Avva Antonie cel Mare caracterizează discernământul drept cea mai de trebuinţă virtute, deoarece prin el păzim toată agoniseala duhovnicească ferind-o de extreme. Discernământul sau dreapta judecată este cea care "îl învaţă pe monah să meargă totdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească..." (Avva Antonie, citat de Sfântul Ioan Casian, în Convorbirea cu Avva Moise, II, PSB 57, 1990, p.329). Mai mult, s-a spus chiar că fără discernământ "nu poate exista în mod desăvârşit nici o virtute" (Ibid., p.330) şi că "dreaptra socoteală este cea care-l conduce pe monah cu paşi repezi şi siguri către Dumnezeu, fiind obârşia tuturor virtuţilor, paza şi măsura lor" (Ibid.).

Această importanţă excepţională a darului deosebirii l-a pus mereu în atenţia nevoitorilor din mai multe puncte de vedere. Cum se poate el dobândi ? Dacă este el un dar, ce putem face pentru a-l dobândi? Mai cu seamă cei îndatoraţi în îndrumarea altora se cuvine să fie preocupaţi de aceste probleme practice lgate de discernământ.

Sfântul Pavel afirmă foarte clar că deosebire duhurilor este un dar al Duhului Sfânt, una din nenumăratele Sale lucrări în Biserică (1 Cor 12, 10). Dacă acest dar este dat de Duhul "după cum voieşte" (1 Cor 12, 11) ce pot face eu a-l dobândi? Avva Moise spune că mărturisirea deasă a gândurilor la un părinte care are acest dar face ca, în timp, şi noi înşine să-l căpătăm (Sfântul Ioan Casian, Ibid., pp.333-336). Aici darul deosebirii apare într-o perspectivă a devenirii, a prefacerii lăuntrice a novicelui care, încet-încet, îşi schimbă mintea şi modul de gândire, adaptând criteriile bătrânului său. Privită în intimitatea ei, legătura ucenic-duhovnic este mereu sub semnul harului care se transmite prin învăţător ucenicului. Condiţia primirii este starea lăuntrică a inimii de receptivitate pe care o creează numai şi numai ascultarea deplină faţă de îndrumător şi nejudecarea lui. Pe acest fond de pasivitate receptivă a sufletului, harul care este dat de Dumnezeu prin avvă începe să modeleze şi să întipărească în ucenic literele alfabetului duhovnicesc cu care el îşi va scrie propria filă în cartea veşniciei.

Este interesant de remarcat şi foarte bine de reţinut un aspct al acestei dobândiri a harului prin ucnicie. Anume că fiecare duhovnic imprimă şi o parte din personalitatea sa fiilor săi. Aceasta deoarce harul nu vine în mod nemijlocit de la Dumnezeu, ci vine prin duhovnic/stareţ antrenând către ucenic ceva din "duhul" stareţului. Harul nu este descărnat, ci mereu în unire intimă cu creaţia (deşi transcendent ei), şi fiecare creatură trăieşte harul în chip propriu. Dumnezeu ne voieşte liberi şi de aceea harul se "acomodează" după structura sufletească a fiecăruia, dar o şi preface prin conlucrare. Avem o interacţiune constantă între har şi suflet, interacţiune care este însăşi esenţa vieţii duhovniceşti. Sesizarea lăuntrică a acestei interacţiuni, conducere sufletului propriu sau/şi al altora pe calea mântuirii şi a dobândirii harului este legată tocmai de darul deosebirii duhurilor, în care se împleteşte însă şi personalitatea celui de la care am moştenit duhovniceşte darul. Aşa se explică distanţa şi aparenta contradicţie dintre sfaturile şi soluţiile date de mai mulţi duhovnici la aceeaşi problemă, uneori chiar aceleiaşi persoane. Este suficient să amintim poziţia radical diferită privitoare la frecvenţa împărtăşirii adoptată de Părintele Cleopa (întemeiată pe o tradiţie locală moldovenească, fără nici un fundament canonic) faţă de cea a Părintelui Teofil Părăianu şi a majorităţii duhovnicilor atoniţi (poziţie întemeiată pe precizări canonice, patristice extrem de clare).

Discernământul nu este deci o tabelă de corespondenţe care se cere însuşită, ci este o vedere lăuntrică cu ochiul minţii în lumea spirituală. El presupune o libertate dar şi maturitate duhovnicască dobândită prin prefacerea uceniciei. Criteriul este interior şi ţine de "simţirea harului cu mintea", după expresia Sfântului Diadoh al Foticeii, simţire a minţii care exersată timp îndelungat, gustă cu precizie realităţile distincte din lumea nevăzută (Cuvânt ascetic în 100 de capete, c.30, în Filocalia rom., vol.1, ed. a II-a, 1992, p.401, ed. a III-a,1993, p.425). Tactica generală a diavolului este de a imita lucrarea harului; dar experienţa nemincinoasă căpătată prin pomenirea numelui lui Iisus în vreme de ispită mai ales, face ca mintea să înveţe să deosebească cele două lucrări, a harului şi a vrăjmaşului (Ibid., c.31). Astfel, darul discernământului ne apare legat în plus şi de o realitate ontologică, constitutivă firii noastre omeneşti: de mintea şi simţirea ei şi, în plus, de lucrarea care-i este minţii cea mai potrivită: pomenirea numelui lui Dumnezeu, rugăciunea.

Discernământul este un dar, un har, însă e şi un rezultat al unei ecuaţii cu multe variabile, între care: libertatea noastră, ucenicia pe car am făcut-o sau suntem dispuşi să o facem, angajarea într-o prefacere lăuntrică conştientă în sensul învăţării legilor lumii duhovniceşti şi a experimentării (verificate de stareţ) realităţilor de dincolo, efortul constant de a ţine mintea lipită de Hristos pentru ca astfel, scufundată în lumină, să poată deosebi orice umbră şi întuneric. Discernământul ţine în cele din urmă de libera nostră alegere de fiecare clipă de a fi cu Hristos pe Care L-am cunoscut prin naşterea de sus, prin rugăciunile stareţului care ne-a învăţat să vedem dincolo şi care ne-a născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (1 Cor 4, 15) dându-ne ca moştenire nu aur sau argint, ci pe Iisus Hristos Nazarineanul (FA 3, 6) aşa cum El însuşi i S-a descoperit pe Sine în pliroma Bisericii. Fără o astfel de racordare a noastră la har, prin experienţa celui de dinainte împropriată, discernământul devine bâjbâială, mintea se buimăceşte neştiind ce să aleagă, iar eventualele cunoştinţe teologice şi "mistice" căpătate din cărţi nu fac decât să mărească deriva şi sentimentul nesiguranţei.

Soluţia este de a ne îmbrăca şi noi cu dulama lui Dumnezeu, smerenia, şi a începe prin ucenicie la un părinte cu discernământ şi experienţă nemincinoasă a harului şi să învăţăm astfel să deosebim lumina de întuneric şi adevărul de minciună, ţinându-ne strâns lipiţi de Adevărul întrupat prin rugăciune, "înnoindu-ne în duhul minţii noastre" (Ef 4, 23), "părtaşi făcându-ne dumnezeieştii firi" (2 Pt 1, 4), "mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină" (Col 1, 12).

Ieromonah Agapie