Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, sunt la a noua cuvântare aici la Timişoara. Am început în 13 mai 1992 cu "Bucuria creştină", am continuat apoi în toamnă, în noiembrie, cu trei cuvântări, şi anume am vorbit despre "Scopul şi ţinta vieţii creştine", despre "Patimi şi nepătimire" şi apoi despre "Urcuşul duhovnicesc". Anul trecut în mai am vorbit despre "Evanghelia ca izvor de nădejde şi de bucurie", despre "Unele aspecte ale raportului între Dumnezeu şi om" şi a fost şi o seară de poezie "Medalion Zorica Laţcu". În toamnă, în 8 noiembrie, am vorbit despre "Viaţa în Înviere" şi de atunci am anunţat că în 11 mai voi vorbi despre martorii Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A venit vremea să-mi împlinesc gândul acesta şi sunt bucuros ca în perioada aceasta de bucurie izvorâtă din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în această perioadă luminată de lumina învierii, să stăruim cu gândul împreună asupra martorilor învierii Mântuitorului. Voi vorbi despre martorii cei de la început, voi aminti ceva despre martorii cei din istorie şi voi stărui în mod special asupra martorilor învierii din vremea noastră, asupra noastră ca martori ai învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În privinţa martorilor de odinioară şi mai ales în privinţa martorilor de la început voi avea în vedere câteva documente, şi anume: cele patru Sfinte Evanghelii, Faptele Sfinţilor Apostoli în treacăt şi totodată al 15-lea capitol din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. În privinţa documentelor care sunt cele patru Sfinte Evanghelii putem spune că fiecare dintre ele, în mod separat, este un document despre învierea Mântuitorului şi despre martorii învierii. În orice caz, fiecare din cei patru Sfinţi Evanghelişti care au scris separat şi care au scris fiecare independent de ceilalţi, Sfinţii Evanghelişti înşişi sunt martori ai învierii Domnului nostru Iisus Hristos de vreme ce în Evangheliile lor au cuprins cele în legătură cu învierea Mântuitorului. Şi anume Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28, Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul al 16-lea, Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al 24-lea şi Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 şi 21. Ultimele capitole din Evanghelii sunt în legătură cu învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, relatări în legătură cu învierea, cu arătările Mântuitorului, cu martorii învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiecare din cei patru Sfinţi Evanghelişti au luat în consideraţie ceea ce li s-a părut lor mai important din cele ce se puteau spune în legătură cu învierea Mântuitorului.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos EL Însuşi a vorbit despre învierea Sa din morţi, însă ucenicii Mântuitorului nu au luat aminte la înviere, aşa încât atunci când Domnul Hristos a fost răstignit pe cruce, şi-au pierdut nădejdea în general, nu s-au gândit la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfântul Iosif din Arimateea, care I-a oferit Mântuitorului mormântul în care a fost pus trupul Mântuitorului, L-a înmormântat ca şi cum Mântuitorul nu ar fi urmat să învieze. Înmormântarea a făcut-o în aşa fel încât să fie o înmormântare adevărată, fără să se fi gândit la putinţa ca Domnul Hristos să învieze. Şi Mântuitorul a înviat din mormânt. Învierea nu a văzut-o nimenea şi nici nu putea să o vadă cineva, pentru că lucrurile dumnezeieşti sunt mai presus de lume, mai presus de fire şi nu pot fi cunoscute în marginile firii omeneşti. Despre înviere au mărturisit îngerii binevestitori de la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi apoi cei care L-au văzut pe Domnul Hristos înviat, cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat după învierea Sa din morţi.

Fiecare din cei patru Sfinţi Evanghelişti, scriind despre învierea Mântuitorului, amintesc mai ales arătările Mântuitorului, împrejurările în care s-a petrecut învierea, şi ne prezintă anumiţi martori ai învierii care după ce s-au convins de învierea Domnului, au mărturisit învierea şi pentru alţii, au propovăduit învierea, au răspândit vestea învierii.

Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia sa spune că atunci când Domnul Hristos a înviat din mormânt s-a făcut cutremur mare, a apărut un înger cu faţa strălucitoare ca fulgerul şi cu hainele albe ca zăpada, şi că de frica îngerului şi de frica cutremurului străjerii au căzut cu feţele la pământ. În această condiţie a înviat Domnul Hristos din mormânt, a ieşit din mormânt, fără ca cei care erau la mormânt să vadă învierea însăşi. Cei care au fost puşi să străjuiască mormântul ca nu cumva să meargă ucenicii Lui şi să-L fure, au rânduit ca să fie pusă strajă la mormânt şi să fie pecetluit mormântul, ca nu cumva ucenicii Lui să-L fure şi să spună apoi că a înviat din mormânt. Şi ziceau ei către Pilat că "rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât rătăcirea cea dintâi" (Matei 27, 64). Îngerul a apărut la mormânt, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului şi Domnul Hristos înviase din morţi. Credinţa Bisericii noastre şi învăţătura Bisericii noastre este că Domnul Hristos a înviat trecând prin piatră: "Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule" spune o alcătuire de la slujbele noastre. "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta naştere şi ne-ai deschis nouă uşile raiului" se spune într-o alcătuire de la slujba de Paşti. Asta înseamnă că sfânta noastră Biserică învaţă, crede, mărturiseşte, propovăduieşte adevărul că Domnul Hristos a înviat "piatra fiind pecetluită", fără să fi fost dată la o parte piatra de pe mormânt. Apoi a fost înlăturată piatra de pe mormânt ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo şi să se vadă giulgiurile în care a fost înfăşurat Domnul Hristos. Femeilor mironosiţe care au mers la mormântul Mântuitorului, după mărturia Sfinţilor Evanghelişti, ca să vadă mormântul sau ca să ungă cu miresme trupul Domnului Hristos - deşi trupul Domnului Hristos a fost înfăşurat în giulgiu împreună cu miresme, ele au vrut ca şi ele să-şi arate iubirea faţă de Mântuitorul şi să aducă şi ele miresme din partea lor - îngerul le-a spus că Domnul Hristos nu mai este în mormânt, că a înviat aşa cum a spus mai înainte că va învia. Femeile au plecat de la mormânt şi s-au întâlnit cu Mântuitorul Cel înviat - după mărturia Sfântului Evanghelist Matei - şi Mântuitorul Cel înviat le-a spus întâi "Bucuraţi-vă" şi apoi "Nu vă temeţi" (Matei 28, 9-10). Sunt cuvinte ale Mântuitorului rostite după înviere: "Bucuraţi-vă" şi "Nu vă temeţi". Femeile care s-au întâlnit cu Domnul Hristos au devenit martori ai învierii Domnului Hristos, încredinţându-se ele mai întâi de înviere, apoi le-a spus ucenicilor.

Dintre femeile mironosiţe, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, Maria Magdalena când a văzut că piatra era dată la o parte de pe mormânt şi că trupul Domnului Hristos nu mai era în mormânt, s-a dus la ucenici şi le-a spus: "Au furat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus". S-a întors apoi la mormânt şi s-a întâlnit cu Domnul Hristos şi nu L-a cunoscut pe Domnul Hristos Cel înviat. Domnul Hristos a întrebat-o: "Femeie de ce plângi, pe cine cauţi?", ea a răspuns: "Că au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus". Şi când L-a cunoscut pe Domnul Hristos a spus doar atât: "Rabuni" adică "Învăţătorule" (Ioan 20, 13-16). Maria Magdalena, după ce s-a încredinţat de învierea Domnului Hristos, s-a dus la Apostoli şi dacă mai înainte le-a spus: "Au furat pe Domnul", acum a zis: "Am văzut pe Domnul", cu alte cuvinte "Hristos a înviat". Deci nu a zis "Hristos a înviat" înainte de a fi încredinţată de învierea Domnului Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu spune că Domnul Hristos după învierea din morţi "S-a arătat întâi Mariei Magdalena din care scosese - bineînţeles cândva - şapte draci" (Marcu 16, 9).

E o mare bucurie pentru noi să ştim că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar pocăit, un tâlhar care nu mai era tâlhar, tâlharul de pe cruce, tâlharul care a zis către Domnul Hristos: "Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta" (Luca 23, 42). Ştim că Domnul Hristos a fost numărat cu tâlharii, răstignit ca un tâlhar, împreună cu doi tâlhari dintre care unul L-a rugat pe Domnul Hristos să-l pomenească întru împărăţia Sa. Şi Domnul Hristos i-a zis: "Adevăr îţi zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). E o mare bucurie să ştim că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar pocăit. De ce? Pentru că avem încredinţarea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, Mântuitorul S-a răstignit pentru mântuirea celor păcătoşi şi cel dintâi dintre păcătoşi care a fost mântuit a fost un tâlhar. Ca să îndrăznească toţi cei ce, făcând rele, se întorc la Domnul Hristos, să îndrăznească şi să ştie că Domnul Hristos nu are pe nimenea de pierdut şi că mântuieşte pe toţi aceia care vor să fie mântuiţi, numai să se mute de la rău la bine, să se întoarcă de la cele rele la cele bune. Ca o paranteză spun că Sfântul Ioan Casian în relatarea convorbirilor cu părinţii din pustia sketică, scriere cuprinsă în Filocalia volumul I, spune că dintre părinţii din pustia sketică cel mai iscusit pe care l-au întâlnit a fost Sfântul Moise cel din tâlhari, cel care înainte a fost tâlhar şi după aceea a devenit sfânt.

Tâlharul de pe cruce - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - a sărit de pe cruce în rai. De ce? Pentru că Domnul Hristos l-a făcut vrednic de rai, pentru că pocăinţa l-a pregătit ca să poată fi în rai. Nu ca tâlhar a intrat în rai, ci ca unul care a fost tâlhar dar s-a întors la Dumnezeu a ajuns în rai. E o mare bucurie pentru noi să ştim aceasta, e o mare bucurie să ştim că Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat, ea din care Domnul Hristos cândva scosese şapte draci, ceea ce înseamnă că Domnul Hristos este binevoitor faţă de toţi oamenii, faţă de toţi păcătoşii care nu vor să rămână păcătoşi, faţă de toţi păcătoşii care îşi schimbă viaţa prin darul lui Dumnezeu şi devin sfinţi prin puterea lui Dumnezeu.

Mai departe Sfântul Evanghelist Matei relatează în Evanghelia sa în legătură cu învierea despre faptul că străjerii de la mormânt s-au dus unii dintre ei şi au spus sinedriului, mai marilor evreilor, că Mântuitorul nu mai este în mormânt, şi ei i-au îndemnat să spună că a fost furat în vreme ce ei dormeau. Ei au primit bani pentru aceasta şi au răspândit cuvântul că trupul Domnului Hristos a fost furat din mormânt, însă se vede foarte bine că era o înscenare lucrul acesta de vreme ce dacă dormi nu poţi să ştii ce se întâmplă. Într-adevăr ei au căzut cu feţele la pământ, au rămas ca morţi şi nu au ştiut ce se întâmplă, nu au văzut învierea Mântuitorului, au văzut doar mormântul gol de trupul Mântuitorului şi nu puteau să dea mărturie despre faptul că a fost furat. În orice caz, dacă au dat o astfel de mărturie, mărturia lor nu putea fi adevărată nefiind întemeiată, pentru că dormind nu ştii ce se întâmplă în jurul tău.

În sfârşit, Sfântul Evanghelist Matei mai prezintă o arătare a Domnului Hristos în Galileea, unde ucenicii L-au văzut pe Mântuitorul înviat şi s-au închinat Lui, ei care se îndoiseră. Iar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre o arătare a Domnului Hristos la mai mult de cinci sute de fraţi adunaţi, probabil erau împreună cu ucenicii pe muntele Galileii. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că dintre cei care L-au văzut pe Domnul Hristos mulţi mai trăiau în vremea când a scris el Epistola I-a către Corinteni, ceea ce înseamnă că puteau fi întrebaţi, puteau da mărturie despre învierea Domnului Hristos. Sfântul Evanghelist Matei spune că atunci Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: "Mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor" (Matei 28, 19-20).

Sfântul Evanghelist Marcu spune şi el despre îngerul care s-a arătat femeilor mironosiţe, despre faptul că Domnul Hristos S-a arătat după învierea din morţi mai întâi Mariei Magdalena. Aminteşte pe scurt despre o călătorie a Domnului Hristos cu doi dintre ucenici în ziua învierii Sale şi apoi de o întâlnire a Mântuitorului cu toţi ucenicii fără să precizeze că aceasta s-a întâmplat în ziua învierii dar cred că e aceeaşi arătare pe care o prezintă Sfinţii Evanghelişti Luca şi Ioan. Foarte pe scurt, şi e foarte curios că Sfântul Evanghelist Marcu, deşi a scris cea mai scurtă Evanghelie, în toate chestiunile pe care le prezintă el dă mai multe amănunte decât ceilalţi Evanghelişti. În legătură cu învierea Domnului Hristos a dat amănunte mai puţine. El ne spune însă că Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi după înviere: "Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor scoate, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână, chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma şi pe bolnavi mâinile îşi vor pune şi bine le va fi" (Marcu 16, 15-18). Sunt cuvinte rostite de Domnul Hristos după învierea Sa din morţi, păstrate în Sfânta Evanghelie de la Marcu.

Sfântul Evanghelist Luca prezintă şi el informaţii în legătură cu mormântul gol de trupul Domnului nostru Iisus Hristos, despre faptul că femeile mironosiţe au primit vestea învierii de la îngeri, despre faptul că Sfântul Apostol Petru s-a prezentat la mormânt şi a văzut giulgiurile singure zăcând în mormânt. Apoi despre o întâlnire a Domnului nostru Iisus Hristos într-o călătorie de la Ierusalim spre Emaus, o călătorie în care a fost şi Domnul Hristos împreună cu cei doi care mergeau spre Emaus. Le-a tâlcuit Scripturile, le-a dat încredinţarea învierii Sale în Emaus. În timp ce călătorea Mântuitorul cu cei doi care mergeau spre Emaus, dintre care unul se numea Cleopa, Domnul Hristos le-a dat lămuriri în legătură cu cele întâmplate cu El, pentru că cei doi care mergeau spre Emaus ştiau ceva despre înviere dar nu credeau în înviere. Adică ei ştiau despre femeile care au mers la mormânt, ştiau despre îngerii care s-au arătat, ştiau despre faptul că se zice că a înviat Domnul Hristos, dar ei nu erau încredinţaţi de acest lucru, nu erau încredinţaţi de înviere. Spuneau informativ Domnului Hristos ce ştiu ei, nu ce cred ei. Că dacă ar fi fost vorba să spună ce cred ei nu credeau în ce spuneau. De unde ştim? Pentru că Domnul Hristos le-a spus: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a crede toate câte le-au spus proorocii. Nu se cădea oare ca Hristos să pătimească, să fie răstignit şi să intre întru mărirea Sa?" (Luca 24, 26). Şi apoi în Emaus li S-a arătat, şi Domnul Hristos i-a încredinţat El Însuşi despre înviere. Până la aşa măsură încât cei doi care ziceau către Mântuitorul să rămână cu ei peste noapte, nici ei nu au mai rămas peste noapte în Emaus, ci plini de bucurie s-au întors la Ierusalim, spunându-le colegilor lor de ucenicie, celor care erau adunaţi într-o casă în Ierusalim, despre învierea Domnului Hristos, adică au zis că Hristos a înviat. După mărturia Sfântului Evanghelist Luca, şi ceilalţi erau încredinţaţi de înviere, într-un fel încredinţaţi, pentru că ziceau: "Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Petru" (Luca 24, 34).

Apoi Domnul Hristos El Însuşi S-a arătat ucenicilor care erau adunaţi şi i-a încredinţat despre învierea Sa. Ucenicii, ei care ziceau "Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Petru", când L-au văzut pe Domnul Hristos înviat au stat la îndoială, aşa încât ei credeau că văd o arătare, un duh, o fantomă. Şi Domnul Hristos le-a spus: "Pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre? Priviţi mâinile şi picioarele Mele, pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine având" (Luca 24, 38-39). Apoi a mâncat în faţa lor ca să-i încredinţeze, ucenicii I-au dat Mântuitorului o bucată de peşte şi un fagure de miere şi Domnul Hristos a mâncat în faţa lor ca să-i încredinţeze despre înviere. Mai spune Sfântul Evanghelist Luca că apoi Domnul Hristos le-a spus că întru numele Lui se va propovădui Evanghelia, pocăinţa spre iertarea păcatelor, şi că ei vor fi martori despre acestea. Sfântul Evanghelist Luca îşi sfârşeşte Evanghelia sa cu o relatare scurtă despre înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înălţare care s-a întâmplat în faţa ucenicilor, Domnul Hristos binecuvântându-i. "Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer" (Luca 24, 50-51). Aşa încât ucenicii Domnului Hristos au devenit şi martori ai înălţării, aşa cum au fost martori ai învierii Domnului Hristos.

Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte şi el despre femeile mironosiţe care au fost la mormântul Mântuitorului, despre Maria Magdalena care a spus mai întâi că trupul Domnului Hristos a fost furat din mormânt şi care după aceea s-a încredinţat de adevărul învierii prin arătarea Domnului Hristos. Şi apoi despre cei doi ucenici care s-au dus la mormânt şi anume Sfântul Apostol Petru şi Sfântul Evanghelist Ioan, care au văzut giulgiurile din mormânt şi mahrama deoparte, au văzut şi îngeri care au spus că El este viu, s-au încredinţat de învierea Domnului Hristos. Şi apoi Sfântul Evanghelist Ioan prezintă trei arătări, şi anume una în seara zilei învierii când Domnul Hristos a suflat peste ucenici şi a zis: "Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi" (Ioan 20, 22-23), când le-a zis de două ori: "Pace vouă" - de altfel de fiecare dată când S-a întâlnit Domnul Hristos cu ucenicii Săi le-a zis "Pace vouă" - şi apoi o altă arătare după opt zile.

La prima arătare lipsea Sfântul Apostol Toma de la adunarea ucenicilor, şi ceilalţi care s-au bucurat văzând că este Domnul - spune Sfântul Evanghelist Ioan - i-au spus Sfântului Apostol Toma: "Am văzut pe Domnul" şi el a zis: "Dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cu aceste cuvinte de necredinţă ale Sfântului Apostol Toma se sfârşeşte relatarea în legătură cu prima arătare din ziua învierii şi cu aceste cuvinte se sfârşeşte şi Evanghelia care se citeşte în ziua de Paşti la Vecernie. Nu cu o afirmare a învierii ci cu o afirmare de necredinţă în înviere. Este foarte interesant de reţinut lucrul acesta, pentru că nici cei doi care mergeau spre Emaus, nici ceilalţi ucenici nu au ajuns dintr-o dată la gândul învierii Domnului Hristos, chiar dacă ei au ştiut că Domnul Hristos le-a spus şi că El va învia. Să ne gândim de exemplu la faptul că Domnul Hristos i-a mustrat pe cei doi care mergeau spre Emaus pentru necredinţa lor şi tot aşa spune Sfântul Evanghelist Marcu că i-a mustrat pe ucenici pentru necredinţa lor şi ştim că Domnul Hristos El Însuşi a trebuit să intervină spre încredinţarea ucenicilor.

După opt zile S-a arătat Domnul Hristos ucenicilor Săi de faţă fiind şi Sfântul Apostol Toma, şi l-a invitat pe Sfântul Apostol Toma să se încredinţeze aşa cum şi-a dorit el, adică să pună degetul în semnul cuielor, să pună mâna lui în coasta Mântuitorului străpunsă de suliţă şi care păstra semnul străpungerii. Şi Sfântul Apostol Toma s-a încredinţat de învierea Domnului Hristos şi a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu", la care Domnul Hristos a răspuns: "Căci M-ai văzut Tomă ai crezut, fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut" (Ioan 20, 28-29).

Stimaţi ascultători, Sfântul Apostol Toma prezintă o mărturie specială între ceilalţi ucenici ai Mântuitorului, şi anume prezintă o mărturie specială în înţelesul acesta că el s-a încredinţat prin pipăire. E adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului, că a pus degetul în semnul cuielor din mâinile Mântuitorului. Nu se spune lucrul acesta, de aceea sunt unii care au îndoială în ceea ce priveşte mărturia prin faptul că Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul. Cine poate să ne încredinţeze pe noi de adevărul că Domnul Hristos a fost pipăit, sau cine poate să ne dea mărturie despre faptul că Sfântul Apostol Toma chiar a pipăit coasta Mântuitorului, chiar s-a încredinţat punând degetul în semnul cuielor? Bineînţeles că nu altcineva decât sfânta noastră Biserică, cea care a primit Evanghelia, care a răspândit Evanghelia, sfânta noastră Biserică cea care tălmăceşte Evanghelia, sfânta noastră Biserică cea care învaţă despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În sfânta noastră Biserică se afirmă, mai ales în ziua de pomenire a întâlnirii Domnului Hristos cu Sfântul Apostol Toma, la slujbele Bisericii din Duminica Tomii şi din toată săptămâna care urmează, face afirmaţia că Domnul Hristos a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma.

Să ştiţi că învăţătura Bisericii este neinterpretabilă. Scriptura se interpretează şi din pricina aceasta Biblia este pricină de neunire între creştini. Toţi creştinii care gândesc altfel decât ortodox, toţi aceia gândesc altfel pentru că se întemeiază pe interpretări eronate ale Sfintei Scripturi, ale Bibliei. Aşa încât Sfânta Scriptură se poate face pricină de neunire, şi de fapt se face pricină de neunire, nu prin ea însăşi, ci prin interpretarea care se dă. Deci Biserica noastră are o învăţătură unică care nu se mai interpretează, se primeşte aşa cum este. Norma credinţei noastre nu e Biblia, ci norma credinţei noastre este învăţătura Bisericii noastre. Şi sfânta noastră Biserică ne încredinţează că Sfântul Apostol Toma a pipăit semnele cuielor şi semnul din coasta Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a încredinţat prin pipăire.

Am să vă spun din slujba de la Duminica Tomii şi din toată săptămâna care urmează două alcătuiri din care reiese clar că Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul. Şi anume, în Condacul de la slujba din Duminica Tomii se spune aşa, vorbind cu Mântuitorul: "Cu dreapta cea osârduitoare coasta Ta cea de viaţă dătătoare Toma o a cercat, Hristoase Dumnezeule; că dacă ai intrat uşile fiind încuiate, cu ceilalţi Apostoli a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Deci cu dreapta cea osârduitoare, cea doritoare de încredinţare, cu dreapta sa, Toma a cercat coasta Mântuitorului. Zice mai departe alcătuirea: "Că dacă ai intrat - e vorba de Domnul Hristos - uşile fiind încuiate Hristoase Dumnezeule, cu ceilalţi Apostoli a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Deci ceilalţi Apostoli au zis în conştiinţa lor "Domnul meu şi Dumnezeul meu" la prima arătare a Mântuitorului, iar Sfântul Apostol Toma a zis şi el aşa cu ceilalţi Apostoli, dar numai după ce s-a încredinţat.

Cea de-a doua alcătuire de la slujba din duminica Tomii este Icosul, alcătuirea care se spune îndată după cea pe care v-am prezentat-o înainte şi care are următorul cuprins: "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc; cine i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie, cu adevărat ceea ce s-a pipăit? Că dacă n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele de sus şi cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a dat a o pipăi pe aceasta şi a striga lui Hristos: Domnul eşti şi Dumnezeul meu!". În alcătuirea aceasta se afirmă de patru ori că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului. Şi anume alcătuirea este făcută în aşa fel încât este mai mult o meditaţie, o meditaţie în legătură cu cele întâmplate. Şi începe cu cuvintele: "Cine a dat putere dreptei celei de lut de a putut pipăi osul cel de văpaie". Cine a dat putere dreptei celei de lut? Coasta care s-a pipăit. Cum a putut pipăi osul cel de văpaie? De ce? Pentru că e vorba de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care e mai presus de fire, Dumnezeirea e mai presus de ceea ce poate omul cuprinde. Şi mai departe, cum ar fi putut pipăi coasta Mântuitorului, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele sus şi cele de jos? Coasta i-a dat putere, Mântuitorul Însuşi i-a dat putere, l-a învrednicit pe Toma să se încredinţeze. "Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele de sus şi cele de jos? Acest dar i s-a dat lui Toma a o pipăi pe aceasta - adică coasta - şi a striga lui Hristos: Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Aşa încât în această perspectivă, Sfântul Apostol Toma a dat o mărturie cu totul specială faţă de ceilalţi ucenici ai Mântuitorului, prezintă ceva deosebit prin mărturia lui.

Mai prezintă Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa şi o altă arătare a Mântuitorului, la Marea Tiberiadei, când erau de faţă şapte dintre ucenici, printre care Sfântul Apostol Petru, Natanail cel din Cana Galileii, Toma şi fii lui Zevedeu, Iacov şi Ioan şi încă doi pe care nu-i numeşte Sfântul Evanghelist Ioan, şi care au fost de faţă când Domnul Hristos li S-a arătat, şi care bineînţeles că şi ei la rândul lor au dat mărturie. Mărturie apoi au dat toţi ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, propovăduirea din Faptele Sfinţilor Apostoli este o propovăduire din care înţelegem că Sfinţii Apostoli sunt martori, au rămas martori în conştiinţa Bisericii, martori ai învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Între aceştia Sfântul Apostol Pavel prezintă o situaţie cu totul specială, pentru că şi el s-a încredinţat tot prin arătarea Mântuitorului după înviere. Când mergea să prigonească pe creştinii din Damasc s-a convertit întâlnindu-se cu Domnul Hristos şi a devenit propovăduitor al învierii Domnului Hristos, iar propovăduirea lui este prezentată în sinteză - în legătură cu învierea - în al 15-lea capitol din Epistola I către Corinteni, unde afirmă clar că Domnul Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, S-a arătat lui Petru, S-a arătat lui Iacov, S-a arătat ucenicilor în general şi S-a arătat şi Sfântului Apostol Pavel: "În cele din urmă mi S-a arătat şi mie, ca unuia care nu sunt vrednic să mă numesc apostol pentru că am prigonit Biserica lui Hristos" (I Corinteni 15, 8-9). A prigonit-o în vremea neştiinţei, dar a mărturisit învierea după ce s-a încredinţat de învierea Domnului Hristos.

E foarte, foarte important de observat şi de reţinut faptul că după ce s-a încredinţat nu l-a mai putut clinti nimeni din credinţa, din convingerea că Domnul Hristos a înviat. Când s-au încredinţat nu a mai putut nimenea să-i oprească să mărturisească învierea Domnului Hristos, dar până nu s-au încredinţat nu au mărturisit credinţa ci au mărturisit îndoiala, au mărturisit necredinţa, şi-au mărturisit scepticismul. E important de reţinut şi faptul că pe cei dintâi martori ai învierii Domnului Hristos, Însuşi Mântuitorul i-a încredinţat despre înviere. Însă să ştiţi că lucrul acesta se întâmplă cu toţi oamenii care cred în înviere, nu în înţelesul că Domnul Hristos Se arată fiecăruia cum S-a arătat Sfântului Apostol Toma sau celorlalţi ucenici, ci că încredinţarea despre învierea Domnului Hristos este o încredinţare pe care numai Dumnezeu o poate da omului. Omul prin puterea lui nu poate ajunge să se convingă de învierea Domnului Hristos.

Să ne aducem aminte de pildă de faptul că Mântuitorul i-a întrebat pe ucenicii Săi - relatarea o găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 16 -: "Cine ziceţi că sunt Eu, Fiul Omului?". Şi Sfântul Apostol Petru - zicem noi în numele tuturor - a răspuns: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Când Domnul Hristos a auzit cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Petru, le-a întâmpinat zicând: "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu Cel din ceruri" (Matei 16, 15-17). Prin urmare, faptul că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, că este Hristos, că Iisus din Nazaret este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, mărturisit de Sfântul Apostol Petru, este ceva ce Sfântul Apostol Petru a cunoscut din puterea lui Dumnezeu. Cu puterile firii - "trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri"- nu se putea ajunge la această încredinţare. "Tatăl Meu Cel din ceruri ţi-a descoperit ţie". Aşa e şi cu învierea: numai prin puterea lui Dumnezeu poţi ajunge să crezi în înviere. Dacă nu vine Dumnezeu să te încredinţeze, dacă nu te încredinţează Mântuitorul Cel înviat, nu poţi avea încredinţarea despre înviere. De ce? Pentru că învierea este mai presus de lume. Ori lucrurile mai presus de lume nu pot fi înţelese la nivelul vieţii omeneşti, la nivelul vieţii materiale, la nivelul cunoştinţelor pe care le avem noi din lumea aceasta, ci învierea, fiind mai presus de fire, este mărturisită de Însuşi Mântuitorul înviat şi nu se poate ajunge altfel la încredinţarea despre înviere decât prin certitudinea interioară pe care o dă Domnul Hristos.

Când eram eu student la Teologie, bineînţeles după ce am fost martor al învierii, după ce aveam credinţa în înviere, m-am apucat să citesc din Evanghelii şi din Faptele Sfinţilor Apostoli şi din Epistolele Sfinţilor Apostoli tot ce am găsit despre înviere. Şi ştiţi la ce concluzie am ajuns? La concluzia că nu sunt convingătoare. În ce sens nu sunt convingătoare? Dacă e să te reţii numai la ce se scrie în Evanghelie despre înviere, citind Evanghelia sau Faptele Apostolilor, sau Epistolele Sfântului Apostol Pavel şi celelalte Epistole unde se aminteşte ceva despre înviere, nu găseşti certitudinea învierii din ceea ce se scrie acolo. Şi atunci am ajuns la concluzia că altceva trebuie să fie care să te încredinţeze, şi mi-am dat seama de atunci că Mântuitorul Cel înviat i-a încredinţat pe oameni despre înviere. Nu au ajuns ei la concluzia că Domnul Hristos a înviat. De pildă, că s-au găsit giulgiurile singure în mormânt era o mărturie că Domnul Hristos nu mai e acolo, dar nu era o mărturie despre înviere ci o mărturie că mormântul a rămas gol. Ori pe noi nu ne interesează faptul că mormântul a rămas gol de trupul Mântuitorului, pentru că atunci se putea pune problema şi a unui furt al trupului, ci pe noi ne interesează învierea însăşi. Învierea însăşi însă o mărturiseşte numai Cel înviat, El ne dă încredinţarea. E adevărat că noi suntem într-o atmosferă de credinţă în înviere, atmosfera pe care o creează Biserica noastră prin slujbele ei, dar cu toate acestea încredinţarea ne-o dă totuşi Domnul Hristos Cel înviat.

Am să vă aduc aminte - am să vă pun în atenţie, că poate puţini sunt cei la care vă aduc aminte - un text din "Scara" Sfântului Ioan Scărarul. Mai întâi un text din Evanghelie, şi anume din Evanghelia de la Matei capitolul 11, unde citim între altele următoarele cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre". La aceste cuvinte din Evanghelia de la Matei fiindu-i luare aminte, Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", Sfântul Ioan Sinaitul - poate ştiţi, "Scara" este o scriere a Sfântului Ioan Sinaitul, scrisă la sfârşitul veacului al VI-lea, o scriere în 30 de capitole pe care, din câte ştiu, v-a prezentat-o cândva Î.P.S. Nicolae aici în sala aceasta -, reia cuvintele acestea ale Mântuitorului şi le prezintă în următorul context: "A zis Domnul: Învăţaţi-vă - nu din carte, nu de la înger, nu de la om, ci - de la Mine - adică de la lucrarea Mea cea din voi - că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre - de patimile care sunt în voi". Deci Sfântul Ioan Scărarul atrage atenţia că Domnul Hristos a spus "învăţaţi-vă de la Mine" şi interpretează că a zis Domnul Hristos "învăţaţi-vă de la Mine - nu din carte, nu de la înger, nu de la om ci de la Mine; ce? - că sunt blând şi smerit cu inima".

Asta trebuie să învăţăm. Dacă blândeţea şi smerenia Domnului Hristos trebuie să o învăţăm de la Domnul Hristos Însuşi, atunci cu atât mai mult învierea Domnului Hristos de la Domnul Hristos Însuşi trebuie s-o învăţăm. "Din lucrarea Mea cea din voi" zice Domnul Hristos, "de la Mine, adică de la lucrarea Mea cea din voi". Domnul Hristos lucrează convingerea pe care o avem noi, care suntem şi noi martori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos după martorii cei din istorie. Toţi cei care au crezut în învierea Domnului nostru Iisus Hristos au fost şi martori ai învierii Domnului Hristos în istorie. Toţi sfinţii, toţi credincioşii creştini au mărturisit învierea Domnului Hristos. Ne adăugăm la ei şi noi. Noi suntem martorii cei din vremea noastră. Noi care zicem "Hristos a înviat", noi care zicem "Adevărat a înviat", noi care credem, noi care mărturisim, noi care sărbătorim învierea Domnul Hristos şi noi care ne înnoim viaţa după învierea Domnului Hristos. Pentru că asta înseamnă mărturie, dacă am crede în Domnul Hristos fără învierea Domnului Hristos, nu am crede în Domnul Hristos, am crede într-un filozof, Iisus din Nazaret, am crede într-un învăţător, am crede într-un gânditor, într-un descoperitor al unor lucruri la care nu poate ajunge omul singur şi fiecare om, ci un gânditor, un pătrunzător. Ori noi credem în Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu care a înviat din morţi, care a omorât cu moartea pe moarte şi mărturisim împreună cu femeile mironosiţe, împreună cu îngerii, împreună cu Apostolii, împreună cu toţi sfinţii, mărturisim că Hristos a înviat, mărturisim adevărul că Mântuitorul este viu, că a înviat din mormânt, că a biruit moartea, toate acestea le mărturisim. Şi le mărturisim când spunem "Hristos a înviat" şi "Adevărat a înviat", le mărturisim când slujim la toate slujbele noastre, le mărturisim la Paşti, mărturisim învierea Domnului Hristos la Paşti prin slujbele de la Paşti şi din toată Săptămâna Luminată.

Cred că ştiţi că Săptămâna Luminată este "raiul anului bisericesc". Adică în timpul Săptămânii Luminate toate gândurile se grupează pe înviere până la aşa măsură că dacă se întâmplă ca în timpul Săptămânii Luminate să se facă o înmormântare, fie că este o înmormântare a mirenilor, fie că este o înmormântare a preoţilor, fie că este o înmormântare a călugărilor, fie că este o înmormântare a pruncilor, nu se face înmormântarea prescrisă pentru astfel de categorii de oameni credincioşi, ci se face înmormântarea din Săptămâna Luminată, care-i slujba de la Paşti. Nu are Biserica de spus nimic altceva decât slujba de la Paşti. Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur de la Paşti ilustrează bucuria învierii când zice: "Toţi să vă îndulciţi de ospăţul credinţei, toţi luaţi bucuria bunătăţii, nimenea să nu se tânguiască pentru păcate că iertare din mormânt a răsărit, nimenea să nu plângă pentru sărăcie că s-a arătat împărăţia ce de obşte, nimenea să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad. Aceasta mai înainte apucând Isaia a zis: «Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos.» S-a amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a amărât că s-a legat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat, înviat-a Hristos şi au căzut dracii, înviat-a Hristos şi se bucură îngerii, înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte, înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în mormânt, că Hristos înviind, începătură celor adormiţi S-a făcut". E o perspectivă de pe poziţia credinţei în înviere. Acelaşi lucru trebuie să-l credem şi noi, să-l mărturisim şi noi.

Îl mărturisim când zicem "Hristos a înviat" dar se poate să fie doar o simplă formulă dacă nu suntem încredinţaţi de înviere până la aşa măsură încât învierea să facă parte din componenţa existenţei noastre. Putem să fim martori numai cu un fel de salut, cum fac copii. De exemplu eu în copilăria mea. Cea mai veche mărturie pe care am dat-o eu, nu ca martor ci ca colportor al unui adevăr, a fost când aveam cinci, cel mult şase ani, nu-mi mai aduc aminte. M-a trimis mama la bunica mea - mama tatălui meu care locuia cu noi, îi ziceam noi mama tână - şi a zis mama către mine: "Du-te la mama tână şi zi «Hristos a înviat, mama tână!» şi mama tână îţi dă un ou". Şi m-am dus la mama tână şi am zis cum mi-a zis mama să zic: "Hristos a înviat, mama tână!". Şi mama tână, Dumnezeu s-o odihnească, a zis: "Adevărat a înviat, stai că-ţi dă mama tână un ou". Asta îmi aduc eu aminte din copilăria mea. Deci ne-am încadrat într-o societate în care învierea Domnului nostru Iisus Hristos era o realitate, însă o realitate la care fiecare participa după puterea lui. Bineînţeles că un copil nu poate da o mărturie cum dă un om mare, dar cu vremea m-am validat cumva, adică faptul acesta că am spus "Hristos a înviat" din copilărie s-a întemeiat în existenţa mea până la aşa măsură că nu se poate să nu spun acest adevăr, pentru că îl spun şi eu ca Apostolii, crezând în el.

În ceea ce priveşte sărbătorirea ca atare, am spus că slujba de Paşti e în aşa fel alcătuită încât e o izbucnire din suflet a adevărului că Domnul Hristos a înviat. Şi zicem: "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Unul Cel binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi preamărit". Sau: "Ziua învierii, popoare să ne luminăm; Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". "Acum toate de lumină s-au umplut, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos întru Care s-a întărit". "Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică". Totul e grupat în gândul despre înviere, în jurul gândului că Domnul Hristos a înviat şi totul e o izbucnire de bucurie, totul este o revărsare a bucuriei. Noi credem că în veşnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi aşa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Aşa suntem noi martori, martorii cei din vremea noastră suntem noi, suntem noi cei convinşi, suntem noi care nu putem să ne oprim din a spune la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în cele patruzeci de zile de după înviere, "Hristos a înviat". Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt din secolul trecut - a murit în 1833 - când se întâlnea cu cineva totdeauna spunea "Hristos a înviat", şi pe fiecare om îl numea "bucuria mea". "Hristos a înviat, bucuria mea" zicea el când se întâlnea cu cineva. Bineînţeles că dacă am face şi noi aşa ceva nu s-ar potrivi, pentru că nu ţine de stilul nostru de vieţuire, dar mărturia ca atare noi trebuie să o dăm.

Să ştiţi că învierea Domnului Hristos nu o mărturisim numai în ziua învierii şi în Săptămâna Luminată, în vremea raiului anului bisericesc, ci în toate duminicile. Cu mici excepţii, duminica este o prăznuire a învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă la slujba de dimineaţă din ziua învierii spunem aşa: "Preabinecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie". Vorbim cu Maica Domnului, vorbim cu Domnul Hristos, vorbim cu Maica Domnului şi amintim de darul învierii, că zicem: "Preabinecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a nimicit". Nu mai există pentru noi iad, nu că nu mai există obiectiv iad, există, dar nu mai există pentru noi cei care credem în înviere. Într-o alcătuire de la sfintele slujbe se spune aşa: "Când Te-ai pogorât la moarte Cel ce eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii". Dacă străluceşte Dumnezeu în noi, dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne dă certitudinea învierii Lui şi străluceşte în inima noastră, nu mai are loc iadul.

Iadul are loc acolo unde omul este lipsit de Dumnezeu, unde nu simte prezenţa lui Dumnezeu, dar unde se simte prezenţa lui Dumnezeu nu mai poate fi iad. Deci noi credem că iadul s-a nimicit, pentru noi nu există iad, aşa cum nu există închisoare pentru cei ce nu sunt vrednici de închisoare. Chiar dacă există undeva închisoare, poţi să zici că nu există pentru omul care nu ajunge acolo. Aşa e şi cu iadul, există obiectiv - adică subiectiv cumva, nicăieri în Scriptură nu se spune când a creat Dumnezeu, sau cine a creat iadul, pentru că nu l-a creat Dumnezeu, Dumnezeu nu a creat iadul. Iadul l-au creat cei care au fost vrednici de iad, mai întâi îngerii căzuţi şi după aceea oamenii care sunt vrednici de iad şi care ajung într-o stare de iad, aceia sunt în iad, dar nu ajung undeva unde s-au creat nişte condiţii de iad. Condiţiile de iad le creează omul şi în lumea aceasta, când face rele, când e făcător de răutate, aduce în jurul lui o atmosferă neplăcută, este o atmosferă de iad, dar iadul nu există de la sine ca o realitate în care intri. Ai făcut un rău şi intri acolo ca şi cum ai intra în închisoare, ci iadul este iadul tău, iadul în care ajungi, din care nu poţi ieşi, zbuciumul lăuntric de pe urma păcatelor, neliniştea sufletească, toate acestea sunt stări de iad cu care începe iadul aici pe pământ, aşa cum începe de altfel şi raiul pentru cei credincioşi aici pe pământ şi se continuă şi dincolo de lumea aceasta. Ori, când Domnul Hristos este în noi, El e biruitorul morţii, e biruitorul iadului, e biruitorul tuturor împotrivirilor, şi atunci noi intrăm într-o atmosferă pe care o mărturiseşte slujba de la Paşti de exemplu, când zice: "Să-nvie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui". Care vrăjmaşi? Vrăjmaşii cei de gând. "Aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu". Care păcătoşi? Realităţile lăuntrice împotrivitoare unei linişti sufleteşti, unui rai pe care îl vrea Dumnezeu şi în care vrea Dumnezeu să ajungem.

La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, era un părinte. Şi zicea: "Măi frate - Părintele Serafim îl chema - aici poate să fie raiul pe pământ". Şi eu ziceam: da părinte, dar cu alţi oameni. Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă eşti un om care face raiul, atunci raiul e acolo unde eşti tu. Mie îmi place să spun că mănăstirea e tinda raiului, că mănăstirea e poarta cerului, că mănăstirea e casa lui Dumnezeu şi locul împlinirilor. Şi zic totdeauna: să ştiţi că dacă nu e locul împlinirilor, adică dacă nu te împlineşti în mănăstire prin Dumnezeu, şi-ţi mai trebuie lucruri din lumea asta ca să te împlineşti, deci dacă nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici casa lui Dumnezeu, nu-i nici poarta cerului. Dar tot aşa oamenii îşi pot face din căminul lor o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pământul acolo unde este omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspândeşte, nu e un loc, un spaţiu anume: acesta e cerul, de aici începe pământul şi de aici începe cerul. Unde e omul care Îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvântarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile învierii.

Stimaţi ascultători, mai am ceva de spus, şi anume că prin participarea aceasta la adevărul învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin toate bucuriile pe care le aduce învierea, prin transformarea sufletească pe care o aduce credinţa în înviere, se ajunge la înnoirea vieţii. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani scrie aşa, în capitolul 6: "Precum Hristos a înviat prin mărirea Tatălui, aşa şi voi să înviaţi întru înnoirea vieţii". Ce înseamnă aceasta, înnoirea vieţii? Să duci o viaţă de credincios nu de necredincios. Înseamnă o viaţă pozitivă întru lucrarea binelui. În Epistola către Coloseni capitolul 3 citim cuvintele: "Dacă aţi înviat împreună cu Hristos - şi noi credem că am înviat împreună cu Hristos la Botez, când am murit împreună cu Hristos şi am înviat împreună cu Hristos - căutaţi cele de sus, cugetaţi cele de sus". Şi mai departe zice Sfântul Apostol Pavel: "Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrâul, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia sau lăcomia care este o închinare la idoli". Şi mai departe: "Drept aceea, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră, nu vă minţiţi unii pe alţii pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou". Şi apoi adaugă: "Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurărilor, cu bunătate, cu blândeţe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare îngăduindu-vă unul pe altul, dacă are cineva ceva împotriva cuiva, precum Hristos v-a iertat aşişderea iertaţi şi voi. Peste toate îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşirii şi pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre". Iată ce trebuie să facă omul cu viaţă înnoită: să înlăture păcatul şi să realizeze virtuţile, ca să poată fi şi prin viaţă martor al învierii Domnului Hristos.

Sfârşesc aceste consideraţii cu o poezie de Vasile Militaru în care se cuprinde foarte bine învierea Domnului Hristos, adică omul care crede în învierea Domnului Hristos ca martor al învierii Domnului Hristos. Poezia se numeşte Hristos a înviat:

Intervievator: Calea Sfântului Apostol Toma poate fi considerată ca pozitivă?

Părintele Teofil: Da, Biserica noastră o consideră ca pozitivă şi chiar zice "O, bună necredinţă a Tomei, că prin necredinţa lui noi toţi ne-am încredinţat". Poate fi socotită pozitivă şi în înţelesul acesta că Sfântul Apostol Toma a fost sincer, el a vrut să se încredinţeze dar voia o dovadă pe care de altfel ucenicii ceilalţi într-un fel o primiseră. Ei se întâlniseră cu Domnul Hristos, el a vrut totuşi ceva mai mult decât ceilalţi, probabil pentru că se gândea că faptul de a-L întâlni pe Domnul Hristos poate rămâne totuşi ca o iluzie optică şi ştim că o iluzie optică este o iluzie cel mai uşor de realizat. Şi atunci Sfântul Apostol Toma, poate prin voia lui Dumnezeu, a vrut o dovadă mai deosebită. Aşa încât poate fi considerată ca ceva pozitiv.

Intervievator: În condiţiile actuale în ce mod poate fi percepută învierea de către fiecare creştin şi trăită ca o realitate incontestabilă?

Părintele Teofil: Numai în măsura în care Domnul Hristos ne încredinţează lăuntric. Nu există posibilitatea unor raţionamente în legătură cu învierea Domnului Hristos, chiar dacă zicem că noi suntem urmaşii martorilor de odinioară, e totuşi ceva care nu e suficient când e vorba de înviere. Adică noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Mântuitorului Celui ce a înviat, să ne încredinţeze El despre înviere. Nu există nişte modalităţi de a ne încredinţa despre înviere altfel decât printr-o certitudine interioară care vine de la Dumnezeu.

Intervievator: Vă rugăm să ne vorbiţi despre giulgiul din Torino.

Părintele Teofil: "Giulgiul din Torino" este o carte scrisă de un părinte romano-catolic din Iaşi, pe nume Claudiu Dumea. E o istorie a giulgiului de când se ştie de el, însă trage şi o concluzie, şi anume consideră giulgiul din Torino acelaşi lucru cu chipul cel nefăcut de mână al Domnului Hristos şi cumva amestecă lucrurile, cel puţin pentru o anumită perioadă. În legătură cu giulgiul din Torino s-au făcut multe aprecieri, s-au făcut şi multe investigaţii ca să se constate dacă este cu adevărat giulgiul cel despre care vorbesc Evangheliştii. Sunt şi unele reţineri în legătură cu aceasta. Eu cred totuşi că pentru noi giulgiul cel adevărat este încredinţarea despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie neapărat să-l cunoaştem, să-l atingem, să vedem, să ştim ce analize s-au făcut, la ce rezultate s-a ajuns, ci important este să avem noi credinţa în învierea Domnului nostru Iisus Hristos ca şi când am fi văzut giulgiul.

Însă am pierdut ceva din vedere, şi anume la slujba de fiecare duminică se citeşte dimineaţa din Evanghelie despre învierea Domnului Hristos. După ce se termină Evanghelia şi se zice ca de obicei "Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie", urmează o alcătuire în legătură cu Evanghelia. Şi se zice aşa: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Învierea lui Hristos văzând. Când am văzut-o? Prin credinţă. Pentru noi, faptul că despre înviere se relatează în Sfânta Evanghelie este ca şi când am fi văzut noi şi mormântul gol, şi giulgiurile şi ne-am fi întâlnit cu femeile mironosiţe, cu îngerul binevestitor, cu Apostolii care L-au mărturisit pe Domnul Hristos, cu Sfântul Apostol Toma, cu toţi martorii de atunci, ne-am fi întâlnit cu ei şi am fi văzut şi noi lucrurile acestea. Nu pentru că le-au văzut ei, ci pentru că le vedem noi prin credinţă. "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase - vorbim cu Domnul Hristos - şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim". Şi apoi, ca şi când nu suntem mulţumiţi cu ceea ce putem face în privinţa aceasta, zicem: "Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat". E o alcătuire în care noi deja primim cele auzite din Sfânta Evanghelie, ne angajăm cu convingerea noastră, cu conştiinţa noastră. Acesta-i giulgiul nostru, nu giulgiul de la Torino, pe care îl poate vedea cineva care se duce la Torino, ci credinţa noastră este giulgiul nostru.

Intervievator: Ce ne puteţi spune despre lumina din noaptea de Paşti?

Părintele Teofil: Nu vă pot spune nimic, dacă vreţi să ştiţi ceva, relatează Părintele Ioanichie Bălan într-o carte scrisă de el "Mărturii de la locurile sfinte". E o carte în care spune şi despre lumina învierii. Eu cu cei cu care am vorbit, care au fost acolo, de la toţi am aflat că lumina apare, de undeva din mormânt, de sus, nu ştiau să spună. Ceea ce i-a impresionat pe toţi este faptul că lumina aceasta se răspândeşte foarte repede şi inundă toată biserica. Cum, de unde vine, ce se întâmplă, au ei nişte metode de răspândire a luminii, vine într-adevăr de sus cum mărturisesc cei mai mulţi, e o chestiune discutabilă. Însă ceea ce este important este faptul că învierea pentru noi este lumină. Că mergem, că nu mergem la Ierusalim, că se aprinde că nu se aprinde, că vine de sus că vine de jos, e o chestiune secundară. Important este pentru noi să fim luminaţi de lumina învierii.

Intervievator: Ce părere aveţi despre acele persoane care nu se spovedesc toată viaţa lor, considerându-se nevrednici de Sfintele Taine, dar au încredere şi nădejde deosebită că bunul Dumnezeu le va rândui înainte de moarte vreme de pocăinţă şi împărtăşirea cu Sfintele Taine?

Părintele Teofil: Vin la mine unii şi zic: "Părinte, a murit tata şi nu a fost împărtăşit. Ce pot face pentru el?". Zic: ştii de ce nu a fost împărtăşit la moarte? Că nu a fost împărtăşit în viaţă. Dacă se împărtăşea în viaţă, îl învrednicea Dumnezeu să se împărtăşească şi la moarte, dar dacă nu-l interesa lucrul acesta în viaţă, uite, nu l-a învrednicit Dumnezeu nici la moarte. Noi dorim din toate puterile noastre să ne împărtăşim, nu pentru vrednicia noastră. Eu mă împărtăşesc foarte des, la fiecare Sfântă Liturghie la care iau parte şi pot să mă împărtăşesc, dacă nu am cumva ceva, nu pot să stau până la sfârşitul Liturghiei să zicem. În cazul acesta nu mă împărtăşesc, dar şi dacă nu slujesc mă împărtăşesc. De ce? Nu pentru că mă socotesc vrednic, deşi să ştiţi că nu mi-e frică că nu mă duc în rai. Adică de ce nu mi-e frică în fond? Pentru că ştiu că Dumnezeu ne dă raiul, nu noi realizăm raiul. Şi atunci, dacă duc o viaţă care să mă recomande pentru rai, nu are Dumnezeu de ce să mă respingă când voi merge în rai. Nu am să-i spun lui Dumnezeu că am făcut asta şi asta, că am stat 41 de ani la mănăstire, că ar putea zice Dumnezeu cum ziceam noi către un părinte de la noi care a stat 50 de ani la mănăstire şi în ultimii ani nu mai ştia cât a stat. Şi zicea: "Eu sunt aici de 40 de ani". Şi eu ziceam: ba nu, că sunteţi de 45. Şi el zicea: "Mă, păi dacă ştii tu că sunt de 45, atunci sunt de 45". Şi zicea părintele că-i de atâţia ani şi eu ziceam: părinte, dar să nu vă lăudaţi cu asta, că aţi stat la bine! Aşa şi eu, nu o să pot să spun lui Dumnezeu că am stat la mănăstire atâţia ani, că ar putea zice Dumnezeu foarte bine către mine: "Da, dar să ştii că ai stat la bine. Poţi să stai şi mai mult". Important este în chestiunea aceasta să dorim binele şi să-l facem pe cât putem, şi atunci pentru împărtăşire nu trebuie să te pregăteşti în mod special, dacă toată viaţa e o pregătire, şi poţi să te împărtăşeşti mai des. De ce? Pentru bunătatea lui Dumnezeu, nu pentru vrednicia ta. Adică nu zic că sunt vrednic să mă împărtăşesc, că doar totdeauna când te împărtăşeşti zici că eşti nevrednic. Dar Dumnezeu te învredniceşte, adică dacă Dumnezeu vrea să-ţi dea darul acesta, care e cel mai mare dar din câte daruri sunt şi de care nu sunt vrednici nici îngerii, dacă e vorba, dacă Dumnezeu vrea să te învrednicească, nu ai motive să refuzi. Bineînţeles totuşi, trăind o viaţă care să te recomande şi pregătindu-te cu spovedanie şi după aceea împărtăşindu-te cu încredinţarea că Dumnezeu vine în sufletul tău.

Am auzit acum de curând un cuvânt al Fericitului Augustin care zice aşa, că "Dumnezeu este atotputernic şi cu toate acestea nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtăşanie. Dumnezeu este atotînţelept şi nu a ştiut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtăşanie. Dumnezeu este atotbogat şi cu toate acestea nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtăşanie". Aşa că acesta este lucrul cel mai de căpetenie, dar pentru ceva de căpetenie trebuie să duci o viaţă care să te recomande pentru împărtăşire. Aşa că am păreri foarte rele despre cei care nu se împărtăşesc. Chiar dacă zic ei că sunt nevrednici, nu au dreptate, pentru că nimenea nu poate să zică că e vrednic, şi totuşi Dumnezeu ne-a învrednicit. Cum zicem "Învredniceşte-ne Doamne în seara aceasta fără de păcat..." tot aşa zicem "Învredniceşte-mă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine".

Intervievator: Ce este mai important: să stai acasă şi să te rogi sau să stai în biserică şi să nu fii atent la ce se petrece acolo?

Părintele Teofil: E mai important să fii în biserică şi să nu fii atent acolo decât să stai acasă să te rogi. De ce? Pentru că mai întâi de toate biserica e cerul cel de pe pământ. În al doilea rând Sfânta Liturghie e împărăţia lui Dumnezeu cea de pe pământ, şi apoi ce ai la biserică nu poţi avea acasă, nu poţi avea acasă binecuvântările care se dau în biserică. Asta nu înseamnă că trebuie să fii neatent în biserică. Trebuie să fii atent şi să te sileşti să fii atent, dar e mai important să fii la biserică oricum, cum poţi să fii, decât să stai acasă să te rogi, unde nu e atmosfera din biserică.

Intervievator: Există vreo legătură între învierea Domnului şi învierea lui Lazăr?

Părintele Teofil: Doar atât, că învierea lui Lazăr poate fi considerată o înainte-închipuire a învierii celei de obşte şi poate chiar şi a învierii Domnului Hristos. Învierea lui Lazăr este o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos Cel ce a înviat, înainte însă de învierea Sa.

Intervievator: Părinte, sunteţi întrebat cât trebuie să se roage omul ca să-l miluiască Dumnezeu?

Părintele Teofil: M-am întrebat şi eu: de câte ori trebuie să zică cineva "Doamne miluieşte-mă" ca să-l miluiască Dumnezeu? Şi m-am gândit la fiul risipitor, de pildă. Fiul risipitor când s-a întors şi-a făcut întâi o socoteală: "Mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi". Şi când s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut de departe şi a alergat înaintea lui şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Deci nu l-a pus în studiu, să zică: să vedem ce face acesta acum când se întoarce, să vedem ce zice, să vedem cum se prezintă. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era cercetător ştiinţific ci era tată, şi inima de tată îl înghesuia să-l primească. Noi credem că Dumnezeu e tatăl nostru. Când l-a primit a început să zică: "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Nu a mai zis şi "primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi", cum şi-a făcut el socoteala. Şi tatăl său nu a zis: zi de vreo sută de mii de ori aşa, că apoi te iert. Deci noi trebuie să avem încredinţarea că Dumnezeu ne miluieşte. Dar zicem "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" de atâtea ori de câte putem să zicem, deşi nu cred că la sfârşitul vieţii va zice Dumnezeu către mine: tu mai puteai să zici de un milion de ori şi nu ai zis. Nu cred lucrul acesta. De ce? Pentru că aceasta e o metodă de îmbunătăţire sufletească, nu o metodă de a cere mila lui Dumnezeu în înţelesul acesta că numai atunci ţi-o dă Dumnezeu dacă ai zis de nu ştiu câte ori. Important este să avem încredinţarea în mila lui Dumnezeu, dar noi cerem mila lui Dumnezeu ca să ne putem observa pe noi înşine, e o metodă de îmbunătăţire, de a ţine legătura cu Dumnezeu şi de a ne curăţi sufletul.

Să ştiţi că înainte de a ne întâlni cu Dumnezeu prin rugăciunea aceasta ne întâlnim cu noi înşine. Eu v-am mai spus şi altădată că ne întâlnim cu mizeria din noi. Eu le spun la oameni: fiţi atenţi, eu m-am întâlnit cu mizeria din mine şi vă puteţi întâlni şi voi cu asta. Fiţi atenţi că nu rămâneţi la asta, stăruiţi în rugăciune, se limpezesc lucrurile cu vremea. Aşa încât noi folosim rugăciunea aceasta nu pentru că noi nu am avea încredinţarea că Dumnezeu ne miluieşte dintr-o dată, sau ne miluieşte chiar prin faptul că ne angajăm în rugăciunea aceasta, ci facem rugăciunea aceasta ca să ne putem observa pe noi înşine, ca să ne putem urmări, să putem înlătura gândurile cele rele, să putem să fim în legătură cu Dumnezeu. De altfel să ştiţi că acesta nu-i ultimul fel de rugăciune, deşi m-am gândit aşa, că dacă m-aş întâlni cu Domnul Hristos şi aş avea conştiinţa că m-am întâlnit cu El - am conştiinţa că mă întâlnesc cu El în rugăciune, dar zic aşa, cum s-a întâlnit de pildă Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului - ce I-aş cere eu, ce I-aş spune eu Domnului Hristos? Cred că asta I-aş spune: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Asta este, şi aşa o zicem până la moarte. Bineînţeles că după ce te întemeiezi în rugăciunea aceasta, îţi mai vin şi alte gânduri: "Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie", "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale" - asta zic eu că e tunetul pământului, aşa cum există un tunet al cerului există şi un tunet al pământului. Şi sunt cuvintele acestea: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Sau "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni".