oameni, animale, plante, să cunoască, să descrie;
Nici în astea, frate dragă, nu-i deplină bucurie.
Merg puţin şi iar s-aude glasul dulcelui Părinte:
- Frate dragă, dacă fraţii cu potop de vorbe sfinte
Ar încreştina tot omul, oricât de păgân să fie,
Nici în asta frăţioare, nu-i deplină bucurie…
Mult vorbind aşa pe cale, tot cu mare-nsufleţire,
Pe Avva învăţăcelul îl întreabă cu uimire:
- Spune-mi deci, Părinte sfinte, unde poate atunci să fie,
Cum aflăm aici pe lume noi deplină bucurie?
Avva grabnic îi răspunde: - Dacă noi acasă frate,
Am ajunge rupţi de foame, îngheţaţi de frig şi-am bate
Să ni se deschidă poarta. Iar portaru-n toate bune,
Ne-ar lua de hoţi şi vorbe de batjocură ne-ar spune,
Şi afară-n ger pe noapte, ne-ar lăsa fără păsare.
Iar noi fără să ne plângem, blânzi şi paşnici cu răbdare,
Le-am primi ca meritate, pentru sfânta veşnicie.
Frate dragă, asta-nseamnă o deplină bucurie.
Dacă noi, constrânşi de noapte, am tot bate mai cu silă,
Şi portarului mai dulce ne-am ruga să-i fie milă,
În lavră să ne primească. El de ciudă, foc şi pară
Cu-o prăjină noduroasă ar ieşi la noi afară,
Şi trântindu-ne-n zăpadă ne-ar lovi ca scos din fire,
Iar apoi, zdrobiţi, departe ne-ar goni de mănăstire…
Şi noi blânzi, ca mieii, frate toate le-am răbda-n tăcere,
Amintindu-ne de cruce, cum şi Domnul nostru cere.
Crede-mă aceasta, frate, e deplină bucurie.
Căci sunt multe daruri sfinte, însă nu toţi vor să ştie
Că-ntre toate: a te-nvinge, a te umili-n răbdare.
Din iubire către Domnul, este darul cel mai mare.

---

Este sugestivă, pentru înţelesul duhovnicesc al suferinţelor, următoarea întâmplare: Peste holda unui creştin obişnuiau oamenii să facă potecă, distrugându-i recolta. Bietul om a montat o tăbliţă şi a scris: “trecerea oprită”. Inscripţia n-a avut nici un succes. A săpat apoi şanţ. Oamenii săreau şi peste şanţ. În sfârşit a plantat la capătul holdei un gard de spini cu ţepi mari. Printre spini oamenii n-au mai trecut. Tâlcul spiritual al întâmplării este următorul:

"Prin Evanghelie Dumnezeu îi strigă omului: opreşte-te din calea fărădelegilor. Dar omul n-are habar. Dumnezeu sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste el. La urmă Dumnezeu sădeşte în calea vieţii omului spinii ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor. Cu aceştia îl opreşte din calea pierzării”. Iosif Trifa, 600 istorioare religioase, Sibiu, 1930, p. 26.

Răbdarea este o mare virtute creştină. Ea îl fortifică pe om în lupta cu necazurile ce-i vin de la diavoli, de la lume, de la firea sa slabă, sau cu suferinţele pe care le îngăduie Dumnezeu.

---

6. Nădejdea

În capitolul anterior l-am citat pe Sfântul Pavel, care zice: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3). Aşadar din răbdare se naşte nădejdea creştină. Este un adevăr, experimentat de mulţi, că pe Dumnezeu Îl vezi, de obicei, printre lacrimi.

Dacă la început răbdăm de nevoie, încet, la orizontul răbdării apare nădejdea. A răbda cu nădejdea izbăvirii este un lucru plin de mângâiere. Ştim bine că cele trei virtuţi teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea (1 Corinteni 13, 13).

Nădejdea este înţeleasă ca o credinţă îndreptată înspre viitor. Nădejdea ia naştere în sufletul creştinului datorită harului divin şi-i ajută acestuia să aştepte, cu încredere, fericirea veşnică făgăduită de Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul spune că “nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează”. Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 114; Filocalia 1, Sibiu, 1947, p.259

Atât nădejdea, cât şi grija, au preocupările îndreptate înspre viitor, însă sunt totalmente diferite una de alta. Nădejdea ne ajută să aşteptăm cu încredere viitorul. Să fim optimişti, să înfruntăm viaţa cu toate necazurile ei, ştiind că finalul va fi glorios. Înainte de patimi Mântuitorul i-a încurajat pe Apostoli, şi pe noi pe toţi, spunând: “în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar Fericitul Augustin îi spune unui om încercat de necazuri: “cântă şi mergi înainte, la capătul drumului te aşteaptă Dumnezeu”.

Îngrijorarea, dimpotrivă, ne paralizează puterile sufleteşti şi fizice. Ea produce în suflet o întristare continuă, iar Sfântul Ioan Casian spune că "precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea întunecă sufletul omului”. Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 115.  Omul cuprins de această stare nu se poate ruga, nu poate face lectură duhovnicească, n-are răbdare cu semenii, este irascibil, n-are râvnă să mai facă nimic.

Nădejdea întâlnirii cu Dumnezeu îi dă omului curajul necesar pentru a depăşi toate încercările vieţii. Nădejdea moştenirii vieţii veşnice îl face pe om să se străduiască a duce o viaţă creştinească. Sfântul Apostol Pavel, însuşi, era încurajat în lupta lui de această perspectivă: “Având nădejdea în Dumnezeu… că va fi învierea morţilor, şi a drepţilor şi a nedrepţilor. Şi întru aceasta mă străduiesc şi eu ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuget neîntinat” (F.Ap. 24, 15-16).

Perspectiva bucuriei finale îi ajută pe credincioşi şi le oferă o stare sufletească bună chiar şi atunci când au necazuri. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor, înainte de patimi, lucrul următor: "Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22).

Când omul nădăjduieşte în Dumnezeu nu se tulbură de ceea ce-i fac sau zic oamenii despre el. Ştiindu-se bine intenţionat merge înainte. Toate le socoate ca mijloace de fortificare spirituală. În taina sufletului său îl aude pe Mântuitorul spunându-i: “Fiul Meu, rămâi neclintit şi pune-ţi nădejdea întru Mine! Căci vorbele, ce sunt oare, decât numai nişte vorbe? Zboară prin văzduh, dar nu despică piatra. Dacă eşti vinovat, gândeşte-te că trebuie să te îndrepţi bucuros. Dacă nu ai nimic pe cuget gândeşte-te că trebuie să înduri aceasta cu plăcere pentru Dumnezeu”. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timişoara, 1991, p. 154.

Omul vremurilor noastre, în general, n-are vocaţia jertfelniciei. Ar vrea să realizeze lucruri importante fără trudă, fără jertfă, fără suferinţă. Întreprinzătorul ar dori să ajungă bogat fără muncă; elevul şi studentul ar vrea să-şi încheie cu bine studiile fără să înveţe; şi, în sfârşit, creştinul ar vrea să se mântuiască fără nevoinţă. Lucrul acesta este absolut imposibil. Pentru a avea rezultate, în orice domeniu, este nevoie de efort împreunat cu răbdare şi, pe deasupra, de nădejde. Noi nu sporim în fapte bune pentru că “nu cunoaştem măsura noastră, pentru că nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem. Fără osteneală noi voim să câştigăm bunătăţile, umblăm din loc în loc vrând să aflăm loc de odihnă unde nu este diavol, ca, călugărul care se sileşte şi se osteneşte câteva zile, apoi se trândăveşte şi slăbeşte şi iar se sileşte şi iar se leneveşte. Unul ca acesta nu sporeşte nimic, nici răbdare nu poate să aibă”. Patericul, Pentru răbdare, 4; Alba Iulia, 1990, p. 340.

Sfântul Isaac Sirul ne spune că nădejdea este de două feluri: bună şi nelegiuită. Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXII, Filocalia 10, Bucureşti, 1981, p. 117.  Nădejdea cea bună ia naştere din credinţă şi are ca obiect lucrurile mântuitoare. Omul care are o asemenea nădejde subordonează realizările materiale scopurilor duhovniceşti. El ştie foarte bine că Mântuitorul a spus: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Şi omul pătimaş are o nădejde. Aceasta însă este nelegiuită. El îşi face sumedenie de planuri păcătoase şi nădăjduieşte în realizarea lor. Bogatul fără de minte îşi spunea sieşi: “Voi strica jitniţele mele; şi voi zice sufletului: ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 18-19). Cu siguranţă că el nădăjduia într­o viaţă de îmbuibare şi desfrâu. Cum nădejdea lui era nelegiuită s-a prăbuşit într­o clipă.

Omul care are nădejdea că va realiza un lucru bun îşi urmăreşte cu tenacitate ţelul, fiind ajutat pe drumul său de harul lui Dumnezeu. Ne spune o povestire că mezinul unui împărat şi-a propus, cu încăpăţânare, ca ţel al vieţii sale să afle "dreptatea". Dreptatea, Drumul Crucii, Alba Iulia, 1994, p. 81-94.  Ştim câte feţe are dreptatea pe pământ. Şi cu toate acestea el avea buna nădejde că o va găsi. Nu s-a dat bătut deşi “obrajii fragezi se ofiliră şi fruntea netedă de odinioară era brăzdată de sute de brazde. Părul bălai şi barba lungă era ninsă de vreme…”. Şi cum a găsit-o? Iată cum: El ştia că dreptatea trebuie să aibă urme albe. Când, la adânci bătrâneţe, a găsit aceste urme le-a parcurs cu îndărătnicie. “Urmele albe se sfârşeau la picioarele unei bârne groase de lemn. Drumeţul îşi ridică ochii. În faţa lui se înălţa o cruce grea de stejar, iar pe cruce era răstignit Acela, din al cărui trup sângerând şi cap încununat cu spini izvora lumină albă strălucitoare…”. Pe cruce era răstignită Dreptatea care peste trei zile a înviat biruitoare.

Călătorind pe calea "cea strâmtă şi cu scârbe”, Panihida, Bucureşti, 1967, p. 20. şi având nădejde în suflet, până la urmă ajungem la picioarele crucii lui Hristos. Ajunşi acolo ne răstignim împreună cu El şi înviem împreună cu El. De fapt nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte înlăuntrul nostru (Galateni 2, 20).

Nevoitorul care are în suflet nădejde, şi cu ajutorul ei înfruntă răbdător toate încercările, în vâltoarea acestei vieţi este liniştit, calm, “blând şi smerit cu inima”. El a luat foarte în serios cuvântul lui Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).

Blândeţea şi smerenia lui izvorăsc din răbdarea împreunată cu nădejdea. El ştie că Dumnezeu îi poartă de grijă. Cuvintele Prooro-cului David sunt normative pentru el: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază” (Psalmul 90, 5-6). În călătoria captivităţii Sfântului Apostol Pavel, atunci când corabia era pe punctul de a fi înghiţită de valuri, încredinţat de Dumnezeu că va scăpa, îi încuraja pe ceilalţi zicând: “Vă îndemn să aveţi voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri… şi luând pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi frângând a început să mănânce. Şi devenind toţi voioşi, au luat şi ei şi au mâncat” (Fapte 27, 22-36).

Înfruntând necazurile, răbdând suferinţele, cu ajutorul nădejdii, Îl vedem la orizontul vieţii noastre pe Dumnezeu care ne zice ca şi Proorocului Iacov: “Nu te teme!… Iată, Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge" (Facere 28, 13-15).

---

7. Nepătimirea

Capătul drumului nevoinţei creştine este despătimirea şi unirea cu Hristos în dragoste. Toată lucrarea aceasta complicată şi grea, Sfântul Apostol Pavel o rezumă într-un verset: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). De fapt, acest urcuş anevoios îl facem la porunca lui Hristos: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

"Mergând Domnul spre Patima cea de bunăvoie, a zis Apostolilor pe cale: Iată ne suim la Ierusalim şi Se va da Fiul Omului precum scrie pentru Dânsul. Să venim dar şi noi cu gânduri curate, să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim, şi să ne omorâm pentru Dânsul, despre desfătările lumeşti; ca să şi vieţuim împreună cu Dânsul". Triod, Bucureşti, 1986, p. 478.

În ziua plină de lumină a Învierii Domnului afirmăm acelaşi lucru: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”. Slujba Învierii, Alba Iulia, 1997, p. 30.

Nepătimirea este culmea spre care duce tot efortul nevoinţelor noastre. Nepătimirea este o stare de pace a sufletului. Cel ce a ajuns la nepătimire nu mai păcătuieşte uşor nici cu fapta, nici cu gândul. Pofta şi mânia nu se mai mişcă spre păcat. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă III, Bucureşti, 1981, p. 145.

Nepătimirea este un adevărat cer pământesc. În această situaţie pământul devine un adevărat cer covârşit fiind de darurile Sfântului Duh. “Nepătimitor este şi se cunoaşte, propriu-zis, cel ce şi-a făcut trupul nestricăcios, şi-a înălţat mintea deasupra zidirii şi toate simţurile şi le-a supus minţii, iar sufletul şi l-a supus lui Dumnezeu”. Sfântul Ioan Scărarul, Scara XXIX, 4¸ Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 419.  Uneori trupul unui asemenea om nu putrezeşte nici după moarte, ci moaştele lui sunt binemirositoare şi făcătoare de minuni.

“femeia atunci cunoaşte că a zămislit, când i se va opri sângele. Aşadar şi sufletul, atunci cunoaşte că a primit Duhul Sfânt, când i se vor opri patimile ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-însele, cum poate să se mărească în deşert, că este fără patimă? Dă sânge şi ia Duh!”. Avva Longhin, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 128.  Când a ajuns nepătimitor omul, nici nu mai visează lucruri urâte.

“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7).

Omul desăvârşit s-a curăţit de toate patimile, de toate răutăţile şi în primul rând de iubirea de sine şi de egoism. Inima lui este plină de milă pentru toată zidirea. În mod concret această milă se manifestă prin “arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din străduinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea, vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire”. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe LXXXI, Filocalia 10, Bucureşti, 1981, p. 393.

Nepătimirea, curăţia de patimi, presupune o iubire faţă de toate. Ea este contrariul oricărui fel de egoism. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu trebuie să-l iubească şi pe semenul său. “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1Ioan 4, 20).

Nu numai Sfântul Isaac Sirul avea o dragoste puternică pentru toţi şi pentru toate. Orice sfânt are această dragoste. Iată, de exemplu, ce spune Sfântul Siluan Athonitul: “Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Lipsit de harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea şi atunci vom simţi milă chiar şi pentru demoni, căci ei s-au dezlipit de bine, au pierdut smerenia şi iubirea lui Dumnezeu”. Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Alba Iulia, 1994, p. 142.

Părintele Paisie Olaru, un isihast român care a plecat la Domnul imediat după Revoluţie, spune că semnele sporirii duhovniceşti sunt “lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea”. Protos. Ianichie Bălan, Convorbiri Duhovniceşti II, Roman, 1988, p. 512.

"poate zbura, purtat de aripi, în planurile celor nevăzute şi să atingă adâncul mării celei neatinse, pătrunzând cârmuirile dumnezeieşti şi minunate, cele din firile celor gândite cu mintea şi din firile celor supuse simţurilor, şi cercetează tainele cele duhovniceşti, cele prinse printr-o înţelegere simplă şi subţire”. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe LXV, Filocalia 10, Bucureşti 1981, p. 334.  Dumnezeu Cel transcendent este experimentat, prin har, datorită stării de curăţie la care nevoitorul a ajuns.

Harul lui Dumnezeu este prezent în inima lui şi îşi face văzută această prezenţă printr-o seamă de lucrări: contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, înţelegerea duhovnicească a Scripturii, cunoaşterea apofatică (tainică) a lui Dumnezeu, rugăciunea curată şi fenomene mistice extraordinare. "trup duhovnicesc" (Romani 8, 11).

"Se spune despre Avva Pamvo, citim în Pateric, că precum a luat Moise icoana slavei lui Adam, când s-a slăvit faţa lui, aşa şi faţa lui Avva Pamvo, ca fulgerul strălucea şi era ca un împărat şezând pe tron. De aceeaşi lucrare era şi Avva Siluan şi Avva Sisoe”. Pentru Avva Pamvo 2, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 190.

Conştiinţa plinătăţii Sfântului Duh, pe care o are omul pe măsura despătimirii, face să se risipească întunericul morţii, teama de judecată, adâncul iadului, îndreptând privirile numai către Domnul Hristos Care vine în Slava Sa. Nici un efort nu-i prea mare pentru a intra “în cămara de nuntă a palatului. Că de vom lipsi din vreo pricină oarecare, fie din pricina poverii vreunei patimi ce ne stăpâneşte de mai înainte, fie din pricina vremii, fie şi numai de vreun locaş din jurul cămării de nuntă, va fi mare nenorocire". Sfântul Ioan Scărarul, Scara XXIX, Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 423.

Nepătimirea poate ajunge la măsuri nebănuite. Biruind asupra patimilor, care sunt rezultatul pervertirii unor funcţiuni fireşti aşezate de Dumnezeu în om, se poate ajunge la performanţa de a te ridica – măcar vremelnic – deasupra chiar a trebuinţelor fireşti. Se anticipă astfel starea de după înviere când oamenii “nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Sfinţii au ajuns să se lipsească vremelnic şi de hrana strict trebuincioasă. Nepătimirea presupune mai întâi tămăduirea firii din starea de boală la care au adus-o patimile, iar în al doilea rând ridicarea ei mai presus de fire. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă III, Bucureşti, 1981, p. 156.