A. Concept general
Un lucru semnificativ este şi faptul că în Sfânta Scriptură cuvântul nu apare nici măcar o dată. Şi totuşi conceptul de normalitate a dat mult de furcă teologilor, filozofilor, psihologilor, medicilor, sociologilor etc. Definirea conceptului a îmbrăcat diverse forme de-a lungul vremii, fiind de regulă o funcţie a domeniului ce a încercat să îl expliciteze. Astfel, conceptului de normal i se recunoaşte, în general, o latură statică şi una dinamică, una teoretică şi una practică, precum şi faptul că se leagă de un anumit finalism sau scop.
Despre noţiunea de normal, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte: "care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural", "sănătos", "care este conform cu o normă".
La fel, Random Hause Webstrer's Dictionary, defineşte starea de normalitate ca: "starea conformă cu standardul sau cu tipul comun, uzual, natural", "sănătos", "liber de anomalii mentale", "liber de boală sau malformaţii" sau ca stare conformă cu o normă egală cu "media caracteristicilor umane".
Din aceste definiţii de dicţionar se pare că avem dea face cu o avalanşă de sinonime care încearcă să definească normalul ca o stare conformă cu un scop, sau capabilă să îndeplinească optim un scop. La orice lucru, acţiune sau stare s-ar referi normalul, acestea sunt conforme noţiunii numai în măsura în care se înscriu în medie şi pot să-şi îndeplinească optim rolul ce la revin.
Din aceste definiţii, identice în mare măsură, conceptul de trece şi se defineşte în mai toate laturile vieţii umanului şi nu numai. Am văzut că omul este privit ca normal în momentul în care este liber de anomalii mintale sau fizice, când se înscrie într-o medie şi atunci când îşi îndeplineşte scopul existenţial. Aici lucrurile se despart. Aşa cum am afirmat normalitatea are o latură statică şi una dinamică. În latura statică se cuprinde conceptualizarea stării de normalitate, care este aceeaşi pretutindeni şi în toate timpurile, iar în latura dinamică se cuprinde totalitatea elementelor modale care determină specificitatea şi complexitatea persoanei umane. Astfel ceea ce e normal într-un anumit loc, nu este normal în altul, sau ceea ce este normal într-un anumit timp nu este normal în altul, ceea ce este normal într-o anumită cultură nu este normal în alta etc. Latura dinamică este dată în mare măsură de scop, care nu este unul fix ci poate suferii interpretări.
Astfel, detaşându-ne de lumea materială unde normalul poate fi mai uşor definit, poate fi cuprins în anumite limite iar ca scop putem spune că îmbracă de multe ori haina necesarului şi a previzibilului, în lumea spirituală normalul depinde de mai mulţi factori atât de natură obiectivă cât şi subiectivă.
În ceea ce priveşte omul, aşa cum am mai afirmat, normalul se referă atât la sine cât şi la relaţiile lui cu semenii, relaţii din care iau naştere toate domeniile socialului, economicului, politicului etc. Dacă privim numai omul în sine, normalul privit din latura statică ar însemna sănătate, libertate faţă de boli mintale şi fizice, înscrierea într-o sumă de caracteristici medii precum şi atingerea finalismul urmărit, iar din latura dinamică, normalul îmbracă întreaga paletă a gândirii filozofice legate de scopul pentru care există omul, la sensul final al vieţii.
Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra conceptelor filozofice referitoare la scopul vieţii umane, la normalitatea ei am găsi o întreagă paletă discursivă. Astfel, la Socrate normalul reiese din întrebarea: "cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui" şi "orice om cu mintea sănătoasă are în vedere prin actele sale un rezultat pe care-l consideră bun", la Platon normal este să trăim după lumea ideilor, la Aristotel normal este să trăim după fiinţa ca fiinţă, şi să ne mulţumim cu "justa măsură", stoicii consideră normal că "omul care doreşte ceea ce nu depinde de el este un sclav", epicureii consideră normală "ataraxia" şi "înţeleptul este fericit şi sigur de fericirea sa, pentru că nu se teme de nici o pierdere", la Decartes normal este ca "omul să vadă clar pentru a acţiona bine", la Kant normal este să trăim după aceea "voinţă bună" căci "voinţa bună îşi dă sieşi lege" Jeanne Hersch, Mirarea Filozofică. Istoria filozofiei europene, editura Humanitas, Bucureşti, 1994 şi că este normal să ne punem cele trei întrebări fundamentale: "ce pot cunoaşte ?; ce trebuie să fac ?; ce-mi este îngăduit să sper ?", la Freud este normal să trăim şi după inconştient ca realitate a "mecanismelor ascunse care sunt adevărata realitate", la Kierkegaard este normal ca "fiecare dintre noi să se străduiască fără încetare să devină tot mai subiectiv", la Nietzsche este normal ca omul să trăiască cu aceea "voinţă de putere" străduindu-se să fie şi ceea ce nu poate fi, adică supraom, iar ajungând la filozofia contemporană aceasta consideră normal să se: "renunţe parţial la cultul raţiunii", să se "accentueze preferinţe pentru factori extraraţionali", să se folosească de "acţiunea naturalismului şi a modelelor ştiinţifice pozitive", să provoace polemici în jurul psihologismului, logicismului etc. şi să aibă o "orientare tot mai pronunţată spre problemele vieţii sociale şi ale tehnicii." Alexandru Boboc, Filozofia contemporană, orientări şi stiluri de gândire semnificative, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 9
Cât priveşte relaţiile omului cu semenii normalul se desparte şi cuprinde, sau este definit de toate domeniile vieţii sociale.
Astfel dacă ar fi să privim din prisma economiei, sub aspect static este normal ca aceasta să funcţioneze în conformitate cu legile ei. Sub aspectul dinamic cunoaştem o multitudine de legi şi sisteme economice. Astfel în economia de piaţă normal este să funcţioneze legea cererii şi a ofertei, în economia de stat normal este funcţionarea plus valorii etc.
Din prisma politicului este normal ca acesta să reprezinte interesele electorilor, aceasta sub aspectul static iar sub aspectul dinamic avem întregul evantai al intereselor de grup considerate normale pe care trebuie să le reprezinte sfera politicului.
Din prisma socialului este normală fundamentarea acestuia pe structurile vieţii comunitare ca: familie, etnie, neam, aceasta sub aspect static iar sub aspect dinamic avem totalitatea formelor sociale pe care le-a cunoscut omenirea în decursul istoriei.
Şi exemplele ar putea continua în toate domeniile umanului.
Concluzionând, noţiunea de normal îmbracă în sine atât o latură obiectivă cât şi una subiectivă fiind o caracteristică a conceptului uman de finalitate.
B. Noţiunea de normalitate din perspectiva psihiatriei
Încă din start psihiatria recunoaşte că normalul este un concept greu de definit, chiar mai greu de definit decât în alte domenii ale medicinii. Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatria explică greutatea definirii prin "extrem de dificila posibilitate de cuantificare a psihismului uman şi prin definirea psihiatriei ca o specialitate diacritică." Constantin Gorgos, Dicţionar Enciclopedic de Psihiatrie, volumul III, editura Medicală, Bucureşti, 1989, p. 274. Este clar pentru oricine că psihicul nu este o materie cuantificabilă, iar stabilirea antipozilor normal-patologic este o operaţie foarte dificilă.
Totuşi este acceptat că "normalitatea poate fi în general exprimată de o stare sau desfăşurare firească (naturală) a obiectelor, fenomenelor, proceselor etc. sau concordantă cu intenţiile raţionale ale făuritorului." Definiţia cuprinde atât elementul static cât şi pe cel dinamic legându-l pe acesta de scop sau finalitate. Ibidem
Un lucru este cert, se stăruie în căutarea normalului, unii căutându-l chiar în patologic, alţii căutând norme capabile să delimiteze normalul de patologic. Există mai multe tipuri de norme şi anume: norma statistică care are o semnificaţie parţială deoarece "abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan faţă de cele calitative" Constantin Gordos, Vademecum în psihiatrie, editura Medicală, Bucureşti, 1985, p. 208. , norma sau normalul ideal care "ar fi extrem de atrăgător" Idem, Dicţionar, p. 274. dar care nu ar putea fi realizat decât "formal şi acest lucru se loveşte de un prim obstacol căci ar anula elementul dinamic al conceptului" putând lua forma unei "statui fixe şi imuabile, a unui idol", norma sau normalul valoric care "implică o măsurare procustiană în care se intrică, în plus, şi valorile personale ale fiecăruia", norma responsivă sau funcţională care arată măsura îndeplinirii rolului funcţional. Cu toate că normei responsive i se recunoaşte meritul şi calitatea, ea este etichetată ca "fixistă şi deterministă", psihiatria neputând să răspundă la întrebarea: "care este rolul funcţional pentru care o persoană există?" Idem, Vademecum, p. 209
Totuşi, psihiatria bazându-se pe acceptarea normalităţii ca fenomen natural, şi în concordanţă cu modul logic şi lucrativ al medicinii în general, introduce modelul normalităţii medii şi concluzionează că "nu se poate elabora un model aparent al bolii, atât timp cât nu există un model al normalului."
În mare parte şi într-o viziune de ansamblu aceste judecăţi ar reprezenta latura statică a noţiunii de normal în accepţiunea psihiatriei. Nu putem să nu remarcăm faptul că dacă un model ideal ar putea trece de acel prim obstacol al elementului dinamic din conceptul de normalitate şi dacă psihiatria ar avea la îndemână răspunsul rolului funcţional pentru care o persoană există, din norma responsivă, atunci normalul ar putea fi bine precizat şi tot efortul psihiatriei ar primi o canalizare sigură, ajungându-se totodată la unificarea teoriilor referitoare la normalitatea persoanei.
În ceea ce priveşte latura dinamică a noţiunii de normalitate vom încerca să trecem în revistă definiţiile unor mari psihiatrii sau gânditori din diverse timpuri, locuri şi orientări. Astfel: A. Comte "anormalitatea reprezintă variaţii superioare şi inferioare ale normalităţii", H. Ey "ceva care este cum trebuie să fie", Haynal "un sinonim atenuat al lui bun şi just", Krafft "consideră că un individ reacţionează în mod normal, dacă în cursul dezvoltării sale se arată a fi capabil de o adaptare flexibilă faţă de situaţiile conflictuale, când este capabil să suporte frustrările şi anxietatea care rezultă din ele", Pamfil "vede normalitatea ca un echilibru între organism şi factorii de mediu", Klinederg "numai dezvoltarea optimă fizică, intelectuală şi emoţională pot să concure la dobândirea atributului de normal unei personalităţi care doreşte să se asemene cu ceilalţi indivizi." Idem, Dicţionar, p. 276.
„Majoritatea autorilor moderni conferă noţiunii de normalitate dimensiuni comunitare, măsurabile prin nivelul de adaptare social comunitară, în funcţie de nivelul economico-social şi cultural.” Ibidem
D. Lagache introduce un nou concept asimilând normalitatea conceptului de sănătate mintală definind următoarele caracteristici ale acesteia: "capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ; capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţilor nevoilor şi progresul către scopurile cele mai îndepărtate; capacitatea de adaptare la propriile aspiraţii la grup; capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi; capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare, cât şi cu cele creatoare ale societăţii."
Petre Brânzei şi Aurelia Sârbu vorbesc despre normalitatea cronologică a dezvoltării stadiale, despre vârstă mintală şi coeficient de inteligenţă încercând prin intermediul lor să prevadă "riscul mintal potenţial." Petre Brânzei, Aurelia Sârbu, Psihiatrie, editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pp. 44-54.
Kavenar şi Walker cred că "în limitele unei subiectivităţi" evaluarea clinică ar trebui să aprecieze "comportamentul socialmente funcţional adecvat." Constantin Gorgos, Dicţionar, p. 277. Constantin Goros concluzionează definind normalitatea drept "posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului, iar dimensiunile ei, drept totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei" dar şi "ca o sumă de ritmuri: biochimice, fiziologice, afective, relaţionale, motivaţionale, adaptate armonic solicitărilor din mediu." Idem, Vademecum, p. 211.
Din cele prezentate mai sus se conturează clar scopul normalităţii în viziunea psihiatriei: o cât mai bună acomodare la mediu, la solicitările lui precum şi o cât mai bună integrare în social, la viaţa comunitară şi solicitările ei.
C. Noţiunea de normalitate din perspectiva teologiei ortodoxe
În teologia ortodoxă omul este privit ca şi creaţie a lui Dumnezeu, ca şi chip al lui Dumnezeu în conformitate cu referatul biblic: "şi a zis Dumnezeu:
Din cele prezentate mai sus este evident că normalul în perspectiva teologiei ortodoxe este încercarea firească a chipului, a omului de a se asemăna cu modelul, cu Dumnezeu, cu iubirea cea adevărată.
Normalul se vede inclus, din cauza vieţii de comuniune şi a scopului omului, în categoria moralului comunitar. Am putea spune că e normal ceea ce e moral, după cuvântul Fericitului Augustin "Iubeşte şi fă ce vrei!". Dar mergând cu raţionamentul mai departe, omul moral în teologia ortodoxă este definit a fi sfântul. Sfântul este persoana umană care posedă în toată profunzimea chipul lui Dumnezeu, şi care prin iubire se aseamănă cu Creatorul său. Acest lucru se realizează în Biserică care "este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi." Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 266.
Chiar dacă sfântul este omul normal prin excelenţă, în viziunea teologică, totuşi nu poate fi luat ca model, avându-se în vedere multitudinea sfinţilor şi diversitatea personalităţilor acestora.
Această dilemă se rezolvă făcând referinţă la Sfânta Liturghie care este "izvor, cale şi finalitate a vieţii morale comunitare" Pr. Vasile Vlad, Curs litografiat de morală, Arad, 1998, p. 43. şi în cadrul căreia se proclamă "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos." Liturghier, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 148. Sfinţenia însăşi este o categorie de relaţie, de participaţie. Eşti sfânt numai din perspectiva relaţiei cu Dumnezeu, a participaţiei la Dumnezeu.
Modelul ideal de moralitate şi normalitate în acelaşi timp este Dumnezeul-Om, Iisus Hristos. Iisus Hristos este modelul pe care orice om trebuie să-l aibă în efortul de dobândire a stării de normalitate, este modelul pe care orice sfânt l-a împropriat până la contopire, dar fără a-şi pierde identitatea.
Revenind la caracteristicile definiţiei stării de normalitate putem spune că normalul din perspectiva teologiei ortodoxe este chiar modelul normalităţii şi anume Iisus Hristos. Desigur că privit din latura umană sau a umanităţii în general, categoria normalului este reprezentată prin sfânt, dar normalitatea acestuia e privită şi se judecă în relaţie cu modelul desăvârşit sau ideal, Iisus Hristos.
Toate acestea privite din perspectiva laturii statice sau teoretice a definiţiei stării de normalitate.
Latura dinamică a definiţiei cuprinde în sine totalitatea formelor de sfinţenie pe care le-a cunoscut omenirea de-a lungul timpului şi în diferite locuri. Din această perspectivă sfinţenia mai poate fi definită ca fiind viaţă în Duhul Sfânt. Ori activitatea Duhului Sfânt în lume a întemeiat Biserica. "Biserica e unirea a tot ce există, sau e destinată să cuprindă tot ce există: Dumnezeu şi creaţie." Dumitru Stăniloae, Teologia, volumul II, p. 137. Biserica este şi locul firesc în care sfinţenia se manifestă şi nu numai, căci Biserica este şi izvorul, calea şi finalitatea acesteia. Biserica este trupul lui Hristos, este modelul ideal de sfinţenie Însuşi, dar transpus modal în realitatea imediată. Biserica este teandrică, divină şi umană în acelaşi timp. Acest fapt îi atribuie dinamicitate, atribuie modelului ideal dinamicitate. Astfel Hristos devine model şi înainte de a se întrupa căci Biserica cuprinde ca modele de sfinţenie şi normalitate pe drepţi, prooroci, înţelepţi, apoi devine model după întrupare când Biserica cuprinde tot ca modele de sfinţenie şi normalitate pe apostoli, mucenici, cuvioşi etc., şi devine model chiar şi după Parusie când Biserica cuprinde acea "Biserică Biruitoare" în acel "infinit efort de asemănare", şi, prin faptul că Dumnezeu, Iisus Hristos este iubire, devine model oriunde şi oricând.
Cât priveşte scopul normalului privit din prisma moralului, acesta este sfinţenia, îndumnezeirea. "Dumnezei, iată cuvântul de-o îndrăzneală fără margini, cu care genialul teolog (Sfântul Grigore de Nazians cu afirmaţia <<Dumnezeu devenind una cu dumnezeii şi lăsându-se cunoscut de ei>> n.n.) numeşte, nici mai mult nici mai puţin, decât pe oamenii deveniţi desăvârşiţi sau sfinţi." Nichifor Crainic, Sfinţenia. Împlinirea umanului (Curs de Teologie mistică), editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 17. Din chipul dumnezeiesc constitutiv omului, prin faptul că acesta tinde firesc spre Creatorul său, este clar că Dumnezeu l-a creat pe om pentru sine iar normal este ca omul să tindă spre Acesta.
Concluzionând putem spune că normalul din perspectiva teologiei ortodoxe în latura sa statică este Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, iar în latura dinamică Biserica văzută ca prelungire temporală a modelului ideal, având ca scop sfinţenia ca "împlinire a umanului".
D. Interferenţe
În cele anterioare am văzut că psihiatria ia drept model de normalitate acel model al normalităţii medii pe care-l apreciază în conformitate cu modelul "curbei lui Gauss" în care "posibilitatea unei valori anumite pentru o variabilă aleatorie este practic egală cu zero.", că respinge modelul ideal pentru că nu trece de obstacolul dinamicităţii pe care definiţia normalului o cere şi pentru că "de-a lungul unei epoci sau al alteia, uneori al unor intervale mai scurte de timp criteriul axiologic nu poate fi operant, normalul ideal devenind astfel extrem de variabil." Constantin Gordos, Dicţionar, p. 275. , că respinge norma responsivă neputând defini finalitatea persoanei umane. Dar tot aici vedem că gradul de normalitate este dat de gradul de adaptabilitate, de acomodare a subiectului la societate, la mediu iar actele acestuia trebuind să se înscrie în limitele unui etic de moment.
Totuşi aceste raţionamente ne prezintă normalul privit din perspectiva psihiatrică ca fiind o noţiune ce nu scapă de limitarea deterministă. Doar integrarea în mediu, în social, doar acomodarea şi suportarea tensiunilor pe care acesta l-ar crea, oferă o perspectivă limitativă, relativistă care nu satisface. Dacă societatea sau mediul este unul bolnav, normalul nu mai poate fi definit şi asistăm la o inversare de categorii axiologice. Acest lucru poate da naştere la monstruozităţi iar istoria cunoaşte o sumedenie de astfel de cazuri. Astfel în socialismul totalitar, normal era cel ce şedea la rând la lapte şi aplauda minute în şir discursuri superflue, într-un conflict, normal e să ucizi etc.
Acestei viziuni, perspectiva teologică asupra normalului îi aduce o contribuţie de dinamism şi temeinicie în acelaşi timp.
În viziunea teologică modelul ideal trece de obstacolul dinamicităţii pe care conceptul de normal îl revendică. Iisus Hristos. modelul ideal, nu devine "statuie sau idol" ci, prin Biserica Sa, devine trup viu cu ramificaţii atât în transcendent cât şi în cotidian în acelaşi timp. Modelul nu este tributar nici unei orânduiri sociale, economice, politice etc. căci "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36), aşa încât axiologic nu suferă modificări de-a lungul vremurilor. Caracterul etic al manifestărilor normalului psihiatric, îmbracă caracterul moralului comunitar. Adaptarea, asemănarea cu semenii, suportarea acestora se preschimbă în iubirea acestora, comuniune socială şi liturgică. Persoana se poate realiza în mod deplin şi firesc fără a i se cere eforturi mai presus de putinţă pentru o acomodare la un mediu ostil ei. Totul îmbracă haina firescului, a normalului. Viziunea teologică asupra modelului ideal oferă toate facilităţile pe care le-ar avea modelul ideal pentru psihiatriei.
Totodată teologia răspunde întrebării referitoare la scopul funcţional al persoanei umane. Astfel norma responsivă îşi capătă conţinut şi finalitate. Omul e creat pentru Dumnezeu, pentru îndumnezeire. Acesta este destinul omului, predestinarea sa, aceasta este normalitatea sa. Nu doar o integrare oarbă într-un sistem care să-i asigure iluzia fericirii, ci comuniunea în iubire cu modelul iubirii ca împlinire a umanului. Doar participaţia fiinţială la iubirea şi libertatea dumnezeiască îl scoate pe om din orice determinare modală generatoare de angoasă existenţială. Doar astfel persoana umană capătă conţinut şi sens.