1. Rugăciunea

În efortul nostru de eliberare de patimi iniţiativa o are Dumnezeu Care prin intermediul harului ce ni-l īmpărtăşeşte, ne cheamă şi ne ajută. Sfāntul Pavel spune că "Dumnezeu este Cel ce lucrează īn voi şi ca să voiţi şi ca să săvārşiţi” (Filipeni 2, 13).

Noi trebuie doar să conlucrăm cu harul pe care El īl revarsă īn noi. Mijloacele cele mai cunoscute īn această conlucrare sunt: rugăciunea, postul, lectura şi meditaţia religioasă. Dacă am detalia ar fi multe altele. Cel mai la īndemānă mijloc este rugăciunea. Ea este de neaparată trebuinţă. Īntr-un moment delicat, cānd ucenicii n-au putut tămădui un īndrăcit, Māntuitorul le-a spus: “acest neam de demoni nu iese decāt numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).

Domnul Hristos Īnsuşi se ruga Tatălui. După o zi de misiune, īncheiată cu minunea īnmulţirii pāinilor şi a peştilor, “dānd drumul mulţimilor, S-a suit īn munte, ca să se roage singur” (Matei 14, 23). Īnainte de patimi i-a sfătuit şi pe ucenici: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi īn ispită” (Matei 26, 41).

Rugăciunea este īnălţarea sufletului spre Dumnezeu sau o convorbire intimă cu Dumnezeu. Pentru omul pragmatic, care caută un sens īn orice acţiune, Sfāntul Ioan Scărarul dă următoarea definiţie: “Rugăciunea este, după īnsuşirea ei, īnsoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii”. Scara XXVIII, 1; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 403.

Aşadar, rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu. Rugăciunea este o īntālnire şi o relaţie intimă cu Dumnezeu. Dacă de multe ori, īncercānd să ne rugăm, nu putem stabili o convorbire cu Dumnezeu, părāndu-ni-se că Dumnezeu este absent, trebuie să găsim cauzele acestei situaţii. Nu este corect să ne plāngem că Dumnezeu nu ne ascultă, ţinānd seama de caracterul reciproc al unei relaţii şi observānd că "Dumnezeu are mai multe temeiuri decāt noi de a se plānge. Noi ne plāngem că El nu ni se manifestă īn cele cāteva minute pe care I le rezervăm: ce putem spune atunci despre cele 23 de ore şi jumătate īn timpul cărora Dumnezeu bate poate la uşa noastră?” Antonie de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Mānăstirea Polovragi, 1994, p. 20.

Dumnezeu are delicateţea să nu īnfiripe cu noi un dialog īntr-un moment inoportun. Oamenii sensibili erau convinşi de acest lucru. Sutaşul din Capernaum, care avea sluga bolnavă, a trimis pe prietenii săi la Domnul Hristos să-I spună: "Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperămāntul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvāntul şi se va vindeca sluga mea” (Luca 7, 6-7). Iar Petru, după pescuirea minunată, a căzut la genunchii lui Iisus zicānd: "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).

Pentru a ne putea ruga, eficient, trebuie să avem o anumită pregătire sufletească. Trebuie să fim conştienţi că făcānd rugăciunea intrăm īn audienţă la Īmpăratul universului. “Cānd porneşti să te īnfăţişezi īnaintea Domnului, spune Sfāntul Ioan Scărarul, să-ţi fie haina sufletului ţesută īntreagă din firele, mai bine zis din zalele, nepomenirii răului. Căci de nu, cu nimic nu te vei folosi”. Op.cit., Filocalia 9, p. 404.

Māntuitorul Hristos ne dă īn acest sens un sfat foarte util, pentru momentul īn care ne ducem la biserică, eventual ducānd şi un mic dar pentru sfānta jertfă: “dacă īţi vei aduce darul tău la altar şi acolo īţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva īmpotriva ta, lasă darul tău acolo, īnaintea altarului, şi mergi īntāi şi īmpacă-te cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). De aceste raporturi pozitive cu semenii atārnă primirea rugăciunii noastre: “Iar cānd staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi īmpotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” (Marcu 11, 25-26).

Pe lāngă această stare de pace sufletească, pe care ne-o crează bunele relaţii cu semenii, cānd vorbim cu Dumnezeu trebuie să fim smeriţi. Convinşi fiind că suntem păcătoşi, că suntem pămānt şi cenuşă, nici nu putem adopta o altă atitudine. Vameşul cānd se ruga “nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicānd: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului” (Luca 18, 13).

Rugăciunea pe care īncercăm să o facem īntr-o altă stare sufletească nu numai că nu-i eficientă, dar n-are nici un gust: “Īndulcesc bucatele, undelemnul şi sarea; īnaripează rugăciunea, smerenia şi lacrima”. Sfāntul Ioan Scărarul, Scara XXVIII, 13; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 406.

O rugăciune “spectacol” īnsoţită de melodie cāntată artistic şi īn duh de māndrie n-o primeşte Dumnezeu. Pe Dumnezeu Īl facem milostiv “nu cu cāntări, tropare şi glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post, prin care şi frica lui Dumnezeu īn inimă creşte necontenit şi plānsul se īntăreşte, şi de tot păcatul curăţeşte pe om, iar mintea mai albă decāt zăpada o face”.  Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 218.

Cānd te rogi trebuie să crezi că Dumnezeu īţi ascultă rugăciunea şi să stăruieşti. Dacă roadele nu sunt cele pe care le aşteptai tu īnseamnă că ele nu-ţi erau de folos. A te ruga cu īndoială, īncercānd īn ultimă instanţă şi acest mod de a-ţi rezolva problemele, este dovadă de puţină credinţă. “De este cineva lipsit de īnţelepciune, spune Sfântul Iacov, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără īnfruntare; şi i se va da. Să ceară īnsă cu credinţă, fără să aibă nici o īndoială, pentru că cine se īndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vānt şi aruncat īncoace şi īncolo. Să nu gāndească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov 1, 5-7).

Literatura pioasă a păstrat multe īntāmplări din care reiese cu prisosinţă că părinţii ce se rugau cu credinţă erau ascultaţi. “Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că a intrat o dată īn Muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a īntāmpinat un frate şi suspinānd zicea: ne māhnim, avvo, pentru neplouare. I-a zis lui bătrānul: şi de ce nu cereţi şi nu vă rugaţi lui Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu plouă. I-a zis lui bătrānul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. Vrei să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a īntins māinile la cer cu rugăciune şi īndată a plouat”. Avva Xoie 2, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 160.

Rugăciunea făcută din rutină, fără credinţă şi fără atenţie este pierdere de vreme. Omul care-L iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să stea de vorbă cu El aşteaptă cu mult drag ceasul rugăciunii. “Iubirea ostaşului faţă de īmpărat o arată războiul; iubirea creştinului faţă de Dumnezeu o arată vremea rugăciunii şi starea la rugăciune. Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea. Căci teologii au socotit-o pe aceasta oglinda creştinului”. Sfāntul Ioan Scărarul, Scara XXVIII, 38; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 411.

Atunci cānd te rogi trebuie să ai conştiinţa că Dumnezeu este de faţă şi te ascultă. Atenţia la cele spuse te ajută să faci o rugăciune bună. Sigur că nu-i de loc uşor să fi mereu atent la rugăciune. Gāndurile, stimulate de potrivnicul, te poartă la grijile zilei: “Un frate l-a īntrebat pe un bătrān: pentru ce, cānd stau la rugăciune, mai mult mă trage gāndul la alte griji? Şi i-a răspuns bătrānul: diavolul dintru īnceput, nevrānd să se īnchine Dumnezeului tuturor, s-a lepădat din ceruri şi străin s-a făcut de Īmpărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta se sileşte şi pe noi să ne tragă de la rugăciune la alte zăbăvi, vrānd să lucreze şi īn noi ceea ce a pătimit el”. Pentru Rugăciune 9, Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 414. Părinţii considerau că rugăciunea este osteneala cea mai bine plăcută lui Dumnezeu. De aceea se cuvine să o facem bine, cu atenţia cuvenită.

Dacă ne rugăm, fiind īn pace cu toată lumea, avānd credinţă şi smerenie, īncercānd să ne ţinem atenţia trează la ceea ce facem, nădăjduim să ajungem la o rugăciune de calitate. S-au făcut multe īmpărţiri ale rugăciunii, după criteriul calitativ. Socotim potrivită următoarea īmpărţire, după acest criteriu, urmānd o linie ascen-dentă: a) Rugăciunea īntinată; b) Rugăciunea timp pierdut; c) Rugăciunea minţii; d) Rugăciunea făcută cu mintea īn inimă; e) Extazul sau răpirea.

a) Rugăciunea īntinată, din nefericire, este prezentă la toţi īncepătorii. Īn timp ce se roagă īi vin omului īn minte tot felul de gānduri pătimaşe. Ele răsar din străfundul inimii unde au pătruns din neatenţia noastră. Imagini scārboase, pofte păcă-toase, acumulate īn timp, sunt scoase la suprafaţă de cel rău tocmai īn timpul rugăciunii.

Referitor la această rugăciune Sfāntul Ioan Scărarul spune: “Precum īmpăratul pămāntesc priveşte cu scārbă la cel ce stă īn faţa lui, dar īşi īntoarce faţa de la el şi vorbeşte cu duşmanii stăpānului, aşa priveşte cu scārbă şi Domnul la cel ce stă īnaintea Lui īn rugăciune şi primeşte gānduri necurate". Scara XXVIII, 54ø Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 415.  Mai ales tinerii nu sunt cruţaţi de gānduri păcătoase īn timpul rugăciunii, nici chiar īn biserică, gānduri stimulate şi de persoanele pe care le văd sau le aud.

b) Rugăciunea timpului pierdut este ceva mai bună decāt rugăciunea īntinată. Dar e o simplă oboseală fără rezultate. "Altceva este īntinăciunea rugăciunii, spune Sfāntul Ioan Scărarul, şi altceva e pieirea ei; şi altceva furarea şi altceva prihănirea ei. Īntinăciunea ei este a sta īnaintea lui Dumnezeu şi a năluci gānduri necuvenite; pieirea este a se robi de griji nefolositoare. Furarea este īmprăştierea cugetării pe nesimţite; prihănirea este un atac oarecare ce se apropie de noi”. 

Īn vremea acestei rugăciuni īi trec creştinului prin minte tot felul de griji. Nu se gāndeşte la lucruri urāte, ci la lucruri utile. Īn timpul rugăciunii de dimineaţă īşi face planuri pentru toată ziua. Īn timpul rugăciunii de seară reia, cu mintea, toate tărăşeniile de peste zi. Stānd la liturghie ţese planuri de viitor. “Īn timpul rugăciunii nu trebuie să primim nici gāndurile bune pentru că, īn acel timp, chiar şi gāndurile bune stārnesc mintea, şi aceasta fiind stārnită le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gāndurile bune din timpul rugăciunii deschid calea diavolului să intre triumfător şi să īntrerupă lucrarea sfāntă a rugăciunii”. Hieroteos, Episcop de Nafpaktos, O noapte în pustia Sfântului Munte, Bucureşti, 1999, p. 70.

Aceste gânduri, care īmprăştie mintea de la rugăciune, se pot înlănţui alcătuind aşa numita “punte a dracilor”. De exemplu, stai la slujbă īn biserică. Priveşti la policandru. Īţi aduci aminte că l-a donat cutare persoană. O cunoşti bine pe persoana respectivă. Īţi vine īn minte īnsă faptul că nu-i chiar “uşă de biserică”. Într­o anume situaţie aţi fost amāndoi părtaşi la o faptă păcătoasă. Īţi pare rău dar savurezi, cu gāndul, din nou faza respectivă. Şi secvenţele pot continua. S-ar putea găsi şi alte exemple mai izbutite. În ori ce caz rugăciunea timpului pierdut nu ajunge īn cer.

c) Rugăciunea minţii se apropie de bine. De data aceasta rugătorul n-are nici gānduri rele, nici gānduri bune. Este foarte atent la ce spune. Ea se mai numeşte rugăciunea cugetării: “mintea s-a deprins să se reculeagă īn ceasul rugăciunii, pe care o rosteşte īn īntregimea ei, fără risipiri. Mintea se topeşte laolaltă cu slova scrisă şi o rosteşte ca şi cum ar fi cugetat-o ea īnsăşi”. Sbornicul, vol. I, Alba Iulia, 1993, p. 24.  Această rugăciune īnsă rămāne uscată. Inima nu se īndulceşte din ea. Este adevărat că nici un pietism emoţional, īn care mintea nu raţionalizează, nu este folositor. Sfāntul Pavel ţine să sublinieze faptul că īn rugăciune este implicată şi mintea: “Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cānta cu duhul, dar voi cānta şi cu mintea” (1Corinteni 14, 15). Totuşi inima nu poate fi neglijată.

d) Rugăciunea făcută cu mintea īn inimă este rugăciunea cea bună. Coborānd cu mintea īn inimă şi īnchizānd uşile şi ferestrele, īncepi cea mai intimă şi sfāntă convorbire cu Dumnezeu. "Când te rogi, spune Domnul Hristos, intră īn cămara ta şi, īnchizānd uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este īn ascuns, şi Tatăl tău, Care vede īn ascuns, īţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6).

La această rugăciune participă omul īntreg, cu toate facultăţile sale, īndulcindu-se din dialo-gul cu Dumnezeu. Coborāndu-se mintea īn inimă, şi īncepānd rugăciunea, “inima se īncălzeşte şi ceea ce adineauri era gāndul, ajunge aici simţire… Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea abia de aici īncepe hotarul sporirii īntru cele ale rugăciunii”. 

e) Extazul sau răpirea este culmea cea mai înaltă a rugăciunii. Īn această situaţie omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcānd-o Duhul Sfānt. “Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, spune Sfântul Pavel, ci Īnsuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Īn această stare era Sfāntul Antonie cel Mare cānd, soarele apunānd īn spatele său, īl lăsa la rugăciune cu braţele īntinse şi, tot aşa, īl găsea dimineaţa cānd īi răsărea īn faţă. “Cānd simţirea rugăciunii ajunge la starea de rostire neīncetată atunci va īncepe rugăciunea cea duhovnicească, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roagă El pentru noi īntru noi”. 

Sfāntul Ioan Casian ne relatează părerea Sfāntului Antonie cel Mare, referitoare la starea de răpire, zicānd: “Rugăciunea nu este cu totul desăvārşită cānd cel ce se roagă n-a pierdut orice conştiinţă de sine, sau cānd īnţelege ceea ce spune. Acest fel de rugăciune, atāt de īnaltă şi īnălţătoare, nu lasă ca cineva să fie conştient de sine īnsuşi, nici să se gāndească la ceea ce face, sau, pentru a spune mai bine, ceea ce īndură atunci". Cf. Alfons Rodriguez, Calea Desăvārşirii Creştineşti, I, Oradea, 1933, p. 295.

Se întāmplă uneori ca un om pasionat de un lucru să fie atāt de concentrat la ceea ce face, īncāt uită de sine īnsuşi, nu mai ştie unde se găseşte şi cāt timp a petrecut īn acea preocupare. Acelaşi lucru se petrece cu rugătorul care a ajuns īn starea de răpire. Este atāt de cufundat īn Dumnezeu īncāt nu-şi mai aminteşte de sine, nu-şi dă seama ce se īntāmplă īn jurul său, ci petrece īntr­o meditaţie adāncă.

Am împărţit, īn această scurtă expunere, rugăciunea din punct de vedere calitativ. Ea se poate īmpărţi şi după scopul ce-l urmăreşte. Īn general, din acest punct de vedere, sunt trei feluri de rugăciuni: a) rugăciunea de laudă; b) rugăciunea de mulţumire; c) rugăciunea de cerere.

Aceasta ar fi ordinea firească a rugăciunilor pe care I le adresăm lui Dumnezeu. Īntāi Īl proslăvim, pentru că se cuvine să facem acest lucru, ţinānd seama de măreţia slavei Sale. Apoi Īi mulţumim că ne-a adus din neant la existenţă, că ne poartă de grijă şi ne īmplineşte rugăciunile. Īn sfārşit, īi cerem cele de trebuinţă.

Din nefericire, noi ne limităm la rugăciunea de cerere. Nu-L proslăvim, nu-I mulţumim, dar, ca nişte cerşetori, Īi cerem mereu. Ordinea īn care ar trebui să se succeadă rugăciunile ne este dată, printre alţii, de către Sfāntul Ioan Scărarul: "Īnainte de toate să punem pe hārtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră. Īn al doilea rānd mărturisirea şi zdrobirea sufletului: īntru multă simţire. Apoi să facem cunoscut Īmpăratului toată cererea noastră. Chipul mai īnainte arătat al rugăciunii noastre e cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Īngerul Domnului”. Scara XXVIII, 6; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 405.

N-am spus nimic, īncă, referitor la cuvintele pe care le folosim atunci cānd ne rugăm. De obicei folosim rugăciunile consacrate, pe primul loc stānd Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”. Ea ne-a fost lăsată de Īnsuşi Domnul Hristos (Matei 6, 7-13). Apoi ne folosim de psalmii pe care Dumnezeu i-a inspirat Proorocului David. Şi, īn sfārşit, apelăm la toate rugăciunile alcătuite de Sfānta Biserică şi cuprinse īn cărţile de slujbă şi īn cărţile de rugăciuni. Cānd facem rugăciune particulară ne putem folosi şi de propriile noastre cuvinte, spunāndu-i lui Dumnezeu īn mod liber ce avem pe suflet.

Rugăciunea este respiraţia sufletului. De aceea trebuie să apelăm la ea cu o anumită ritmicitate. Să ne rugăm dimineaţa, să ne rugăm seara, să ne rugăm cānd ne aşezăm la masă. O rugăciune cāt de scurtă, dar ritmică, ne ţine īntr­o stare sufletească bună.

Īn mediul monahal, şi nu numai, este foarte cunoscută aşa numita “Rugăciune a lui Iisus”. Ea are următorul text: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Plecând de la îndemnul Sfântului Pavel “Rugaţi-vă neīncetat” (1Tesaloniceni 5,17), cei īndrăgostiţi de această rugăciune o rostesc, fie cu gura, fie numai īn gānd, de nenumărate ori. Plecānd de la cāteva sute de rostiri, ajung la mii de rostiri şi, īn sfārşit, o fac necontenit. Fie că stau efectiv la rugăciune, fie că muncesc, mintea şi inima lor se īndulcesc de această rugăciune.

Această rugăciune s-ar spune că e de origine paradisiacă, īn sensul că Adam se bucura de comuniune cu Dumnezeu, că ar fi folosit-o Maica Domnului īn templu. Nicolae Mladin, Prelegeri de Mistică Ortodoxă, Tārgu Mureş, 1996, p. 164. Īn orice caz ea este alcătuită din două părţi: o parte dogmatică, cuprinzānd mărturisirea lui Petru “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu" (Matei 16, 16); şi o parte morală, cuprinzānd rugăciunea vameşului din templu “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Primul document al “Rugăciunii lui Iisus” īl avem īn cuvāntul ascetic al lui Diadoh al Foticeii: "Când mintea noastră īncepe să simtă harul Prea-sfāntului Duh, satana caută şi el să ne māngāie sufletul printr-o simţire la aparenţă plăcută, aducānd peste noi, īn vremea liniştirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi găsită ţinānd īn pomenire fierbinte sfāntul nume al Domnului Iisus şi va folosi preasfāntul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o armă īmpotriva īnşelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean”. Filocalia 1, Sibiu, 1047, p. 346.

Sunt foarte cunoscute cāteva cărţi care au ca preocupare principală “Rugăciunea lui Iisus”. Dintre ele menţionăm: Mărturisirea unui pelerin rus despre lucrarea plină de har a Rugăciunii lui Iisus, Sbornicul – Culegere despre rugăciunea lui Iisus (vol. I şi II), O noapte în pustia Sfântului Munte – de Nieroteos Vlachos şi altele.

Metodele pentru practicarea acestei rugă-ciuni sunt şi ele multe. Părintele Dumitru Stăniloae se opreşte asupra lor. Teologia Morală Ortodoxă, vol. 3, Bucureşti, 1981, pp. 217 u. În mare, ele fac amintire de faptul că rugăciunea aceasta ar trebui să aibă ritmul respiraţiei. Prima parte, cea teologică, o rostim īn timp ce inspirăm, şi a doua parte, cea morală, o rostim īn timp ce expirăm. Ne imaginăm cum se coboară mintea īn inimă o dată cu inspiraţia şi spunem: Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu. Iar cānd expirăm zicem: Miluieşte-mă pe mine păcătosul. Pentru a ţine evidenţa numărului de rugăciuni folosim boabele mătăniilor, mătănii care sunt “sabia Sfāntului Duh”. Şi poziţia corpului poate lua diferite forme, de la statul īn picioare sau pe genunchi, pānă la aşezarea pe un scăunel. Toate aceste metode, de fapt, sunt nişte proptele de care nu mai avem nevoie īn momentul īn care am ajuns să ne rugăm cu adevărat.

Pe lāngă “Rugăciunea lui Iisus” īn practica credincioşilor mai găsim şi alte rugăciuni scurte. Toate acestea sunt bune, dacă-şi ating scopul. Sfāntul Serafim de Sarov recomanda să se rostească pānă la prānz “Rugăciunea lui Iisus”, iar după masă, rugăciunea: “Preasfāntă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Spuneam la īnceputul acestui capitol că, ştiindu-ne pragmatici, Sfāntul Ioan Scărarul menţionează că rugăciunea ţine lumea. Suntem īncredinţaţi, din experienţa Părinţilor noştri, că rugăciunea ne dezlipeşte de cele trecătoare. Rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunea ne preface după asemănarea cu Dumnezeu. Şi, īn sfārşit, prin rugăciune Dumnezeu ne īmplineşte cererile cele bune.

Dumnezeu a rānduit ca oamenii să se īnmulţească prin căsătorie, ca pămāntul să rodească prin lucrare, iar sufletele să primească māngāiere prin rugăciune. De aceea Domnul zice īn Evanghelie: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

Dacă-ţi faci bine rugăciunea dimineaţa, īţi va fi bună ziua īntreagă. Dacă te rogi mereu, īntreaga viaţă va avea un echilibru. Liniştea, echilibrul, bucuria sufletului sunt rodul rugăciunii. Fără rugăciune viaţa duhovnicească este anemică şi poate pieri.

2. Postul

Postul, ca mijloc de despătimire, merge mānă īn mānă cu rugămintea. Cele două mijloace se sprijină unul pe altul şi se intercondiţionează. De aceea Māntuitorul Iisus Hristos le-a spus ucenicilor, cānd n-au putut tămădui un tānăr bolnav, lucrul următor: “Acest neam de demoni nu iese decāt numai cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21).

S-a observat uneori tendinţa de a absolutiza unul dintre aceste mijloace. Această tendinţă este greşită. Cei ce pun mai mult preţ pe rugăciune, neglijānd asceza, pot ajunge la un sentimentalism ieftin, la un pietism dulceag, la o stare de evlavie bolnăvicioasă. Iar asceza, nevoinţa, fără rugăciune poate da naştere la o evlavie osificată, la formalism. Această “erezie a activităţii exterioare” te poate duce la deşertarea de puterea spirituală. Gol fiind de putere spirituală eşti ameninţat să cazi īn ispite şi să-ţi periclitezi atāt māntuirea ta, cāt şi māntuirea altora. Extremele trebuiesc evitate.

În acest sens Avva Moise a spus: “de nu se va uni fapta cu rugăciunea īn zadar se osteneşte omul. Şi a zis fratele: ce este unirea faptei cu rugăciunea? Şi a zis bătrānul: acelea pentru care ne rugăm să nu le mai facem, căci cānd omul īşi va lăsa voile sale, atunci se īmpacă Dumnezeu cu dānsul şi īi primeşte rugăciunea”. Pentru Avva Moise, 16; Pateric, Alba Iulia, 1990, p. 143.

Īn sens restrāns, postul este īnfrānarea de la māncare şi băutură din motive religios-morale. Teologia Morală Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1980, p. 55. Īnfrānarea aceasta poate fi ajunare, sau reţinere totală de la orice fel de māncare şi băutură, şi post propriu-zis, sau renunţare la māncăruri de origine animală şi băuturi alcoolice, şi gustarea din cele vegetale cu cumpătare. Această renunţare n-o facem socotind că māncărurile care conţin produse animale ar fi necurate, ci pentru īnfrānarea trupului.

Postul potoleşte poftele trupeşti şi diminuează puterea lor asupra trupului şi asupra sufletului. Īn al doilea rānd, postul este un exerciţiu de voinţă, biruind cu ajutorul lui pofta exagerată după māncări şi băuturi. Īn al treilea rānd, postul este o expresie a pocăinţei pentru păcate. Īn al patrulea rānd, postul este o jertfă bine primită de Dumnezeu. Iar, īn final, postul oferă un climat potrivit pentru rugăciune.

Sfāntul Grigorie Palama vede, cum nu se poate mai bine, această legătură dintre post şi rugăciune: “Iar dacă e aşa, precum şi este, pānă ce ne stăpāneşte īmpătimirea nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvāntul de pe vārful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului, numaidecāt, durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne īngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gāndurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe”. Filocalia 7, Bucureşti, 1977, p. 229.

Dacă păcătuim de dragul plăcerii, păcatul īl desfiinţăm prin nevoinţă. Evagrie Ponticul ne īndeamnă să ne folosim, īn acest sens, de post: “Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca īnaintea Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi apropie pe Dumnezeu”. Schiţă Monahicească 10, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 46.

Se vede că dracii au un rol deosebit īn stārnirea poftelor. Aşa-i percepe şi Sfāntul Ioan Scărarul: "Cunoaşte că de multe ori dracul se aşează īn stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar de ar mānca tot Egiptul şi ar bea Nilul īntreg”. Scara XIV, 23; Filocalia 9, Bucureşti, 1980, p. 217.

Īmbuibarea pāntecului dă naştere la alte pofte păcătoase. Zice acelaşi Sfānt Părinte că “cel ce-şi īngrijeşte stomacul său şi luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voieşte să stingă pārjolul cu gaz”. 

Postul presupune reţinerea şi de la băuturi alcoolice. Din nefericire acest lucru este aproape uitat. Mai ales tinerii ar trebui să fie foarte atenţi, cānd e vorba de băuturi, pentru că atunci cānd sunt ameţiţi foarte uşor cad īn păcate. “Nu vă īmbătaţi de vin, spune Sfântul Pavel, īn care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18). Băutura este īnşelătoare, lucru asupra căruia ne face atenţi īncă Īnţeleptul Solomon: “Nu te uita la vin cum este de roşu, cum scānteiază īn cupă şi cum alunecă pe gāt, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă īmproaşcă venin” (Pilde 23, 31-32).

Sfāntul Ioan Gură de Aur face un aspru rechizitoriu beţivilor, descriindu-i cu multă artă: “Vrei să şti că beţivul este mai rău decāt un īndrăcit? Pe īndrăcit toţi īl plāngem, dar pe acesta īl urām…Un asemenea om este dezgustător prietenilor, de batjocură duşmanilor, uşor de dispreţuit slujilor, greţos soţiei, tuturor īmpovărător şi mai greţos chiar decāt animalele. Animalele atāt beau cāt le este sete şi pofta lor īncetează odată cu trebuinţa; beţivul, īnsă, prin lăcomie, depăşeşte pofta şi ajunge mai neīnţelept decāt animalele”. Cuvāntări la Praznice Īmpărăteşti, Bucureşti, 1942, p. 197.

Dacă se pune problema cantitativă a māncării şi băuturii, atunci cānd postim, nu se poate da o normă valabilă pentru toţi. Structura biologică diferă de la om la om. “Unul mănāncă două litre de pāine şi e īncă flămānd, iar altul māncānd o litră sau şase uncii, se satură. Deci le-a dat tuturor o singură regulă pentru īnfrānare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pānte-cului şi să nu se lase furat de plăcerea gātlejului… Cel ce se īmpărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea pānă mai are īncă poftă şi să nu aştepte să se sature". Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gānduri ale răutăţii, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 98.  Acesta este cel mai bun sfat pentru cei ce postesc şi īşi pun problema cantitativă a hranei. Să te scoli de la masă īnainte de a te sătura. Să nu te īmbuibezi nici cu māncăruri de post. Acesta este postul īn sens restrāns, vizānd doar māncarea şi băutura.

Īn sens larg, īnsă, postirea presupune reţinerea de la multe altele. “Să ne curăţim, acum mai īnainte nu numai de māncări, ci şi de faptele rele… Să postim, precum de bucate, aşa de toată patima”. Triod, Bucureşti, 1986, p. 97.  Fumătorul să se īnfrāneze de la ţigări; cafegiul de la cafea; vorbăreţul de la pălăvrăgeală; cel dependent de televizor īn zilele de post să-l scoată din priză.

Tito Colliander, fiind preocupat de adaptarea ascezei la vremurile noastre, ne dă o reţetă formidabilă: “te mănāncă limba să pui o īntrebare? N-o pune! Ţi-e foarte poftă să bei două ceşti de cafea? Nu bea decāt una! Ai chef să te uiţi pe fereastră? Nu te uita. Ai dori să mergi īntr­o vizită? Rămāi acasă”. Calca asceţilor, Bucureşti, 1997, p. 15.

Pentru a birui marile patimi ce te stăpānesc este foarte util să elimini proastele obiceiuri şi slăbiciunile “nevinovate” cu care te-ai obişnuit. De fapt acest exerciţiu presupune renunţarea la voia proprie şi intrarea printr-o rānduială duhovnicească, sub ascultarea lui Dumnezeu.

Īn lupta duhovnicească pe care o ducem, postul are o importanţă aparte. Īn rugăciunea amvonului, de la Liturghia mai īnainte sfinţitelor, se subliniază acest lucru: “dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvārşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărāmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără osāndă să ajungem a ne īnchina şi sfintei Īnvieri”. Liturghier, Bucureşti, 1987, p. 279.

Chiar dacă pentru lumea secularizată postul este īnţeles mai mult ca o dietă, pentru creştinul ortodox rămāne un mijloc de purificare şi chiar un mod de a-şi mărturisi apartenenţa la o spiritualitate. Prin post se ajunge, e adevărat, şi la o stare bună şi echilibrată a trupului. Dar cea mai mare realizare e cea spirituală: “fiecare facultate a sufletului se arată după post īntr­o stare mai bună; oglinda conştiinţei, nemaifiind īnnegurată de suflările trupului, devine mai curată şi oglindeşte īn sine mult mai lămurit legea dumnezeiască şi nelegiuirile noastre, şi ne dă putinţa să vedem pānă şi pe cele mai neīnsemnate pete, pānă şi pe cele mai mici abateri de la calea adevărului; voinţa capătă putere īn cārmuirea īntregii corăbii a sufletului”. Inochentie al Odesei, Cuvāntări la Postul Mare, Bucureşti, 1910, p. 49. Prin post sufletul redevine stăpān şi trupul slugă, pentru că, din nefericire, prin īmbuibare trupul devenise stăpān şi sufletul slugă.

3. Lectura şi meditaţia

Īn viaţa duhovnicească, şi mai ales īn zbuciumul luptei cu patimile, ajută mult lectura şi meditaţia. O lectură bine aleasă te determină să meditezi la adevărurile esenţiale legate de existenţa ta, īn mod special la scurtimea vieţii şi la moarte. “Uneşte, spune Isihie Sinaitul, cu răsuflarea nării trezvia şi numele lui Iisus, sau gāndul neuitat la moarte şi smerenie. Căci amāndouă sunt de mare folos”. Despre trezvie şi virtute, Filocalia 4, Sibiu, 1948, p. 89.

Cuvioşii Ignatie şi Calist Xantopol, pornind de la acest citat īţi spun “să ai, īmpreună cu rugăciunea şi cu celelalte… şi gāndul la judecată şi la răsplătirea faptelor bune şi rele; să te socoteşti din tot sufletul mai păcătos decāt toţi oamenii şi mai nelegiuit decāt dracii īnşişi şi că vei avea să fii pedepsit veşnic. Dacă gāndul la cele arătate va produce īn tine frāngere de inimă şi plāns cu lacrimi, stăruie īn el pānă ce acestea vor trece de la sine”. Filocalia 8, Bucureşti, 1979, p. 67.

Lectura cea mai importantă ne-o oferă citirea Sfintei Scripturi. Cei mai experimentaţi Părinţi duhovniceşti recomandă citirea zilnică a cel puţin un capitol din Sfānta Scriptură. Adevărurile esenţiale de credinţă aici le găsim. Cuvāntul Māntuitorului este “duh şi viaţă”. Sfāntul Ioan Damaschin este foarte explicit īn acest sens: “Să batem la paradisul prea frumos al Scripturilor, la paradisul cel cu bun miros, cel prea dulce, cel prea frumos, cel ce răsună la urechile noastre cu tot felul de cāntări ale păsărilor spirituale purtătoare de Dumnezeu, cel care se atinge de inima noastră, care o māngāie cānd este īntristată, o potoleşte cānd este māniată şi o umple de o bucurie veşnică, care ne īnalţă mintea noastră pe spatele strălucitor ca aurul şi prea luminat al porumbiţei dumnezeieşti şi o suie cu aripile prea strălucitoare către Fiul Unul născut şi moştenitorul săditorului viei celei spirituale şi prin el o aduce la Tatăl luminilor". Dogmatica, Bucureşti, 1993, p. 180.  De fapt cel mai puternic argument īl luăm de la Domnul Iisus Hristos: “Nu numai cu pāine va trăi omul, ci cu tot cuvāntul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Citirea textului sfānt te predispune la meditaţie şi-ţi aduce aminte că eşti trecător. Pe lāngă Sfānta Scriptură, tradiţia noastră creştină ne pune la īndemānă o serie īntreagă de alte cărţi folositoare. Pe primul loc putem situa "Patericul" şi colecţia filocalică. Am aminti apoi "Urmarea lui Hristos”, “Māntuirea Păcătoşilor” şi "Mărturi-sirea unui pelerin către duhovnicul său”. La acestea se pot adăuga mulţimea de cărţi duhovni-ceşti tipărite īn ultimii ani. Ne confruntăm īnsă cu o realitate tragică: omul postmodern citeşte tot mai puţin. Boala televizorului īl copleşeşte şi nu mai are tihna lecturii ziditoare de suflet.

A medita la trecere īţi este folositor pentru īndreptarea vieţii şi pregătirea pentru moarte. De fapt tot omul ştie că trebuie să moară, dar, din nefericire, īşi īnchipuie moartea ca un moment atāt de īndepărtat īncāt o pierde din vedere. Chiar şi bătrānii cei mai slăbiţi şi oamenii cei mai bolnavi ar dori să mai trăiască.

Lucrurile īnsă stau altfel. Moartea vine pe neaşteptate: “că omul nu ştie nici măcar vremea lui: īntocmai ca şi peştii care sunt prinşi īn vicleanul năvod, īntocmai ca şi păsările īn laţ, aşa sunt prinşi fără de veste oamenii īn vremea de restrişte, cānd vine dintr-odată peste ei” (Eccl. 9, 12).

Māntuitorul ne cere să fim mereu gata de moarte: “Deci şi voi fiţi gata, că īn ceasul īn care nu gāndiţi Fiul Omului va veni” (Luca 12, 40). Nimic nu este aşa sigur ca şi moartea. Nesigur este doar ceasul morţii. Acest moment, īnsă, Dumnezeu īl tăinuieşte īnspre binele nostru, pentru a nu fi obsedaţi mereu de el.

Populara carte duhovnicească "Māntuirea păcătoşilor” stăruie asupra faptului că gāndul la moarte este īn măsură să te facă mai atent asupra vieţii tale. Plecānd de la afirmaţia lui Iisus fiul lui Sirah, "În tot ce faci adu-ţi aminte de sfārşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (7, 38), face următoarea afirmaţie: “Cel ce cugetă īn fiecare zi la moarte nu īndrăzneşte nicicum a greşi lui Dumnezeu, temāndu-se de pedeapsa care urmează după călcarea poruncii”. Agapie Criteanul, Māntuirea Păcătoşilor, Bucureşti, 1939, p. 442. Sfântul Antonie cel Mare subliniază, cum nu se poate mai bine, importanţa cugetării la moarte: “Moartea, de-o va avea omul īn minte, nemurire este; iar neavānd-o īn minte, moarte īi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului”. Filocalia 1, p. 12.

În "Urmarea lui Hristos" un capitol întreg este intitulat "Gândul la moarte". Simplu, dar convingător, autorul īncearcă să te facă să īnţelegi efemeritatea vieţii tale. Este mult mai folositor să te fereşti de păcate decāt să fugi de moarte. Pentru că, pānă la urma urmei, este mai important să trăieşti o viaţă virtuoasă decāt o viaţă lungă. “Ce foloseşte o viaţă īndelungată, de vreme ce ne īndreptăm atāt de puţin?” Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Timişoara, 1991, p. 47

S-ar putea spune că acest gānd la moarte īi creează omului o stare de inconfort. Dar responsabilitatea cu care trebuie să abordăm condiţia vieţii noastre pămānteşti ne obligă să facem acest lucru. Pentru că viaţa, pe lāngă faptul că e grea, este şi scurtă. “Priveşti viaţa care-ţi rămāne de trăit, şi oricāt de tānăr ai fi, o simţi puţină, sfārşitul pāndeşte pe undeva pe aproape, eşti singur şi neputincios īn faţa lui. Ai venit pe pămānt, progresezi şi pleci”. Christos Yannaras, Foamea şi Setea, Bucureşti, 2000, p. 17.

Ce-ţi rămāne de făcut īn faţa acestei realităţi? Să te apropii de Hristos, Care este Viaţa. Cānd Marta era confruntată cu această realitate, pentru că murise tānărul ei frate Lazăr, Domnul Hristos i-a zis: “Eu sunt īnvierea şi viaţa; cel ce crede īn Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede īn Mine nu va muri în veac" (Ioan 11, 25-26).

O lectură bine aleasă te predispune să meditezi la aceste adevăruri esenţiale. Şi pe deasupra, vorba cronicarului, nu este o alta mai plăcută zăbavă decāt cititul cărţilor. Bineīnţeles că sunt şi cărţi care nu te folosesc cu nimic. Simplă maculatură şi pierdere de timp. De aceea şi lectura trebuie făcută selectiv.

Este drept īnsă, că un necredincios, confruntāndu-se cu realitatea ultimă, poate lua o atitudine negativă: “să bem şi să māncăm, căci māine vom muri” (1 Corinteni 15, 32). Pornind de la această deviză, omul postmodern este īnclinat să trăiască mai mult prezentul. Să-l trăiască cu toate simţurile trupului său, să consume cīt mai mult, pentru că face parte din societatea de consum. “A mānca bine, a īndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi īn lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te īnchina icoanelor rotunde ale banilor”. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Bucureşti, 1995, p. 15. este pentru el un mod de viaţă. Dar să nu se uite că, ori credem ori nu credem, Dumnezeu este o realitate īn faţa căruia vom da toţi seama. Să nu se uite că nu se termină totul cu moartea.

* * *

Am īncercat, scriind această carte, să pun la īndemāna credincioşilor īn general, şi a studenţilor teologi īn special, un īndreptar pentru o bună viaţă duhovnicească. Cartea aceasta este o lucrare de spiritualitate, de mistică, dāndu-i omului reperele principale pentru a se putea despătimi.

Sunt conştient de faptul că există multe lucrări de Ascetică şi Mistică mult mai docte şi de o ţinută academică īnaltă. Īnsă, mi se pare mie, că ele se adresează unei elite situate īn sferele īnalte. Cartea „Dinamica Despătimirii” se adresează clericului şi credinciosului obişnuit care-şi pune serios problema māntuirii.

Să dea Dumnezeu ca tot creştinul ce īncearcă să parcurgă etapele vieţii duhovniceşti, asupra cărora ne-am oprit, să poată spune la final dimpreună cu Sfāntul Pavel: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvārşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul īmi va da-o īn ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (2 Timotei 4, 7-8).